Rațiunea unei prietenii

Nu ştiu dacă sunt eu o excepție – ezit să mă hotărăsc, deși m-am mai aflat în situații similare şi ar trebui să știu – însă deseori mă descopăr extrem de onest în fața unei prietenii. În viață nu am întâlnit prea multe care să merite efortul, poate de aceea. Într-atât mă văd ținând la prietenia cuiva, încât cumva ceea ce umple spațiul afectiv este mai degrabă relația în sine decât individul în chestiune.

La o privire superficială s-a putea spune că în felul acesta îl cam ignor pe celălalt, că îl depersonalizez aproape, fiindcă aș pune prietenia lui mai presus decât persoana sa. De la un punct încolo pentru mine ar fi mai important nu el, omul, ci mai degrabă capacitatea sa de a-mi oferi bucuria unei legături. Acesta este un punct de vedere superficial pentru că ignoră beneficiile unei prietenii bune doar pentru niște sensibilități desuete. În cele din urmă, cu toții căutăm afectivitatea cuiva, ca răspuns al unei nevoi proprii, al unei întrebări care își găsește răspunsul în altul. Este natural, nu-i așa, să ne preocupe ce are de oferit cineva, cât înseamnă calitatea sa posibilă de prieten, și mai puțin suma tuturor părților lui.

Oricum, oamenii sunt greu de mulțumit, mereu vor fi unii care îți vor comenta alegerile. Aș minți dacă aș spune că îmi pasă cu adevărat de părerea cuiva. Poate doar dacă ar fi o părere bună. În fine, ce vreau să zic este că, de regulă, am același comportament atunci când prietenul meu ori prietena mea face sau spune un lucru, bun, rău, oricum ar fi, iar eu mă văd nevoit să iau o anumită poziție față de acesta. Şi poziția mea este în mod constant una neangajantă: nu fac sau nu spun mai nimic.

Firește, atât lucru pricep și eu că este vorba de dorința de a păstra intactă prietenia sa. În plan conștient îmi găsesc zeci de motive obiective, printre care tronează cel al „neamestecului în treburile interne”. Este o rezolvare înțeleaptă, să îi recunosc lui sau ei deplina libertate de a face propriile alegeri. Ultimul lucru pe care îl doresc, din respect pentru prietenia sa, se subînțelege, este să mă amestec în viața sa, în inima acelei intimități unde nimeni în afară de el nu are ce căuta. Sunt o persoană cu capul pe umeri, înțeleg foarte bine că are și el, ca tot omul, nevoile lui, dorințele lui şi alte asemenea. Pe acestea sunt dispus să i le las în întregime, să le țină pentru el însuși. Noi suntem prieteni în alte planuri, în cel afectiv sau cel al preocupărilor comune.

Prin urmare, dacă dai de mine în viață să nu te aștepți nici să te laud, nici să te cert atunci când faci ceva remarcabil sau, dimpotrivă, vreo tâmpenie. Mie îmi este clar că, mai ales pe ultimele, le faci în afara prieteniei noastre. Important este că nu le faci față de mine. Coordonatele apropierii dintre noi au fost de la început cu totul altele, iar eu sper aşa să și rămână. De aceea mă și distanțez în astfel de situații, vreau să spun la propriu.

De fapt, mă gândesc că totuşi mi-aş putea lăuda prietenii. Poate nu foarte des, dar orişicât. M-aş putea chiar mândri cu anumite prietenii, m-aş putea afişa cu ele. Mă și văd păşind ceva mai țanțoş în preajma lor; de ce să nu recunosc, am uneori mare nevoie să mă simt astfel. În acest fel i-aş face un bine şi celuilalt, fiindcă orice laudă i-ar putea fi de folos, s-ar putea adresa nevoii de validare de care e imposibil să nu aibă nevoie. Cine altcineva dacă nu prietenii au a te lăuda mai bine? De răstit, te răsteşti la duşmani. Şi apoi, dacă sunt unele lucruri care te-ar deranja într-atât încât să îl cerți, pentru ce l-ai mai numi pe acela prieten? Vorbesc în perfectă cunoștință de cauză, fiindcă știu foarte bine cum mă simt atunci când sunt apreciat sau nu de cei pe care îi consider apropiați.

