În loc de împărat

La sfârșitul turului regulamentar al palatului Hofburg, observ că masa cezaro-crăiască, întinsă întru așteptarea celor care au petrecut cândva, pe lângă faptul că era pentru maxim două duzini de persoane și nu arăta atât de opulent cum mă așteptam, nu era prevăzută cu scaune la capete. Îl întreb deci pe unul dintre curatori în cea mai curată limbă mozartiană de care eram capabil: „Could you tell me, please, where is the Emperor’s chair? Is it currently in some sort of a restoration process, or was it simply too big to fit in this place?”, sau ceva de genul acesta. Omul, fără îndoială emoționat de ineditul unei limbi străine pe care sunt convins că nu o mai auzise demult, face abstracție de erorile de pronunție și vocabular și mă lămurește protocolar că ce văd acolo e mobilierul original și complet, n-a existat vreodată nimic în plus. “Look, sir”, îmi arată el un scaun oarecare, “the Emperor used to sit here.”. Atât de mult îi place reacția mea că mă mai ține de vorbă câteva minute, explicându-mi cum, atunci când dorea să vorbească cu vreun curtean anume, nu de puține ori s-a întâmplat ca împăratul să se ridice și să se așeze lângă el pe unul din locurile rămase libere.

O mică diferență față de Ludovic al XIII-lea, care, cu câteva sute de ani mai înainte, te scula de la locul tău în mijlocul mesei și te chema să te așezi prin preajmă, ca să vă “plictisiți” împreună. În general, participarea la masa regală era peste tot o opțiune de a-ți arăta calitatea de curtean, chiar dacă (sau mai ales atunci) ajungeai astfel în situațiile mai puțin formale de genul buf. În fond nimic nu putea fi mai rău decât să dai dovezi de loialitate și servitudine pe un fond gastronomic marcat de tot felul de pofte.

Dar, firește, lucrurile puteau sta și altfel: puteai dejuna împreună cu Țepeș, sperând să prinzi măcar la început niște bucate bune, că, de terminat, o puteai sfârși oricând rău. Pe lângă acesta și alții asemenea lui, lipsa de protocol de la curtea domnitorilor autohtoni Cuza pare, în derizoriul ei, reconfortantă. Primul, cel adevărat, era atras de altfel de mese, acolo unde obișnuia să piardă cu seninătate banii familiei; se supăra arareori, însă, când o făcea, aplica inclusiv corecții fizice, ceea ce putea confirma chiar și un ministru ca Sturdza. Al doilea, pseudo-Cuza-ul cu mandat recent, practica o altfel de indiferență a ceremoniei. Mânca la ore inconsistente și teribil de insipid, fără a se preocupa de cei din jur, pe care-i lăsa de capul lor, să se descurce fiecare cum se pricepea.

O chestiune de etichetă a vremurilor la prima vedere. Cred totuși că Franz Joseph era pur și simplu un om pragmatic (înspre partea noastră la fel s-a purtat Carol I, sper să nu mă înșel). Statul pe tron chiar și la vremea mesei o fi părut un mod firesc de a privi dominant peste o massă uniformă de supuși, însă, în același timp, era și o modalitate sigură de blegire și de însingurare.

Prin astfel de lumi apuse îmi zboară gândurile, plasat fiind în capul mesei festive de deunăzi. Din când în când privesc la comesenii depărtați și poziționați cu toții pe locuri oarecum claustrofobe. De la înălțimea scaunului meu stinghereala mă părăsește treptat, iar după un timp încep să mă simt exact precum un Vodă. Când exersezi de atâta vreme solitudinea în mijlocul lumii, poate părea extrem de straniu regăsirea ei tocmai spre periferie. Straniu și familiar și arogant de comod. Cum, dacă am ceva de spus trebuie să mă ridic și să mă deplasez eu până la ei? Ce vorbești, Franz?!

Îți mai aduci aminte?

