Melania și Mama Merg cu Metroul până în Moldova

Dimineața este încă rece, dar, încet-încet, soarele mijește printre frunzele copacilor și încălzește aerul. Altfel respiri acum, te bucuri laolaltă cu ceilalți fără să știi de ce. Mama o ține de mâna stângă, tatăl de dreapta, iar ea a pornit neșovăind prin lume.

Ciudat este că nu se lasă în voia lor, să fie ridicată de ambele mâini și legănată astfel. Nu, merge ea în fața pârinților, ba chiar îi trage după ea.

Și cântă.

– Mai încet, Melania, spune tatăl taciturn. Spune taciturn tatăl. Tot aia.

– Da’ ce cânți tu acolo? o întreabă tot el.

– E… un cântec. M-a învățat bunica.

Poftim, au întrerupt-o și acum a încurcat versurile. Nu aud prea bine ce zice, dar pricep că tocmai a terminat un vers în „-șe” și ezită să îl cânte pe următorul fiindcă nu se mai potrivește. Of, cum era?!

– Mami, cum era mai departe?

Căci mami trebuie să știe.

– „Badea o-ntrebat di șe”.

– Așa, „badea întrebat tișe”! și continuă de unde a rămas.

Tatăl e pe bună dreptate mirat.

– De unde știe…

– A învățat-o mama când a fost astă iarnă la ea. Când am mers să o iau acasă, am găsit-o în curte cântând la nesfârșit cântecul ăsta. La nesfărșit, îți spun. După zece minute îl învățasem și eu și îl cântam împreună. Să vezi când o venit unchiul, i-a spus din prima că o să-l învețe un cântec. El i-a spus că îl știe, că îl cânta împreună cu mama când erau mici. Știi ce i-a zis fata ta? „Da, dar cu mine nu l-ai cântat până acum!” Zi tu dacă nu avea dreptate, dacă replica ei nu avea logică! A cântat bietul om două zile întregi, cât am mai stat acolo. Ce să îi fac dacă avea voce, iar minte nu.

– Mami, hai să mai vorbim ca bunica!

– Da di șe? Șe nu-ț placi la cuvintili noastri?

Și dă-i și râzi…

– Mami! Ba nu, tati, știi ce zicea unchiu’ că mânca seara? Cucuruze! Și devine neinteligibilă de atâta râset și lacrimi și înnecăciuni: auzi, cucuruze… cum să mănânce cu-cu-ru-ze?!… ce e aia…

– Să vezi, îi ține isonul mama vorbind către tată, să vezi când i-a spus unchiul că vrea să o ducă la scrânciob, iar ea s-a speriat când a auzit… nu știa ce e scrânciobul…

Râde cristalin Melania de răsună întreaga stradă. Râde și mama, tatâl zâmbește din scurt, râd și două doamne care trec pe lângă ele. Bineînțeles că râd și eu, pe furiș, să nu fiu văzut.

– Mami, uite metroul! Mergem cu metroul? Te rooooog!

– Da, chiar acolo mergeam!

– Ce bine îmi pare! Mergem până la bunica?

– Melania, mitroiul nu merge până la bunica. Merge doar pe aici, prin oraș.

Ce dezamăgire că nu merge… Cum a zis mami?

– Nu merge mitroiul?

– Nu, Melania. Bunica e în Moldova, departe. Până la ea mergem cu mașina sau cu trinul.

– Aha.

Este dezamăgită fără doar și poate de limitările tehnologice ale vremii în care s-a întâmplat să se nască. Măi oameni buni, măi adulților, la ce bun să faci așa minunăție de mașinărie care să meargă pe sub pământ, iar ea să nu ajungă până la bunica? Este de neînțeles, este ceva… ceva… îți vine să te încrunți, să te bosumfli, nu alta!

– E așa mare Moldova?

– Da, e foarte mare.

– Dar e și frumoasă!

Concluzia aceasta o mai îmbunează. E mândră de ea, cineva trebuia să țină partea țării bunicii, să facă cumva dreptate Moldovei.

– Tati, vii și tu cu noi, da? Să îți arăt și ție mitroiul.

– Melania, tu îți închipui că eu nu am mai mers niciodată cu metroul?

– Daaaa, da’ să vezi cum e cu mine!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s