Omnia mea

În fiecare zi de bleacfraidei sau în oricare altă ocazie similară de natură să stimuleze consumatorul din mine, îmi trece recurent un gând prin minte. Mai degrabă aș numi-o stare de spirit decât simplă idee, mi-aş putea explica astfel mai bine eficacitatea ei. Mă gândesc pur şi simplu că, dacă la îndemnul de a cumpăra oamenii ar reacționa într-o măsură cât de cât asemănătoare cu a mea, o bună parte a economiei ar da faliment.

Deşi, ca să fiu pe deplin sincer, trebuie să spun că motivele nu sunt întotdeauna cele pe care mi le imaginez eu. În general sunt obișnuit să rezist cu brio unei oferte de nerefuzat. În cu totul alt context, câțiva din cei cunoscuți ar putea să certifice şi ei atare comportament; căci astfel am și (între)închis unele uși, fapte încă regretate zi de zi. Însă dârzenia asta are loc câteodată şi datorită unui mod prost de a mă raporta la alegeri. De a întoarce o decizie pe toate părțile până când nu mai e nevoie de ea, ca s-o spun p-aia dreaptă. Iată însă că un spirit analitic în exces, un act continuu al indeciziei, sau avariția pur şi simplu pot să-şi afle şi câte o valență pozitivă atunci când le opui pe acestea încurajării de a cheltui fără orizont bani munciți. De nu mi-ar fi teamă de ridicol (teama fiind înrudită şi ea cu indecizia), m-aş putea mândri cu faptul că mi-am transformat un defect într-o calitate şi că am realizat asta în mod conștient. Ezit să o fac totuşi. Şi asta pentru că există forme mai subtile de a părea ridicol, cum sunt cele în care se împart povețe cu pretenții de judecăți de valoare.

Nu că în general m-aș simți împiedicat de atâta lucru. Obsesia de a da un sfat, mai ales unul nesolicitat, precum și infatuarea de a te imagina în poziția de a o face, sunt la fel de compulsive precum goana după achiziționarea unui articol de care nu ai cu adevărat nevoie.

Problema cu nevroza achiziționării de obiecte este că se îndepărtează de felul firesc al lui a fi, înțeles deopotrivă ca a te arăta ce și cum ești în fond, precum și ca potențialul de a fi, capacitatea de devenire. Mai ales ultima cutumă, a devenirii, se câștigă în general dinspre verbul a face, nu de la a avea. De la înfăptuire, nu de la achiziție. (Nu mai știu unde citeam că) Întreaga viață a omului se cade să fie așezată pe axa a fi – a face – a deveni (i.e. a fi mai bun, mai înțelept etc – alt tip de acumulare, dar interioară). Ca să evoluezi, să îți îmbunătățești o virtute de caracter de exemplu, ai nevoie de a-ți face rost singur deopotrivă de deschideri și de închideri, adică de o viețuire în act, iar nu de iluzia sporirii prin spoire. Dorința de a poseda transformă ecuația de adineaori în altceva: a fi – a avea – a te mărgini având. Din cineva care este şi care poate fi mai mult decât este, te fixezi doar către unul dintre atributele tale exterioare. Rămâi decât cel care posedă unele lucruri.

A rămâne doar în cuprinsul lui a avea este ceva foarte limitativ, este un mod de a încremeni într-o existență stearpă. Posesia de dragul acumulării afișate are un efect similar cu cel în care se atârnă un lanț gros de aur de gâtul unei păsări. Din zburătoare se transformă în târâtoare. Fiecare obiect aflat în posesia noastră are, în fond, o gelozie teribilă; el necesită o atenție energofagă pentru a-l putea păstra. Ni-l putem imagina având o lume a lui, foarte minoră şi excesiv de restrictivă, în care suntem invitați să ne înghesuim şi noi, să ne potrivim cum s-o putea în cadrul ei procustian. Și apoi, niciunul dintre lucrurile de pe lumea asta nu-și ajunge sieși. O achiziție presupune mereu complementaritatea cu altele, o aviditate fără opreliști.

Goana în cerc după a avea nu este întotdeauna vădită. De exemplu, este mult mai dificil de recunoscut atunci când ne însoțește pe noi sau, oricum, infinit mai ușor justificabilă. Uneori se strecoară când părem a dobândi ceva ca urmare a propriilor străduințe. Da, chiar și atunci putem încremeni în calitatea nou-câștigată de deținători meritorii de talanți, atunci când, covârșiți de eforturile anterioare, începem să îi percepem altfel decât simple mijloace, necesare uneori, ale propriei noastre evoluții ca oameni.