Astfel de lucruri nu le pot discuta cu prietenii mei. Nu îmi doresc sӑ ducă la opinii net contradictorii, ceea ce ar contrazice însăși esența prieteniei noastre. Așa că le discut cu alții și, așa cum e de așteptat, uneori ajung să mă contrez cu ei. În primul rând e o deosebire de formă între noi: eu am curajul opiniei mele și o pronunț răspicat și fără ezitare, ei, pe de altă parte, sunt rezervați nevoie mare și intră greu în duelul de idei. Eu le spun că trebuie să-ți lauzi prietenii cât mai des, ca să știe cât de mult îi apreciezi, iar cearta să lipsească cu desăvârșire, fiindcă este incompatibilă cu ideea de prietenie. Ei susțin că laudele și observațiile deopotrivă ar trebui să fie făcute cu multă măsură. Să îi dojenești, numai în cazuri extreme, ca o ultimă încercare de a-i îndrepta, și să o faci neapărat cu blândețe. Şi să îi lauzi la fel, fiindcă, da, toată lumea are nevoie să audă o vorbă bună uneori, să i se spună ca face ceva bine. Eu spun că tuturor prietenilor mei încerc să le fiu o supraconştiință, dintr-un anumit sentiment al devotamentului. Ei, că mai potrivită ar fi o paraconştiință, astfel încât să poți acoperi acele gânduri care lui îi scapă, ca să afle prin tine și alte dimensiuni de viață. Mie îmi pare că o apropiere de un om trebuie să aibă un motiv, să fie o alegere, să exprime o preferință sau un interes. Ei declară că preferă philia oricărei forme de justificare. Eu spun că prietenia adevărată este numai cea în care sunt posibile marile gesturi, neapărat actele declarative și îmbrățișările curente. Ei, că, în lipsa acestora, într-o prietenie la fel de important se poate dovedi a fi murmurul mundan al zilei hrănit cu fapte simple, mici imbolduri, intimități lăuntrice, atingeri imperceptibile, cu grija purtată într-un fel pe care să-l simți complet și continuu prezent, chiar și în lipsă. Apropo de lipsa fizică, eu nu concep sub nicio formă o relație la distanță; o prietenie are nevoie de a fi aici și acum. Unii din ei, îi văd limpede, îndură greu despărțirile și uneori sunt măcinați de dor nespus, dar aleg totuși depărtarea, zice-se tocmai pentru a păstra prietenia. Nu are nicio noimă. Eu cred sincer în prietenia manifestă, la vedere, fără resturi; ei vorbesc de gesturi foarte discrete făcute pentru celălalt, de nu chiar pe ascuns, ca nici măcar recunoștința să nu altereze afecțiunea.

Să fiu sincer, mi-e foarte dificil să dialoghez cu astfel de oameni, darămite să mai ajung să am o relație cu ei. Și sunt cumva descumpănit, pentru că văd că nu sunt înțeles, nici de aceștia (ceea ce este suportabil), dar nici de apropiați, și de aceea evit discuțiile cu cei din urmă. Pentru Dumnezeu, aici nu este cu orice preț vorba de celălalt, trebuie în viață să te mai gândești și la tine! Mai onest mi se pare să îți clarifici poziția, să spui mereu adevărul, frumos sau neplăcut, şi să o faci direct şi instantaneu. Sau să alegi să respecți intimitatea celuilalt și să îți vezi de treaba ta. Prietenia se desfășoară totuşi între nişte limite şi crează anumite așteptări care nu se pot încălca fără consecințe. Toți prietenii mei ar trebui să înțeleagă asta.