Există unele gânduri care sunt dintr-un soi universal și, cu toate acestea, cât se poate de intime. Pe de o parte ne încearcă nediscriminatoriu pe fiecare dintre noi; pe de altă parte, au deseori infatuarea de a-și dori să fie simțite foarte aproape în sensul cel mai propriu. Eu am, de altfel, convingerea că nu numai acestea, ci întreaga sferă a umanului, fiecare gând și fiecare emoție, oricât de universale ar fi, ne apar a avea o anume individualitate doar pentru că se întâmplă să fie, avremi, ale noastre. Uimirile copilăriei, prima iubire, vreo durere anume, toate sunt în același timp unice, personale și, totuşi, ale tot omului.

Amintirile pot fi un bun exemplu pentru genul acela de gânduri care, cu cât este mai personal și mai subiectiv, cu atât ni se pare mai justificat obiectiv vorbind. La regăsirea lor privim îndeobște cӑtre un tipar anume: din orice trecut ceea ce rămâne este numai emoția, pe de altă parte tot șirul respectiv de întâmplări este sublimat și simplificat excesiv. Pur și simplu rămâi cu câte o singură impresie și aceea, de regulă, pozitivă. Ambele reacții sunt instinctuale sau, în orice caz, vin dintr-o zonă a gândului acolo unde controlul nostru este de obicei minimal. Uneori câte o amintire iese prea brusc la iveală, iar când se întâmplă în public, atunci încercăm, în mod mai mult sau mai puțin conștient, să le justificăm cumva, atât față de noi, cât și față de ceilalți. De aceea regretăm fără opreliști vremurile încheiate, preferăm companii discutabile în locul bunului-simț, nu mai știm motivele rupturii de vreun cunoscut, sau amintim de „paradisul pierdut” mai des chiar decât așteptăm ultraoptimist viitorul. Pricepem poate că amintirile sunt parte inseparabilă din noi și ne e teamă într-un fel că doar acest fapt, că ne aparțin, poate să nu fie suficient pentru a le da valoare în ochii altora.

Și atunci nu le mai relatăm așa cum s-au întâmplat în fapt; ceea ce ar fi și imposibil de facto, cât timp, pe lângă o memorie impecabilă, ar presupune să posezi o capacitate supraumană de a evalua cu siguranța detașării o situație a cărei parte directă ai fost. Nimeni nu poate nega faptul că experiențele sunt prin ele însele personale, iar amintirile care le însoțesc ulterior cu atât mai mult. Este firesc să fie așa. Nefiresc este când vreo amintire este adusă în spațiul public pe post de argument general valabil. Eu nu aș confunda, de exemplu, genericul „înainte era mai bine” cu individualul „mi-aduc aminte că înainte mi-era mai bine”. Mai reținuți suntem cu gândurile sau emoțiile prezentului, cu cele direct verificabile cum ar veni. Însă cele din trecut, doar pentru faptul că au prins puțină patină și s-au sedimentat, în minte ori în carne, deja sunt altă poveste.

O astfel de atitudine față de propria memorie are, fără îndoială, pericolele ei. A căuta sensul obiectiv al unei emoții cu scopul de a o plasa într-un registru de tip bun-rău este o întreprindere futilă, predispusă în cel mai bun caz la ridicol. Ne trezim a fi țața Maria explicând teza înnodatului din străbuni al basmalei, nea Ghiță măsurând decrepitudinea tuturor legumelor posibile, sau un neștine analizând statul la coadă de ieri și de azi. Uităm pur și simplu că este o diferență esențială între impresia cu care am rămas de pe urma unor fapte și efectul propriu-zis al faptelor, și nu mai știm în fond cum să le deosebim.

În această tensiune dintre un act real și modul în care ne-am priceput să-l păstrăm în memorie stă și problema noastră. Atributele pe care le căutăm pentru vreo amintire nu le mai dorim a fi strict emoționale; este nevoie de a le împrumuta o aură etică, ceva nedisputabil. Eventual ceva ce face parte dintr-un fond comun de tradiții, morale și legi comune oricărei societăți. Căci atunci când vorbim despre ceva ce ne amintim, vorbim în fond despre noi înșine. O idee mai înțeleaptă decât noi ne spune că (și) datorită celor trăite cândva, noi suntem ceea ce suntem și chiar ceea ce putem deveni. În sinea noastră știm bine asta, ne este truism. De aceea cu ceva din trecut căutăm să justificăm cumva prezentul, să îl îmblânzim sau să-l glorificăm după caz. Să nu mai fie doar o amintire, să fie o amintire bună. Doar că, procedând astfel, de cele mai multe ori obținem exact opusul.

