Ședința cu părinții

Școala noastră, știți și dvs., a fost mai rar luată în considerare de primărie pentru diverse consolidări, reparații, investiții. Dvs. cunoașteți destul de bine problemele și vreau să vă mulțumesc că, așa cum s-a putut, ați reușit să mai puneți și unii din dvs. presiune, și vreau să vă anunț că în aceasta vacanță au început câteva lucrări, nu foarte mult, dar totuși au pornit și avem încrederea că vor continua pe mai departe. (După maxim un minut:) Noi, profesorii, facem tot ce este omenește posibil, dar aceasta este țara în care trăim, aceștia sunt oamenii care ne conduc, aceștia sunt politicienii pe care i-am ales, știți și dvs. sau bănuiți cu câtă rea voință avem de-a face uneori, sau poate incompetență. Cred că trebuie să mai și spunem lucrurilor pe nume, nu cred că e bine să folosim eufemisme, să ne ascundem în spatele cuvintelor.

Avem și o veste, poate rea sau poate nu: chioșcul din școală a fost desființat. Este și un aspect pozitiv aici, va fi mai puțină mizerie, eu sunt mulțumită că am scăpat de snecsuri și cipsuri, cred că și dvs. O să încercăm să găsim o rezolvare, mai ales legată de asigurarea apei. Copiii, știți și dvs., pot sta nemâncați mult timp, ei sunt în regulă. Dacă doriți totuși, să le dați o sticlă de apă la ei, poate vreo două-trei sendvișuri.

De fiecare dată când aveți o problemă la școală, vă rog eu, haideți să încercăm să rezolvăm cât mai amiabil cu putință. Știți și dvs., uneori copilul poate nu înțelege cum trebuie contextul în care s-au spus niște vorbe sau chiar vorbele respective. E bine să le lămuriți mai întâi cu profesorul respectiv, direct, politicos, sau la telefon, sau pe mail. Apoi, dacă problema nu s-a putut rezolva și persistă, deși eu cred că nu va mai fi cazul, luați legătura cu dirigintele, care vă va ajuta cu un sfat, va vorbi cu profesorul respectiv și așa mai departe. Abia apoi, dacă considerați că în continuare lucrurile nu sunt cum le doriți, veniți la noi, la direcțiune. Multe din aceste probleme sunt mici neînțelegeri, care pot fi lămurite ușor direct cu profesorul, fără să mai fie nevoie să fie implicați dirigintele sau direcțiunea, care pot avea astfel timpul necesar pentru a se ocupa de problemele de fond. (Un părinte semnalează faptul că foarte puține din telefoanele sau adresele de email ale profesorilor sunt publice.) Așa este, noi nu putem să îi obligăm să le facă publice, dar puteți să luați legătura cu dirigintele sau cu direcțiunea, ne explicați dvs. despre ce este vorba și vi le dăm noi, în măsura în care le avem, bineînțeles.

Profesorii sunt și ei oameni, mai greșesc poate uneori, ca noi toți de altfel, dar să știți că profesorii nu vă vor de fiecare dată răul.

Clubul părinților l-am lansat anul trecut, după modelul văzut la alte școli. Să știți că mie mi se pare foarte util. Dvs. poate vă gândiți uneori că copilul dvs. nu vă ascultă, că nu își face cum trebuie temele, că poate este mai obraznic, că nu se preocupă cum trebuie de școală. E, dacă veniți la clubul părinților și veți vedea și alți părinți care trec prin probleme asemănătoare sau chiar mai mari, eu spun că vă veți simți mult mai bine.

Noi, cu toții, suntem bine intenționați, și părinți și profesori, dar, uitați, în ultima vreme au pătruns și la noi o serie de povestiri din occident, mi-aduc aminte acum de una cu un tată care pleacă cu copilul său în oraș și la un moment dat decid să se despartă și să se întâlnească într-un loc peste un anumit timp. La momentul respectiv, tatăl vine, dar copilul întârzie, trec zece minute, trece jumătate de oră, trece o oră și copilul apare după aproape două ore, gâfâind și transpirat: tata, să vezi ce lucru groaznic s-a întâmplat. Tatăl știa foarte bine ce s-a întâmplat, pentru că plecase în căutarea copilului și îl văzuse pe acesta cum intrase într-un mall, băuse un suc, apoi se jucase la niște aparate și pierduse complet noțiunea timpului. Nu îi spune totuși nimic și pleacă împreună către casă. Și, în timp ce se îndreptau către casă, tatăl se gândește oare unde a greșit el de a trebuit propriul lui copil să îl mintă astfel.