 

Spirit de baladă. Miorița. Toma Alimoș

Atunci când zâmbim îngăduitor copiilor noștri văzându-i înfricoșați de cele mai comune lucruri cu putință, uităm că avem și noi fricile noastre destul de asemănătoare cu ale lor. Le purtăm cu noi de cele mai multe ori cunoscându-le, însă reușind arareori să ne debarasăm de ele. Puțini dintre noi au curajul de a le înfrunta; cei mai mulți am învățat să trăim cu atari temeri, care sunt dintr-un soi, cum să spun, primitiv.

Luați o barcă și vâsliți departe în larg. Intrați adânc în vreo pădure. Străbateți un câmp fără orizont palpabil. Ieșiți din casă noaptea. Plimbați-vă în capul gol printr-o ploaie aspră. Urcați o culme și umblați de-a lungul unei creste în apropierea unor stânci. Ar trebui să întâlniți astfel un anumit fel de liniște, de decuplare de cotidian, de părăsire a ființei, care poate vă lipsește și pe care l-ați dori sedimentat în sine. Așa se spune cel puțin. Și totuși, după un foarte scurt timp numai, de câte ori ceea ce ați întâlnit nu a fost altceva decât frica? Obișnuita spaimă de necunoscut, de natura copleșitoare, de acele legi arbitrare care scapă înțelegerii și stăpânirii noastre, de nedeterminatul care vorbește despre nesiguranța noastră. Dacă vi se întâmplă astfel nu sunteți singurii.

Numai că, petrecând o vreme anume prin vreo sălbăticie, ceva neașteptat se poate întâmpla. Mai întâi mintea observă că nu sunt pericole imediate, iar sufletul prinde, încetul cu încetul, un dram de pace. Apoi nu te mai sperie să parcurgi drumul neînconjurat de semeni, ci simți asta chiar ca un fel de ușurare. Iar mai târziu, rareori ce-i drept, te cuprinde o dorință de a nu mai pleca din locul respectiv, un dor imens după ceva ce n-ai întâlnit încă. Devii copleșit de sentimentul straniu că ai nimerit din ceea ce părea a fi un simplu spațiu, într-o altă lume.

Până nu demult se mai trăia astfel. Mai mult decât un trai în mijlocul naturii, omul se apropia simbiotic de natură, fiindcă o simțea potrivită cu felul lui de a fi. Nu potrivită de el, adică personificată, dar totuși potrivită. Petrecea o vreme alături de natură și începea să o simtă, să îi perceapă detaliile, să distingă câte o trăsătură de condei cu care ea își scrie poveștile. Uneori își spunea că „totul e ființă” și făcea din asta o filosofie animistă, alteori petrecea prin ea fără a o gândi, adică fără a-i pune hotare, ci luând-o ca atare și asumând-o drept cămin. Timpul a trecut, iar el s-a mai înstrăinat de astfel de percepții. Într-atât încât s-a mărginit să observe doar relația dintre manifestările naturii și consecințele naturale ale acestora, și și-a spus că a devenit desuet să o numească intenție. I-a păstrat numai cauzalitatea, rațiunea și estetica. De pe o astfel de poziție firește că i-a fost ușor să judece drept simple iluzii, trufie narcisistică ori nebunie pură acele gânduri care spuneau că stihiile și tot ce este necuvântător ar putea fi acolo pentru el.

