Gala desenului animat

și tot astfel, dacă închid un ochi cu încăpățânare în fața ideilor „rele”, ochiul rămas deschis ar trebui să-mi arate că acesta este doar un model provizoriu de comportament, supus și el greșelilor de tot felul. Prin urmare, nu ar trebui aplicat fără discernământ. Nu mi-aș dori să încremenesc într-o logică mediocră de genul: mi-o fi fi preopinentul net superior, dar dacă eu am dreptate (și, în fond, o știu sau o simt), odată ce am stabilit asta, atunci el, care susține o inepție, o irealitate, fie o face intenționat și atunci este ridicol sau canalie după caz, fie o face din ignoranță, obișnuită la cei care văd asemănări peste tot și nu știu a distinge, și prin urmare tot inferior îmi este. E bine, pentru buna credință prezumată a celuilalt sau pentru alți participanți la dialog, sau chiar pentru mine, să pot avea un cât de mic argument în favoarea mea. Să încerc să exprim evidența; un exercițiu excelent, de altfel.

Să afirmăm deci, cu obstinație mai întâi, că, din punct de vedere al violenței, nu există niciun fel de apropiere între desenele animate de până acum vreo douăzeci de ani și cele din prezent și apoi să încercăm să nu ne facem de râs (la rândul nostru) căutând să ne explicăm cumva cerbicia.

Am putea începe prin a compara cele două tipuri de violență, cea din desenele animate de mai demult și cea din cele cotidiene. O violență care în primul caz apare rar pe parcursul intrigii, doar ca apendice al comicului, și al cărei scop este invariabil cel al gagului de tip Stan și Bran, să provoace hohotul de râs; versus violența adusă în prim plan, care susține activ povestea, violența fără sens și fără remușcări (adică psihopată), violența nejustificată de intrigă, violența șoc. Sau: pe de o parte violența care, chiar dacă ar fi decriptată ca atare de copil, este finalmente de neconceput. Pur și simplu este complet nerealist să te aștepți să vezi o altoire cu nicovala sau cu bila de popice, sau o azvârlire de pe clădire pe asfalt. Impactul poate fi el însuși teribil: moartea mamei lui Bambi, deși nu este arătată direct, în clipa în care este înțeleasă, devine absolut șocantă pentru privitor. Dincolo este însă violența accesibilă oricui, brutalitatea la îndemână: capete sparte, zgârieturi, farse răutăcioase, bruscări gratuite, loviri, umiliri, răcnete etc. Într-o parte violența este prezentă cu unul-două episoade precis evidențiate, plasate numai personajului negativ și imediat amendate. În cealaltă, avem violența în formă continuă, la care participă toată lumea fără niciun discernământ și fără a exista o pedeapsă clară pentru ea.

A susține că personaje ca Tom și Jerry sunt violente, ori că Albă ca Zăpada este o poveste nefrecventabilă (nota bene, cu unicul scop de a justifica abuzuri psihice și emoționale ale altor forme de „distracție”) îmi pare o inepție din cel puțin două motive. Întâi pentru că odată se obișnuia încă să ai răul și binele precis delimitate și la mare distanță unul de celălalt. Exista o plată finală a faptelor și, în consecință, o morală a poveștii. S-a trecut la cele care nu își caută mai deloc firescul, unde morala este înlocuită cu happy end (a se vedea cazul Micii Sirene). Noua poveste este de regulă o aiureală cap-coadă, cu ritm îndrăcit care face imposibilă orice asimilare și care se concentrează pe zdrang-bang și poc-trosc cu poantă de final. Nu există niciun fel de mesaj final cât de puțin reconfortant, nu mai spun util sau educativ, iar intriga pare a avea coerența unui ansamblu de chestii strânse laolaltă după reguli dadaiste. În al doilea rând, una este ca distincțiile să fie clare, să știi de la început până la sfârșit cu cine ai de-a face, alta când totul este întors pe dos: naturalul este conformist și plictisitor, iar cretinul isteric este personajul pozitiv, cel care impune modelul.

Discuția aceasta despre violență purtată în cheie comparativă, sau, mai precis spus, între ceea ce nu este și ceea ce chiar este, s-ar putea extinde și la alte atribute. Cum prima calitate a unui desen animat este umorul, mă întreb la câte din desenele mai noi se râde cu adevărat. Mai ales la a doua sau la a treia vizionare. Există încă episoade cu Bugs Bunny sau cu Dexter la care ne prăpădim de râs de parcă le vedem pentru prima dată. Aș îndrăzni să afirm că râdem mai mult decât am face-o după ore întregi de vizionare a canalelor de televiziune tematice.