Dvs. vă preocupați de binele copilului dvs., dar noi profesorii avem o privire de ansamblu.

*

Cât de nefericit este discursul (altfel cu tentă emoțională, ieșit din tiparele preacomune, are o oarecare ingenuitate), cât de neconcordant, haotic, destructurat, pe alocuri suprarealist, stand-up comedy, ca nuca-n perete se dovedește a fi (în sală numai eu observ asta? poate am eu o minte sucită?), dincolo de faptul că pentru mine binele Mariei primează și mă preocupă rezultatele, nu vorbele, pe care le poate produce școala în care învață, mie totuși directoarea îmi rămâne cumva simpatică. Și cred că este în regulă să simți așa față de un om are o disponibilitate vizibilă de a face ceva și care, la fel de vizibil, începe să strângă încet-încet nemulțumiri și frustrări de tot felul la întâlnirea cu realitatea din jur. Eu sper că, încă tânără fiind, să urmeze și ea acea bună cale din cele două posibile.

Anunțuri

Cronici la iarbă verde

Era o vreme, dragii moșului, când subsemnatul avea tot viitorul în față, inclusiv pe plan fotbalistic. Privind retrospectiv, cred că au fost puține lucruri în viață la care m-am priceput la fel de bine precum la a manevra balonul rotund în perioada copilăriei târzii. În locul în care am crescut nici nu aveai mari șanse să te faci altfel remarcat decât dacă demonstrai că posezi abilitatea de a lua pe nesimțite un obiect din fața celuilalt și de a-l ascunde de el.

La școală participam la campionatele anuale, eveniment la care, ca de obicei, pe margine viermuia întreg puietul școlar. Printre ei se mai strecura uneori chipul unor personaje necunoscute, despre care aflam ulterior că sunt antrenori la diverse cluburi sportive veniți în căutarea de noi talente. Pe toți îi refuzam cu încăpățânare, căci (să nu fim modești că nu avem de ce) eram abordat cu propuneri de transfer la fiecare ocazie de mai sus. Motivele nu importă acum, destul să spun că înțelesesem felul în care pusese pe atunci problema tata.

Astăzi, la sfârșitul unei perioade în care am tot privit de pe margine o serie de meciuri de fotbal autohton, nu pot decât să mă felicit că n-am început o carieră fotbalistică la juniorii de la Steaua, Sportul Studențesc sau vreun Club Sportiv. Mai întâi au fost intuiții vagi, pe care le-am conștientizat ulterior când s-au tot repetat. Trebuie să recunosc că un real ajutor în fixarea idiosincraziilor mele l-au avut și colegii de peluzӑ, sute de mii de foști sau actuali sportivi de cel mai înalt nivel, fini cunoscători teoreticieni ai fotbalului. E drept că dumnealor, având o masă peste medie, alură de oarecepitec, vocabular restrâns la imprecații, ori fluide corporale în exces pe care le elimină periodic cu țintă, e mai greu să fie luați în serios de cineva neconectat la fenomen. Mie însă edictele lor mi-au inspirat încredere, destul cât să simt că pot generaliza la rândul meu în voie.

Prin urmare, stau acum și mă uit la personajele care evoluează pe un teren de fotbal. Îi urmăresc încă de când intră în arenă, desfășurându-se tactic pe gazon precum un corp de elită în toată splendoarea lui. Aparent avem de-a face cu tot ce are țara mai scump și mai mândru: atleți adevărați, bărbați obișnuiți cu efortul fizic, încercați de viață, bine făcuți, siguri pe masculinitatea lor, pe mușchii lor, pe talentul genetic daco-latin și pe picioare. Unii, nu mulți, și pe capul din dotare. Cel puțin așa am spune la prima vedere privind la minunățiile aistea di ficiori.