Și totuși nouă, copiii omului recent, ne este imposibil să nu ne amintim de acele momente în care ne-am simțit ca acasă în natură. Nicăieri nu ai mai abitir impresia unei ieșiri din timp, prin urmare și din tine, decât umblând, să spunem, printr-o pădure. Simpla hoinărire printr-o deschidere exaltӑ gândirea și visarea deopotrivă. Privești cerul și înțelegi mai bine destinul și eternitatea. Auzi sunetele purtate de vânt și îți vine să cânți fără să știi de ce. Tresari la freamătul copacilor ori la vreo adiere și percepi altfel timpul, căruia îi spui fie curgere, fie vremuire. Te uiți la acel du-te-vino al valurilor și te miri cum de șade infinitul închis în finit. Mirosurile cele mai fruste te îmbată și te fac să respiri mai adânc. Întâlnești liniștea sau spaima din ochii unei jivine și crezi că acestea ar putea fi pentru tine. Prisosul arborilor devine pat moale de frunze. Sau nimic din toate acestea, stai numai în liniște și te bucuri de frumusețea curgerii dimprejur. Totul este ca și până acum, nimic nu s-a schimbat, numai tu ai pornit să cauți semnele unei alte lumi. Câinele latră a primejdie așa cum l-ai învățat, dar inflexiunile câte unui mârâit ar putea fi o dezvăluire. Calul te poartă supus, însă nimic nu l-a învățat să te îmbărbăteze cu botul când ai mai multă nevoie ori să îți împrumute noaptea din căldura trupului său. Iar uneori, în prag de amurg, privirea ternă ale unor mioare capătă o intensitate teribilă. Nimeni nu are grijă de tine în necunoscutul naturii; ori atunci îți faci singur rost de ceea ce îți lipsește. Căci mai poți trăi fără întrebările ultime ale ființei, dar nu și în absența celor de zi cu zi: o prietenie, grija cuiva pentru tine, cuvântul spus cu blândețe, prezența, căldura, mângâierea; nu acestea alcătuiesc, în fond, substanța intimӑ a vieții?

Și atunci, în foarte, foarte rare ocazii, ajungi să nu mai percepi nimic din pericolul demonstrabil rațional și te lași în schimb în seama unui sentiment similar afecțiunii. Căci ceea ce parcurgi nu mai este defel o singurătate, ci un spațiu familiar care are viața lui proprie. Ești pe tărâmul celălalt al celor de demult. Rătăceai și ai sentimetul unei regăsiri a ceva ce posedai deja într-un fel. Brusc, nu mai dorești să te întorci de unde ai plecat, ai vrea să rămâi pentru totdeauna aici, unde ești îngăduit, protejat, iubit poate, unde ți se va duce lipsa, unde timpul ciclic se pierde în nefinirea celui fără de timp, unde simți palpabil veșnicia.

Și uite că nu poți rămâne. Se sparie câte un gând al cugetului ca să-ți aducă aminte de lanțurile trainice care te leagă totuși de lume. Ai încă o viață întreagă dincoace, ai o mamă care te așteaptă, familie, prieteni, tovarăși, răspunderi de tot felul. Înțelegi că nu ai cum să îi părăsești, nu te poți lipsi de ei încă, nu îți este dat a te rupe de ei. Nu tu, altcineva trebuie să o facă. Chiar dacă deja rătăcești departe pe câte un plai, sufletul tău a rămas conectat la lumea din care vii. Vorbești codrului și murgului ca unor semeni și te cuprinde obida când nu răspund, în timp ce tu continui să cauți din priviri oamenii. Ori te adresezi oilor, așa cum te-a obișnuit îndelunga solititudine, iar când una dintre ele pare a-ți vorbi, mai întâi și întâi te îndoiești că ar fi năzdrăvănă. Nici ciobanul și nici Toma nu au pӑrӑsit lumea, ei străbat pustietatea cea nouă încercând și ezitând. Niciunul dintre ei nu știe, deși crede. Și, poate, pe bună dreptate au a proceda astfel, fiindcă se vădește că natura prinde cu adevărat spirit viu abia după moartea lor, care le este săvârșire și nu sfârșire, de parcă nu îi este dat omului să-și ducă traiul acestei vieți altundeva decât în lumea prezentă.