Sau să amintim de actorii episoadelor mai vechi: personaje inventive, cu adevărat simpatice, schițate în mod excepțional, care arătau că, prin prezența comicului, până și defectele, prostia sau răutatea sunt recuperabile. Acum înlocuite cu șmecherie, fandoseală, vulgaritate. Personajele negative sunt mereu în prim plan, superior conturate celor pozitive, oricum vizibil mai bine desenate. Cele pozitive sunt absolut fade, tocilari într-o lume de Gastoni superculi. Odată puteai vorbi despre o naivitate asumată ca atare; Donald, Pluto, Mickey Mouse, Jerry, Shrek sunt niște inocenți în fond. În locul lor este împins în prim plan personajul uman de tip diva-cu-fitze însoțit de prea-corectul-politic vârcolac vampirian. Care dintre ele – inocentul sau mutantul fițos – sunt mai aproape de copilărie?

Am mai putea încă spune că frumusețea unui lucru se poate observa de asemenea și în mod indirect. Dacă am închide ochii și doar am asculta, ce am putea auzi? Sunetele altădată simple, clare, recognoscibile, muzica clasică (multă vreme nici n-am știut că ascult Beethoven, Mozart sau Brahms; credeam că așa vine sunetul, la pachet cu imaginea), muzica din Cartea Junglei, neegalată până în prezent, sau cea din Aristocats, sau Cielito Lindo al lui Speedy Gonzales, sau tema muzicală din Samurai Jack – acestea devin din ce în ce mai rare. S-a făcut loc la altceva nou: zgomote, țipete, imprecații pe șase octave, registre alambicate, istericale, toate pe un fond de muzică pop, electronică sau a la Broadway care nu prea lasă urme în noi și din care să-mi fie iertat dacă pricep ceva.

Cum spuneam, nu aș lua totul la modul absolut. Calitatea desenelor animate nu este obligatoriu ceva ce aparține de o perioadă sau de un context anume. Cu vechile Looney Tunes nu m-am împăcat niciodată, mi s-au părut gratuit de nevrotice, iar pe Mickey Mouse l-am găsit mereu cam prea pueril. La fel, nu am facut vreo pasiune pentru Scooby Doo, Jetsons, Vaca și Puiul și multe, multe alte desene. Mi-au plăcut în schimb altele mai noi. În multe dintre acestea din urmă sunt destule scene care, luate independent și scoase din context, ar putea părea violente. Da, s-ar putea spune și așa. Sau poate că pur și simplu sunt două feluri de povestitori pe lume: pe de o parte unii care exprimă constant prezența unui talent incontenstabil și, pe de alta, cei care se zbat prin spectacole fastuoase menite să le ascundă searbădul imaginației.

 

Anunțuri

Cel bun, cel rău

Toate poveștile oamenilor sunt excesiv de brutale, fără îndoială. Violența nu a fost vreodată mărginită de niciun spațiu geografic și de niciun timp istoric. O poți afla în orice legendă: sumeriană, biblică, elină, arabă, africană, nord-europeană ori de aiurea. Se poate spune că brutalitatea și-a găsit loc firesc de asemenea în poveștile cu care creștem de atâta timp fiecare din noi.

Dacă poveștile au fost mereu aceleași, ceea ce diferă este modul în care ne-am raportat noi, ca societate, la ele. De obicei am dezavuat violența lor, dar am făcut-o în mod ingrat. Mai rar am acceptat cu înțelepciune realitatea poveștilor, așa cum era ea. Nu este ușor să recunoști animalul din tine, cel căruia încă îi place până la paroxism gustul sângelui. Ceea ce am făcut a fost să refulăm dorințe din cele mai crude, apoi să ne speriem de ele când au ieșit la iveală și atunci să le atacăm prompt și cu intoleranță. Nu acesta este și motivul pe care îl invocăm uneori pentru superioritatea trecutului si degradarea prezentului? Când, de fapt, toate-s vechi și noi sunt toate, cum ar spune poetul nostru național, de altfel și el defel străin de o viață nu tocmai cușer.