Orice aducere-aminte trăiește finalmente din mici fragmente de viață, care au supraviețuit în noi odată cu trecerea vremii, și din felul în care le-am interpretat ori le interpretăm. Ar fi bine să nu uităm acest lucru când vorbim despre vreo amintire. Că este selectivă, că timpul o fărâmițează, că o reducem la câte o unică impresie, în genere pozitivă. Că, prin urmare, poate fi esențialmente falsă. Și că este cam tot ceea ce ne rămâne după ce curgerea firii în timp ne spală sau ne tulbură viețile: sprijin firav, dulceață oarecândă, bucuria nudă a nostalgiei, rar prilej de zâmbet ori de învățătură. Nu e puțin lucru, totuși.

 

Mă așez și eu puțin aici

Fiecare dintre noi are sensibilitățile sale legate de anumite chestiuni. Ele au în genere o componentă democratică: nu ne aparțin defel numai nouă, deși ne sunt foarte personale, și nu fac distincția dintre obiectiv și subiectiv. Cu alte cuvinte, le percepem atât de intim încât sunt ca și niște mari adevăruri pentru noi, indiferent dacă este vorba de morala la care ne raportăm ori de musacaua preferată.

Fapt este că nu e deloc comod să conversezi cu cineva căruia i-ai deranjat vreo idiosincrazie. Mai ales când, bine intenționat, va încerca să-ți arate universalitatea punctului său de vedere, altfel cât se poate de marginal. Un astfel de discurs pornește de obicei de la o cutumă mai generală, care este mai apoi punctată cu exemple personale: „Părerea mea este că…”, „Eu, de exemplu… „. Cam pe aici se învârte demonstrația, prin experiența proprie sau, când ea este nesemnificativă sau prea provinicială, prin recursul la altele obscure ori preluate pe nemestecate.

Dar sunt, firește, și sensibilități oneste. Cel puțin așa cred eu că este cea care mă frământă acum, chiar dacă, după rândurile de mai sus, are defectul vizibil de a fi a mea.

Părerea mea, deci, este că poți distinge mai bine caracterul unui om în întâmplările minore mai mult decât în cele extreme ori importante. Ai nevoie doar de un ochi exersat; lucru mai simplu de spus decât de făcut, știu prea bine asta. Iar unul dintre aceste momente este banalul stat la coadă. Felul în care știm să ne așteptăm așezat rândul și să ne păstrăm cu răbdare locul printre alți oameni vorbește mai bine despre noi decât, să spunem, conduita ireproșabilă în cadrul unei serate cu ștaif. Ce spun pare de la sine înțeles și ușor de acceptat. Pe de altă parte, fiecare din noi, daca ne-am interoga sinea, am descoperi prin amintiri suficiente situații în care ne-am manifestat nu tocmai măgulitor pentru noi. Tot ce putem spera este ca acestea să fie în număr mic, la umbra celorlalte multe, multe calități.

Nu vreau să se înțeleagă că iau în derizoriu comportamentul la ora marilor momente ale vieții. Spun doar că mica întâmplare are rolul ei și dezvăluie deseori mai precis ce fel de hram purtăm. Pentru felul nostru intim de a fi mai edificator poate să fie nu atât familiaritatea cu meniurile rafinate cât felul în care mâncăm, nu bun-gustul hainelor, ci starea mânecilor sau a gulerului, nu vocabularul, ci tonalitatea, nu deșertarea discursului elevat, ci nedeșertăciunea parcurgerii tăcerilor mundane, nu superioritatea impusă de la sine, ci distincția dintre ceartă și dojană, nu faptul de a fi intransigenți și de a purta principii, ci zâmbetul cu care (ne) îngăduim slăbiciunile, nu politețea în cotidian, ci felul în care ne înăbușim câte un căscat. La câte din acestea nu sunt eu însumi deficitar! Fiecare calitate prezumată se poate perverti oricând la întâlnirile cu micile borne ale zilei, cele care, în fond, ne umplu existența mai mult decât oportunitӑţile epice.