O vreme sentimentul că ai putea pleca dintr-o lume în alta este intim numai, inefabil. Nu iese cu adevărat la iveală, nici se concretizează într-o evidență reală, ci doar în cea a inimii. Pentru a se întrupa, ideea are nevoie de ceva exterior, de un șoc, un ictus, indiferent că acesta vine din lumea din care se fuge, cum se întâmplă la Toma Alimoș, sau din cea spre care se tânjește, ca în cazul ciobănașului. Este nevoie de alt-ceva care să împielițeze cumva visele, care altfel ar rămâne pe veșnicie în virtualitate. Amândoi ar accepta poate și această realitate înșelătoare a dorințelor, de vreme ce pare frumoasă și liniștitoare și minunat de posibilă, și totuși nu se dau așa ușor înșelați că ea ar fi, totuși, concretă. Impulsul primit grăbește desfășurarea intrigii și indică o întoarcere pe dos, de la ceea ce pare a se percepe către ceea ce pare a se trăi. Iar noi presimțim prea bine acestea: din ascultarea unei povești părem a fi dintr-o dată în fața unei mărturii.

Un personaj de factură clasică ca Toma Alimoș, care moare demn căutându-și dreptatea, o fi el des întâlnit prin istoria universală: la vechii greci, prin cruciade, la salazini și samurai, în epoca luminilor, în politica vremurilor trecute și în atâtea alte locuri. În spațiul autohton îl găsim totuși mai rar; cu atât mai mult ar trebui să fim mândri de el. Însă, ciudat lucru, deși pe astfel de eroi îi admirăm și îi respectăm, ei beneficiază arareori de afecțiunea noastră întreagă. De iubit putem iubi doar umanul. Dragi ne devin cei a căror viață este o peregrinare a fragilei fire a omului pe lângă grădinile altor lumi. De aceea cred că acceptă atât de senin ciobanul moldovean vestea mioarei năzdrăvane. Pentru că nu este o ispășire, ci o izbăvire. Fără să o știe, ceilalți doi ciobani îi deschid poarta.

Spirit de balada

 

Vorba babei şi scornirea moşului

O privisem până în acel moment în tăcere, gustând din când în când dintr-un pahar cu vin roșu. Chiar şi atunci când sorbeam lichidul tânăr nu îmi mutam privirea de la ea, de nu cred că o săgetam mai intens atunci, de parcă dincoace de transparența sticlei eram mai ascuns şi mai liber de a scruta.

Fața mea era lipsită de orice expresie, sau cel puțin aşa credeam. De la o vreme nu mai eram atent la ce se spunea efectiv. Încercam să înțeleg ceva din cerbicia cu care se străduia să explice utilitatea astrologiei şi a altora asemenea ei, varianta simplificată pentru ceea ce fusese inițial o discuție lejeră, acolo unde finețurile intelectuale, oricât de bine intenționate ar fi, cer timp şi nu sunt întâmpinate cu prea multă răbdare.

Am aruncat într-o doară o privire în jur. Lângă noi se strânseseră câteva dintre fetițe obosite de prea multӑ joacӑ, atrase de logoreea vecinei de pahar şi de chestiunile incitante pe care le auzeau din gura ei. Se dovedise că fiecare copilă poseda atribute utile discursului: unele erau leoaice iar altele doar fecioare, unele se născuseră în fatidica zi de întâi a lunii, altele dimpotrivă pe 7, 16 sau 25, unele purtau în palmă urmele viitorului celui mai strălucit, altora mai trebuia să le fie chestionată aura în căutarea celei mai inspirate explicații de bine. Niciuna din ele nu era încă băutoare de cafea, ceea ce îngreuia, fireşte, desconspirarea destinelor. Era frustrant, bănuiesc, să pomenești de fiziognomie sau frenologie unora care nu au cap pentru așa ceva, dar, în fine, trebuie să te descurci cu ce ai la îndemână.