Să spui că faci o diferențiere între poveștile de demult și cele de acum, sau că ultimele ar conține mult mai multă violență, este un act habotnic. Nu ai decât să arunci o privire în urmă și să te convingi că violența a fost mereu prezentă în viața tuturor. Este o ingratitudine să o invoci doar pentru prezent. Exemple sunt cu nemiluita, doar să nu vrei să vezi în câtă cruzime am crescut cu toții: zmeii se învingeau îngropați de vii până la gât și apoi li se tăia capul; dușmanii erau, de regulă, anihilați prin ucidere; Albei ca Zăpada urma să i se scoată inima; Hansel și Gretel trebuiau mâncați; neascultarea Scufiței Roșii duce la omorârea unui biet animal, capra lui Creangă își arde ruda de vie șamd. Desenele animate nu sunt nici ele mai breze: Tom si Jerry își fac lucruri îngrozitoare episod de episod, Bugs Bunny și Duffy Duck sunt aproape niște maniaci, Popeye își rezolvă toate problemele cu pumnul, mama lui Bambi moare împușcată. Știind acestea, cum se mai poate susține ideea ca violența este ceva apărut doar în prezent? Așa e lumea și ca dânsa suntem și noi și poveștile și desenele animate și tot.

Să-mi fie iertat, dar chiar îmi este extrem de dificil să gândesc, să elaborez și să exprim asemenea prostii.

La o primă vedere, ba chiar și la a doua, ideilor de felul celor de mai sus nu ai ce să le reproșezi. Ca mod de construcție al unei argumentări, ele au logica lor. Fiecare frază pare că exprimă idei arhicunoscute și universal acceptabile. Textul percepe câteva modele comportamentale, selectează părți convenabile, împachetează varii idei, generalizează pornind de la asemănări între lucruri factual diferite, conectează concepte altfel insolubile. Daca e nevoie, poate să își caute și argumente ad hominem. Puse în gura unui orator bun, înfrumusețate cu tușe inspirate, înmiresmate cu nițică erudiție, intelect fin, inteligență emoțională și sofisme cât cuprinde, ele pot produce un efect mai adânc chiar decât cel visat de autor.

Da, iubita, de astfel de situații se lovește tot omul în viață și nici tu nu vei fi scutită de ele. Vei da inerent peste cineva mai inteligent, mai cult, mai inspirat, mai convingător, mai charismatic, mai elocvent în a-și susține un punct de vedere de neacceptat; și nu doar „mai”, ci „mult, mult mai”, cineva net superior. Va face ca ceea ce susține să pară irezistibil, fermecător, de netăgăduit. Chiar dacă va fi deseori pur și simplu o inepție. Iar tu, știind asta, sau doar percepând-o așa în fibrele de neexprimat ale ființei tale, vei simți o enormă neputință și frustrare în a-l combate.

Prin urmare, toate desenele animate din ziua de azi și toate filmele, oricât de violente ar fi, nu sunt cu nimic mai prejos decât poveștile de demult, decât Biblia, Ghilgameș, Iliada, poveștile nemuritoare, ca să nu mai vorbim de infamele desene animate ale copilăriei noastre, care ar forma, în întregul lor, o simfonie a brutalității, un panteon al violenței.

Trebuie să te obișnuiești cu ideea că lumea e plină de pseudo-idei pseudo-infailibile. În genere, ceea ce le face greu de combătut este neputința noastră de a ști cum să o facem, nu calitatea lor intrinsecă. Dar chiar și atunci le poți opune o armă care de cele mai multe ori este bună, sau pe care trebuie să cauți să ți-o faci bună: propriul instinct. Vei vedea, se va întâmpla să simți pur și simplu că nu poți fi nicicum de acord cu anumite lucruri, indiferent cât de interesantă, serioasă sau atrăgătoare este problema pe care o ridică acestea. De asta tot am stat noi de-a lungul timpului să povestim atâtea și să vorbim și mai multe (atât cât m-am priceput), în speranța că, atunci când va fi cazul, vei avea propriul stoc indemolabil de bun-simț, educație și dreaptă socotință pe care să le poți opune nerușinării lumii.