Iar felul în care stăm la o coadă este genul de sensibilitate personală care, poftim, cred că ar trebui să ne preocupe pe toți în cel mai înalt grad. La prima vedere, ce poate fi mai simplu decât să te așezi în spatele unei persoane și să înaintezi împreună cu ea? Văzând ce malversațiuni apar totuși în viața reală, trebuie să admitem că există în fapt o conduită specifică pe care nu o stăpânim cum se cuvine. O primă regulă spune că nu te așezi niciodată în urma cuiva, ci, așa, mai pe lângă el, adică în dreptul lui. Din poziția asta reușești parcă mai bine să privești deschis către cei avansați și foarte crunt la cei din spate. Între tine și cel din fața ta ai putea lăsa o oarecare distanță, ca să nu atentezi la spațiul său personal. Poate, dar este păcat să ratezi ocazia unui contact permanent cu omoplații și rinichii altuia din cauza unor finețuri de salon burghez. Atingerile repetate și ghionturile dau tot farmecul unei petreceri împreună a timpului. Ca și discuțiile, de fapt monologurile, pe orice subiect posibil, care se poartă incontinent și care au darul de a uniformiza în mod absolut contextul. Efectiv ajungi să uiți unde te afli. Dacă la capătul celălalt al cozii, în loc de bilete la operă ți s-ar înmâna două sute de salam Victoria, ai achita fără să ți se pară prea ciudat. Altfel, este nevoie să fii extrem de vigilent, ca în preajma unui pericol iminent. Ochii să privească în trei direcții concomitent și mintea să înregistreze tot felul de chestiuni utile: locații, numere, timp scurs, cantități rămase, motivații, oportunități. Să amintim și de afirmarea în public a propriilor necazuri, a căror tipologie este enormă și care are scopul precis de a deschide porți înaintea altora. Nu că am fi absurzi să credem că nevoile noastre sunt singure pe lume. Dimpotrivă, suntem gata să compătimim cu oricine se așază (și rămâne) în urma noastră. În afară de aceste cazuri rarisime, coada este locul în care descoperim, uimindu-ne și pe noi, că suntem cei mai grăbiți, cei mai năpăstuiți, cei mai îndreptățiți și, ce să ne mai ascundem, cei mai superiori indivizi din câți există.

Trecând într-un registru mai serios, mă gândesc că se tot vorbește de faptul că, mult prea des, îi vedem pe ceilalți oameni drept mijloace pentru propriile scopuri. Însă un mijloc mai are încă atributul utilității, fie el și meschin. În cazul statului la o coadă prioritățile noastre imediate sunt de așa natură că părem a avea în față nu mijloace, ci piedici de-a dreptul. Iar acestora nu le mai recunoaștem nimic din ale umanului: vârstă, oboseală, probleme de sănătate, nemaivorbind de întâietatea în acel context. Într-o exprimare pretențioasă, anulăm ființa celuilalt, negăm dreptul lui de a fi, îl depersonalizăm. Nu este ca noi, ci e un străin, o ne-persoană, prin urmare inferior, deci înlăturabil. Nu îl mai privim ca pe un alt om; este ceva, nu cineva. Nu Fârtate, ci Nefârtate. Nu că nu ne-ar interesa persoana lui, este mai mult de atât, ne devine clipă de clipă imposibil de suferit, o vrem dispărută la propriu, scoasă afară din calea noastră, aruncat la urmă.

În ochii noștri, în acele clipe anume, oamenii valorează mai puțin decât acea conservă de pește sau banalul act administrativ care stă la capătul cozii fericirii noastre.