Ei bine, rar ne este dat să ne înșelăm mai amarnic. Căci, uite, vedem cu proprii ochi că oamenii aceștia arată de parcă ar fi măcinați de tot felul de probleme acute de sănătate. În afara arenei par a fi, în avuția lor afișată, cât se poate de teferi și de admirabili, însă în clipa în care se echipează și ies la încălzire ceva-ceva se întâmplă. Instantaneu, fără vreun avertisment vizibil. Unul nu poate să alerge deloc, altul aleargă însă pare că o face într-un fluid cu densitate mare. Mai încolo dai peste altul cu deficiențe de auz: nu pricepe nimic din ce i se spune, indiferent de intensitatea sonoră cu care i se comunică mesajul. Orice formulă ai trimite ca antrenor pe teren, vei găsi în ea mereu unul cu cârcei sau cu gleznele distruse, altul cu probleme de respirație, dificultăți de orientare, dureri de cap sau doar tare de cap, spasme felurite, lipsă de acuitate vizuală și așa mai departe. Iar acestea vin câteodată în combinații de beteșuguri gândite parcă de un dadaist sadic: calviție cu pilozitate excesivă, ADHD cu platfus, submasă musculară cu intestine jucăușe (judecând după grimase), probleme de echilibru cu orice îți trece prin minte. Uneori, când ai impresia că ai nimerit și peste un exemplar valid, se dovedește că te afli în prezența manifestă a unui sindrom Tourette; totuși ăsta, dacă în rest e corespunzător și se află în echipa cu care ții, accepți să ți se adreseze cum vrea el. Și toți, absolut toți par atinși de osteogeneză imperfectă, boala aceea care te face, la cel mai mic ghiont, să te zvârcolești pe jos de durere, invocând sonor varii formule de acces la mnezeități, familii, morminte și alte spații sacre.

Mă întreb care să fie cauzele unei atare simfonii de infirmități. Să fie modulațiile date de vibrația fonică a tribunei? Vreun sindrom agorafobic manifestat în masă? Aerul stătut de la nivelul gazonului să îi lase fără suflu vital?  Ce anume atacă sistemul imunitar al acestor tineri de îi preschimbă din hopliți în nevolnici? Eu cred că de la iarbă li se trage. Nu știu, o crește pe gazon o anumită specie de plantă psihotropă, o avea abilități malefice de descântec, o fi plină de bacterii ucigașe microscopice, s-o dezvolta pe un sol iradiat, habar n-am. Dar nu poți să nu observi că, atunci când vreun jucător este scos afară din teren, întotdeauna pe targă, acolo, pe asfaltul clasic, strămoșesc, își revine în mod miraculos. Ai crede că, odată cu pășitul pe iarbă, asiști la refacerea în sens invers a evoluției până la stadiul de moluscă. Bine că toată chestiunea durează cel mult două ore, deși, la ce sechele pare că se pot dezvolta, și atât este prea mult.

Știu că uneori ne mai lăsăm luați de val și îi privim ca pe niște persoane sănătoase, ieșite în public direct din obscurul unor pregătiri de tip gladiator, gata să-și demonstreze calitățile. Așa pare cel puțin, astfel vorbesc ei înșiși despre ei, numai că realitatea ne contrazice pe toți. Hugh Laurie s-ar plictisi probabil în mijlocul acestor pacienți de policlinică (poate osteogeneza aceea să îi trezească ceva interes), dar pentru mine simptomele sunt fascinante. Și mai ales ubicuitatea lor, încât mă fac să mă întreb dacă orice tânără speranță pornind pe calea fotbalului va ajunge inerent o epavă. Ori, dimpotrivă, poate că ești acceptat în tagma respectivă doar după o anamneză detaliată, în care trebuie să faci dovada unor acute, indemolabile, irecuperabile indispoziții fizice.

În aceste condiții este o cruzime să compari acești pseudo-bărbați debili fizic – să luăm unul dintre cele mai gratuit răutăcioase exemple – cu amazoane plesnind de sănătate și vigoare, care evoluează în sporturi incomparabil mai puțin solicitante precum gimnastica, handbalul sau tenisul de câmp. Desigur, nu sunt decât niște femei, chiar adolescente unele din ele, în schimb sunt zdravene, întregi, fără nici urmă de problemă fizică ori emoțională (o sportivă adevărată nu are așa ceva, asta ar mai lipsi!). Le dă mâna, vezi bine, să se ridice de jos pur și simplu atunci când cad sau să nu (se) plângă atunci când sunt lovite bărbătește. Ia să încerce dumnealor, sau orice cârcotaș de altfel, să susțină nevoile unui sport purtând asupra lor un bandaj la coapsă, un tendon încă fisurat, o entorsă vag fixată, o încheietură care nu se va mai așeza vreodată cum trebuie, și asta în timp ce este nevoie să alerge continuu, stânga-dreapta, sus-jos, față-n spate, pe o suprafață dură care solicită la maximum genunchii și tendoanele, după o minge care nu stă locului, frate, carevasăzică de rotundă ce e.