Pe de altӑ parte, era şi genul de relatare care, pronunțând convingeri și cunoștințe, avea parte de susținerea tacită a celor din jur. Oamenii ascultau tirada cu oarecare atenție dând apobator din cap când şi când. Uneori cineva intervenea în discuție, foarte sumar, doar ca să certifice unul din corolare prin câte o întâmplare personală, al cărei sens se putea în sfârșit desconspira în sensul cel mai adecvat. Eu simțeam că încep încet-încet sӑ-mi pierd răbdarea, nu atât pentru că mă irita tema in sine, cât mai ales fiindcă îi vedeam pe ceilalți prinşi în vârtej. Şi mai ales pe cele mici. Adulții măcar erau convenabil blamabili datorită propriei experienţe de viață din care ar fi putut şi ar fi trebuit să-şi facă pavăză, dar ele, săracele, nu aveau nicio vinӑ.

Lucrul de care mă temusem vedeam în cele din urmă că sunt nevoit să-l înfrunt. Mi se ceruse părerea într-un fel cumva ostentativ, pe care era destul de greu să îl mai evit. Puteam fi în sfârșit aspru şi necruțător, fără să iau prizonieri, crezând nu atât în adevărul cuvintelor mele, cât în faptul că se pot impune de la sine. Sau puteam fi evaziv, este un lucru la care mă pricep mult mai bine. Aveam şi opțiunea neseriozității, a micii ironii care te poate scoate din cele mai neplăcute situații. Pe măsurӑ ce tăcerea se prelungea înțelegeam că trebuie să spun totuși ceva. Ceva şi pentru cea care vorbise, sau mai bine spus împotriva ei, ceva şi pentru cunoscuții din jur, ori pentru fete, ori chiar pentru mândră, şi ea prezentӑ acolo.

Bunul simț îmi şoptea să evit totuși acea satisfacție de a da peste nas cuiva care deschisese o cutie a Pandorei din prea multӑ aroganță. Aşa se întâmplă când nu stăpânești cum trebuie termenii şi vorbeşti despre mistere numindu-le secrete, crezând că le poți trata similar şi, prin urmare, devoala complet într-un final. Secrete avem cu toții şi le ştim drept lucruri reale, palpabile, ascunse massei, dar a căror cunoaștere este totuşi posibilă. Pe când misterele nu se dezvăluie în întregime nimănui. O stea ca aceea de deasupra noastră nu ştim dacă este mică sau mare, apropiată sau depărtată, dacӑ este sau nu înconjurată de planete capabile de a susţine viața, indiferent ce o înțelege NASA prin asta. Lucrurile acestea vor rămâne un secret până într-o bună zi când, mulțumită ştiinței, s-ar putea să le aflăm (ceva mai) precis. Ideea e că nimeni nu se îndoiește că steaua are astfel de caracteristici, chiar dacă nu ştim exact cum sunt. Dar de ce există steaua aceasta şi cum se înlănțuie ea în firea lucrurilor… dacă am accepta că ne putem pune o astfel de întrebare, asta este mai degrabă pentru omul din noi şi trimite direct la mister. Aici mereu rămâne ceva pe care noi oamenii nu-l putem desluși cum trebuie, de parcă misterul ține întotdeauna o mică parte, esențială, numai pentru el. Nu se cuvine, pare-se, să ştim într-atât încât să nu ne mai punem întrebări. Iar dacă totuși ne iluzionăm că suntem capabili de un răspuns, convenabil şi potrivit pentru statusul de adevăr personal, e bine să ne așteptăm să apară şi alte astfel de „adevăruri”, de acolo de unde nici nu ne-am gândi, şi să ne dea fiecare din ele peste nas.

Prin urmare cu bun-simț şi direct, serios şi ironic, afabil şi incomod. Cum spui ceva astfel încât să fie înțeles cât mai bine de cât mai multă lume deodată? Brusc mi-am adus aminte de Parabole şi de faptul că recursul la poveste, la plimbarea alene pe margini de drum, este aproape de fiecare dată inspirat şi eliberator. Şi, mai mult pentru copiii din jur, am început să dau din gură cam nesigur, cu hopuri şi multe ezitări…