Invită-mă la dans!

prin urmare continuu să zac în acea izolare mai mult sau mai puțin autoimpusă și să privesc seren spre ceilalți. Nu-i vorbă, în cele din urmă sunt nevoit să mă ridic de la locul meu în felurite ocazii și să mă amestec printre ei. Dar mișcarea mea, fiind una continuă, nu îngăduie apropieri reale. Sunt ba aici, ba dincolo, ba înapoi la locul meu, inconsistent și defazat, imposibil de prins în mreje.

Imposibil, pentru cine nu îmi știe punctele slabe. La prima ocazie ivită soția îmi face un semn discret, dar ferm, și îmi spune mai întâi că îmi stă bine în cămașa roz-deschis pe care tot ea mi-a ales-o (Maria, cu o zi în urmӑ, când, foarte nesigur de a mă afișa în culoarea aceea, îi cer părerea: „Care roz, tata? Se vede de la o poștă că nu e roz. Corai, poate.”), apoi zice:

– Invit-o și tu la dans pe Ioana, și îmi indică o masă unde disting silueta unei femei care stă cu spatele la noi, singură.

Să mӑ dansez… adică să invit la…? Cine…? Ce trebuie sӑ…? De unde până unde?!

A alerga pe muchia filiform de îngustă a unei creste sălbatice de munte, urmărit de șapte ursoaice turbate și înconjurat de fulgerele celei mai groaznice furtuni de care nu te poți adăposti nicăieri, mi s-ar părea o chestiune rezonabilă față de ceea ce tocmai mi-a cerut consoarta.

Habar nu am cine e doamna Ioana, nu am cunoscut-o până atunci și nicio clipă nu am simțit nevoia să o fac. Și chiar dacă aș fi cunoscut-o, doar gândul de a mă duce pe nepusă-masă la ea și a-i tulbura liniștea, de masculin și imberb totodată ce sunt, și asta pentru un pas de deux de trei minute, mi se pare suprarealist, imposibil de potrivit cu propria persoană.

În sprijinul soției vine și sărbătorita – care cunoaște amănunte. Ioana e o fată foarte de treabӑ și foarte simpatică, o să văd cu ochii mei, hai, să o invit la un dans, doar unul, că stă singură acolo, hai, să îi fac ei plăcerea asta. Hai! Insistă și ea și soția, zâmbesc amândouă cu cruzime încurajator și pleacă de lângă mine.

În cele din urmă cobor de sus, de pe locul meu, și pornesc spre eșafod.

Până ajung la masa cu pricina deja sunt mai liniștit, resemnat de fapt, ca în fața oricărui inevitabil. Altfel, nu știu ce o să zic, cum să mă adresez și ce voi face mai departe de salut. Îmi spun pe loc că trebuie să îmi păstrez cumpătul și să împrumut cât mai mult din detașarea unui englez (atât mă duce capul pe moment; nu știu dacă doamna/fata ar prefera opțiuni mai latino). Mă postez lângă masă, arunc un zâmbet pe care mi-l imaginez curtenitor, întind mâna drept în fața ei, cred că stau și puțin înclinat, și mӑ strӑduiesc să spun niște cuvinte foarte oarecare:

– Sărut’mâna, Ioana (îmi imaginez că, dat fiind contextul, ea știe cine sunt, deci putem sări peste prezentarea formală, condiție anglo-saxonă sine qua non). Îmi faci, sper, plăcerea să dansăm împreună.

Ce mi-a ieșit concret pe gură încerc să uit. Oricum, în mod curios, nu am înspăimântat-o.

– Te-a trimis soția ta la mine, nu-i așa? mă întreabă râzând, dar se ridică totuși, îmi acceptă mâna și se lasă trasă pe ringul de dans. Până aici a mers bine.

Ioana are aproximativ vârsta mea, e mică de statură și nu-i găsesc vreo trăsătură remarcabilă. Însă îmi acceptă autoironia când recunosc contextul situației și pare că o face degajată. Așa că îmi fac curaj să îi testez nivelul de suportabilitate spunându-i că reținerea mea nu are legătură cu ea personal. Au mai fost situații în care am refuzat posibilitatea câte unui danț și am făcut-o cu rezultate mult mai dezastruoase. E de treabă, într-adevăr, și nu se supără, ba chiar învârte puțin cuțitul în rană și o face cu un vag iz de empatie. Dansez prost și stângaci, iar ea pare doar o idee mai îndemânatică, deci recunoștința mea îmbracă tot felul de forme. Spre sfârșit îmi cer scuze pentru felul abrupt în care am abordat-o și dau vina pe o formă benignă de timiditate, la care ea râde iarăși și atât, apoi turuie la rândul ei despre nu știu ce.

Ce stranie este uneori viața. Ceea ce trebuia să fie dezastrul absolut al unei zile și așa complicate se dovedește a fi doar un timp scurt petrecut într-un mod mai degrabă plăcut decât altfel. Încă mai te iubește femeile, mărginene.

Când muzica se oprește, fac un pas mic în spate și îi mulțumesc pentru dans. O face și ea, iar eu nu accept că am făcut ceva pentru care să merit mulțumiri, dimpotrivă (de fapt am făcut foarte mult, chiar și numai fiind instrumentul altora, doar că încă nu o știu; până la sfârșitul chermezei o mai văd de vreo douӑ ori alături de cunoscuții ei și pare mai veselă decât toți). Apoi, depărtându-se, își aduce brusc aminte că lăsase ceva nelămurit:

– Iar despre timiditate nu știu ce să zic. Uită-te la tine, arăți ca un bărbat sigur pe sine, doar umbli îmbrăcat în cămașă de culoare corai. Adică de culoare roz, precizează ea.

Invita-ma la dans

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s