Si să te opui nu oricum, ci cu încăpățânare crâncenă. Îți aduci aminte de încăpățânarea aceea din copilărie de care te tot rugam să scapi? E, fix la aceea mă refer; acum ar fi foarte bună. Singurul mod prin care poți învinge o idee rea care mustește de erudiție, inteligență, charismă și elocință este o rezistență îndârjită, obraznică de e nevoie, o căpoșenie de nepovestit. Chiar și în cazul minor al desenelor animate. Să îți spui că sunt unele lucruri care țin de cea mai elementară decență, fie ea logică, etică sau de orice alt tip, și că nu ești dispusă să treci peste ea. Că această decență îți este înnăscută sau învățată, că este sau nu universal valabilă, nu are importanță. Or fi alții mai pricepuți decât noi să aducă argumente împotriva acestor idei, noi – un dram de umilință nu strică niciodată – să ne amintim că lipsa contrazicerii, ori a capacității de a o face, nu trimite în mod automat dreptatea de partea preopinentului. Să îți aduci aminte că dincolo de veșmintele superbe cu care se îmbracă unele idei, în spatele lor poți afla un hău imens spre care nici să privești nu ar trebui. Că superioritatea inteligenței sau cea culturală nu o pot înlocui niciodată pe cea morală. Că, în fond, cel mai simplu mod de a dovedi negura unui lucru este să îl opui luminii bunului-simț.

Nețe, nu ține, nu și nu, nu te ascult, orice ai zice nu îți dau dreptate, n-avem ce discuta, nu mă poți prosti așa ușor, ia du-te și plimbă ursul de aicea. Și ai să vezi pe fața lor ce repede se dezvrăjesc mayele.

Omnia mea

În fiecare zi de bleacfraidei sau în oricare altă ocazie similară de natură să stimuleze consumatorul din mine, îmi trece recurent un gând prin minte. Mai degrabă aș numi-o stare de spirit decât simplă idee, mi-aş putea explica astfel mai bine eficacitatea ei. Mă gândesc pur şi simplu că, dacă la îndemnul de a cumpăra oamenii ar reacționa într-o măsură cât de cât asemănătoare cu a mea, o bună parte a economiei ar da faliment.

Deşi, ca să fiu pe deplin sincer, trebuie să spun că motivele nu sunt întotdeauna cele pe care mi le imaginez eu. În general sunt obișnuit să rezist cu brio unei oferte de nerefuzat. În cu totul alt context, câțiva din cei cunoscuți ar putea să certifice şi ei atare comportament; căci astfel am și (între)închis unele uși, fapte încă regretate zi de zi. Însă dârzenia asta are loc câteodată şi datorită unui mod prost de a mă raporta la alegeri. De a întoarce o decizie pe toate părțile până când nu mai e nevoie de ea, ca s-o spun p-aia dreaptă. Iată însă că un spirit analitic în exces, un act continuu al indeciziei, sau avariția pur şi simplu pot să-şi afle şi câte o valență pozitivă atunci când le opui pe acestea încurajării de a cheltui fără orizont bani munciți. De nu mi-ar fi teamă de ridicol (teama fiind înrudită şi ea cu indecizia), m-aş putea mândri cu faptul că mi-am transformat un defect într-o calitate şi că am realizat asta în mod conștient. Ezit să o fac totuşi. Şi asta pentru că există forme mai subtile de a părea ridicol, cum sunt cele în care se împart povețe cu pretenții de judecăți de valoare.

Nu că în general m-aș simți împiedicat de atâta lucru. Obsesia de a da un sfat, mai ales unul nesolicitat, precum și infatuarea de a te imagina în poziția de a o face, sunt la fel de compulsive precum goana după achiziționarea unui articol de care nu ai cu adevărat nevoie.

Problema cu nevroza achiziționării de obiecte este că se îndepărtează de felul firesc al lui a fi, înțeles deopotrivă ca a te arăta ce și cum ești în fond, precum și ca potențialul de a fi, capacitatea de devenire. Mai ales ultima cutumă, a devenirii, se câștigă în general dinspre verbul a face, nu de la a avea. De la înfăptuire, nu de la achiziție. (Nu mai știu unde citeam că) Întreaga viață a omului se cade să fie așezată pe axa a fi – a face – a deveni (i.e. a fi mai bun, mai înțelept etc – alt tip de acumulare, dar interioară). Ca să evoluezi, să îți îmbunătățești o virtute de caracter de exemplu, ai nevoie de a-ți face rost singur deopotrivă de deschideri și de închideri, adică de o viețuire în act, iar nu de iluzia sporirii prin spoire. Dorința de a poseda transformă ecuația de adineaori în altceva: a fi – a avea – a te mărgini având. Din cineva care este şi care poate fi mai mult decât este, te fixezi doar către unul dintre atributele tale exterioare. Rămâi decât cel care posedă unele lucruri.