Sincer, mi-ar fi fost milă de mine să fi ajuns în halul ăsta de troglodit și de șontorog la nici douăzeci și cinci de ani. Lasă, mai bine sănătos. Mai puțin efemer nu am cum a fi.

Melania și Mama Merg cu Metroul până în Moldova

Dimineața este încă rece, dar, încet-încet, soarele mijește printre frunzele copacilor și încălzește aerul. Altfel respiri acum, te bucuri laolaltă cu ceilalți fără să știi de ce. Mama o ține de mâna stângă, tatăl de dreapta, iar ea a pornit neșovăind prin lume.

Ciudat este că nu se lasă în voia lor, să fie ridicată de ambele mâini și legănată astfel. Nu, merge ea în fața pârinților, ba chiar îi trage după ea.

Și cântă.

– Mai încet, Melania, spune tatăl taciturn. Spune taciturn tatăl. Tot aia.

– Da’ ce cânți tu acolo? o întreabă tot el.

– E… un cântec. M-a învățat bunica.

Poftim, au întrerupt-o și acum a încurcat versurile. Nu aud prea bine ce zice, dar pricep că tocmai a terminat un vers în „-șe” și ezită să îl cânte pe următorul fiindcă nu se mai potrivește. Of, cum era?!

– Mami, cum era mai departe?

Căci mami trebuie să știe.

– „Badea o-ntrebat di șe”.

– Așa, „badea întrebat tișe”! și continuă de unde a rămas.

Tatăl e pe bună dreptate mirat.

– De unde știe…

– A învățat-o mama când a fost astă iarnă la ea. Când am mers să o iau acasă, am găsit-o în curte cântând la nesfârșit cântecul ăsta. La nesfărșit, îți spun. După zece minute îl învățasem și eu și îl cântam împreună. Să vezi când o venit unchiul, i-a spus din prima că o să-l învețe un cântec. El i-a spus că îl știe, că îl cânta împreună cu mama când erau mici. Știi ce i-a zis fata ta? „Da, dar cu mine nu l-ai cântat până acum!” Zi tu dacă nu avea dreptate, dacă replica ei nu avea logică! A cântat bietul om două zile întregi, cât am mai stat acolo. Ce să îi fac dacă avea voce, iar minte nu.

– Mami, hai să mai vorbim ca bunica!

– Da di șe? Șe nu-ț placi la cuvintili noastri?

Și dă-i și râzi…

– Mami! Ba nu, tati, știi ce zicea unchiu’ că mânca seara? Cucuruze! Și devine neinteligibilă de atâta râset și lacrimi și înnecăciuni: auzi, cucuruze… cum să mănânce cu-cu-ru-ze?!… ce e aia…

– Să vezi, îi ține isonul mama vorbind către tată, să vezi când i-a spus unchiul că vrea să o ducă la scrânciob, iar ea s-a speriat când a auzit… nu știa ce e scrânciobul…

Râde cristalin Melania de răsună întreaga stradă. Râde și mama, tatâl zâmbește din scurt, râd și două doamne care trec pe lângă ele. Bineînțeles că râd și eu, pe furiș, să nu fiu văzut.

– Mami, uite metroul! Mergem cu metroul? Te rooooog!

– Da, chiar acolo mergeam!

– Ce bine îmi pare! Mergem până la bunica?

– Melania, mitroiul nu merge până la bunica. Merge doar pe aici, prin oraș.

Ce dezamăgire că nu merge… Cum a zis mami?

– Nu merge mitroiul?

– Nu, Melania. Bunica e în Moldova, departe. Până la ea mergem cu mașina sau cu trinul.

– Aha.

Este dezamăgită fără doar și poate de limitările tehnologice ale vremii în care s-a întâmplat să se nască. Măi oameni buni, măi adulților, la ce bun să faci așa minunăție de mașinărie care să meargă pe sub pământ, iar ea să nu ajungă până la bunica? Este de neînțeles, este ceva… ceva… îți vine să te încrunți, să te bosumfli, nu alta!

– E așa mare Moldova?

– Da, e foarte mare.

– Dar e și frumoasă!

Concluzia aceasta o mai îmbunează. E mândră de ea, cineva trebuia să țină partea țării bunicii, să facă cumva dreptate Moldovei.

– Tati, vii și tu cu noi, da? Să îți arăt și ție mitroiul.

– Melania, tu îți închipui că eu nu am mai mers niciodată cu metroul?

– Daaaa, da’ să vezi cum e cu mine!