A rămâne doar în cuprinsul lui a avea este ceva foarte limitativ, este un mod de a încremeni într-o existență stearpă. Posesia de dragul acumulării afișate are un efect similar cu cel în care se atârnă un lanț gros de aur de gâtul unei păsări. Din zburătoare se transformă în târâtoare. Fiecare obiect aflat în posesia noastră are, în fond, o gelozie teribilă; el necesită o atenție energofagă pentru a-l putea păstra. Ni-l putem imagina având o lume a lui, foarte minoră şi excesiv de restrictivă, în care suntem invitați să ne înghesuim şi noi, să ne potrivim cum s-o putea în cadrul ei procustian. Și apoi, niciunul dintre lucrurile de pe lumea asta nu-și ajunge sieși. O achiziție presupune mereu complementaritatea cu altele, o aviditate fără opreliști.

Goana în cerc după a avea nu este întotdeauna vădită. De exemplu, este mult mai dificil de recunoscut atunci când ne însoțește pe noi sau, oricum, infinit mai ușor justificabilă. Uneori se strecoară când părem a dobândi ceva ca urmare a propriilor străduințe. Da, chiar și atunci putem încremeni în calitatea nou-câștigată de deținători meritorii de talanți, atunci când, covârșiți de eforturile anterioare, începem să îi percepem altfel decât simple mijloace, necesare uneori, ale propriei noastre evoluții ca oameni.

Dincolo de mici imbolduri psihice de moment, obiectele nu au ce oferi altceva decât stricta lor utilitate. Da, le putem împrumuta ceva din noi și le putem transmuta în atâtea roluri pozitive: simbolistic, estetic ori terapeutic să spunem. Totul e bine așa atât timp cât nu sunt transformate în scopuri ultime, o tentație căreia mi-e teamă că îi este greu de rezistat. Ca să nu mai spun că nu posezi niciodată cu adevărat pe cele care sunt desprinse fizic de tine. Am acasă o carte veche şi a cărei minunăție îmi bucură ochiul de fiecare dată când o deschid. O mică comoară, dacă pot spune așa. Dar sunt conștient că nu este a mea cu adevărat. Viața ei a început acum foarte mult timp, a trecut prin mâinile multora care au crezut, ca şi mine, că este a lor şi numai a lor (stă de mărturie pagina de strajă), iar acum mă însoțește pe mine o perioadă, după care îşi va vedea de existența ei. Privind din această perspectivă nu mai ştiu să spun cine este pasager în viața cui. Și dacă acea carte poate fi numită într-adevăr a mea.

Un gând trecător: nu posesia, eventual cu acte, m-ar arăta pe mine deținătorul de drept al unui lucru, ci mai degrabă distrugerea lui. Actul propriu-zis al nimicirii, nu doar posibilitatea sa. Aici îmi pare a sta împlinirea unei posesii, în alegerea ultimă a anulării lui definitive. Căci în ce fel pot denumi ceva ca fiind în mod absolut al meu, dacă există totuși alte contexte posibile în care ar putea fi și al altuia? Mi se pare o concluzie cât se poate de logică, din aceeași categorie cu grotescul, anti-firescul „eu te-am făcut, eu te omor!”, exact genul de care vorbește și Dostoievski: acolo unde nu rămâne decât logica, vom întâlni nebunia.

Când, prin urmare, se întâmplă să îți însușești oarece obiecte, deseori trăiești cu iluzia unei posesii care te consumă şi, în timp, devii din posesor, posedat. Te instalezi de bunăvoie în orizontul vremelnic, limitat și deșertic al acestei posesii. O fac mai ales cei mai puțin capabili de a trăi altfel decât în prezent şi care nu au defel simțul devenirii în viitor a propriei persoane. Orice posesiune, orice colectă, orice poate fi depozitat în vreun fel te poate încuraja să îți imaginezi că timpul tocmai s-a oprit, că ai încremenit într-o bunăstare eternă, că posesiunile te plasează pe veci într-un cer superior al îndestulării. Oricum ar arăta viitorul, el nu mai poate fi conceput a fi mai puțin decât prezentul și, în orice caz, nu mai sărăcit. Nimeni nu prelungeşte mai bine prezentul în viitor decât un posedat.

*

(Rândurile acestea nu sunt mai mult decât ceea ce sunt, o înșiruire de truisme probabil, o autodiatribă cu siguranță; și nu se doresc a se constitui în vreun mesaj anticonsumerist. Berdiaev îmi este încă proaspăt în minte: pot lua oricât de mult în derâdere obsesia mea acaparatoare, nu și nevoia stringentă a altuia.)