Dincolo de mici imbolduri psihice de moment, obiectele nu au ce oferi altceva decât stricta lor utilitate. Da, le putem împrumuta ceva din noi și le putem transmuta în atâtea roluri pozitive: simbolistic, estetic ori terapeutic să spunem. Totul e bine așa atât timp cât nu sunt transformate în scopuri ultime, o tentație căreia mi-e teamă că îi este greu de rezistat. Ca să nu mai spun că nu posezi niciodată cu adevărat pe cele care sunt desprinse fizic de tine. Am acasă o carte veche şi a cărei minunăție îmi bucură ochiul de fiecare dată când o deschid. O mică comoară, dacă pot spune așa. Dar sunt conștient că nu este a mea cu adevărat. Viața ei a început acum foarte mult timp, a trecut prin mâinile multora care au crezut, ca şi mine, că este a lor şi numai a lor (stă de mărturie pagina de strajă), iar acum mă însoțește pe mine o perioadă, după care îşi va vedea de existența ei. Privind din această perspectivă nu mai ştiu să spun cine este pasager în viața cui. Și dacă acea carte poate fi numită într-adevăr a mea.

Un gând trecător: nu posesia, eventual cu acte, m-ar arăta pe mine deținătorul de drept al unui lucru, ci mai degrabă distrugerea lui. Actul propriu-zis al nimicirii, nu doar posibilitatea sa. Aici îmi pare a sta împlinirea unei posesii, în alegerea ultimă a anulării lui definitive. Căci în ce fel pot denumi ceva ca fiind în mod absolut al meu, dacă există totuși alte contexte posibile în care ar putea fi și al altuia? Mi se pare o concluzie cât se poate de logică, din aceeași categorie cu grotescul, anti-firescul „eu te-am făcut, eu te omor!”, exact genul de care vorbește și Dostoievski: acolo unde nu rămâne decât logica, vom întâlni nebunia.

Când, prin urmare, se întâmplă să îți însușești oarece obiecte, deseori trăiești cu iluzia unei posesii care te consumă şi, în timp, devii din posesor, posedat. Te instalezi de bunăvoie în orizontul vremelnic, limitat și deșertic al acestei posesii. O fac mai ales cei mai puțin capabili de a trăi altfel decât în prezent şi care nu au defel simțul devenirii în viitor a propriei persoane. Orice posesiune, orice colectă, orice poate fi depozitat în vreun fel te poate încuraja să îți imaginezi că timpul tocmai s-a oprit, că ai încremenit într-o bunăstare eternă, că posesiunile te plasează pe veci într-un cer superior al îndestulării. Oricum ar arăta viitorul, el nu mai poate fi conceput a fi mai puțin decât prezentul și, în orice caz, nu mai sărăcit. Nimeni nu prelungeşte mai bine prezentul în viitor decât un posedat.

*

(Rândurile acestea nu sunt mai mult decât ceea ce sunt, o înșiruire de truisme probabil, o autodiatribă cu siguranță; și nu se doresc a se constitui în vreun mesaj anticonsumerist. Berdiaev îmi este încă proaspăt în minte: pot lua oricât de mult în derâdere obsesia mea acaparatoare, nu și nevoia stringentă a altuia.)

Anunțuri

Ea

Prietena Ei se răstea acum la Ea, aproape că răcnea cuvintele dure. Era o imagine greu de suportat, așa cum se întâmplă de obicei când te trezești parte a vreunei crize. Așezată pe canapea, chiar în stânga lui, Îi reproșa nu pricepea prea bine ce, suita de întâmplări de peste zi probabil, cu o vehemență pe care o admirase în multe alte dăți, dar care niciodată nu fusese dezlănțuită asupra Ei.

Adevărul e că nu se chinuia să urmărească reproșurile celeilalte la adresa Ei, destul era că ele existau. Și știi ce era cu adevărat ciudat? Lucrurile stăteau de fapt pe dos. Ea avea tot dreptul să fie iritată, plină de nervi, scoasă din minți, înnebunită de întâmplările de peste zi (și fusese), Ea ar fi trebuit să trântească obiecte, să izbucnească când și când la adresa oricui se întâmpla să se afle în preajmă (și o făcuse), să pufnească ostentativ și disprețuitor la vreun cuvânt al altuia, să Își pună la punct bărbatul cu fiece ocazie (…oho!), să insiste cu reguli stricte aplicabile altora și potrivite cu dorințele de moment ale Ei, Ea avea nevoia, ba nu, ce spun eu nevoia, dreptul de a-și exterioriza nemulțumirile în cel mai expansiv mod cu putință. Ea, nu cealaltă, impulsiva, ciufuta, nervoasa, cu-capsa-pusă de cea mai bună prietenă a Ei.

E drept că, odată cu izbucnirea celeilalte, mintea Ei își aflase ca prin minune un fel de liniște, dar, orișicât, lucrurile nu puteau rămâne așa.

În ciuda acestei nedreptăți a firii, Ea refuza să se lase înșelată de aparențe. Femeie deplină fiind (așa se vedea pe Sine, în primul rând femeie și abia apoi om ca alții), știa că nu are nevoie decât să-și activeze acel simț suprauman care Îi permitea să vadă cu precizie acolo unde ceilalți abia dibuiau. Acțiuni, gânduri, senzații, impresii, șocuri, frustrări, toate nu aveau pentru Ea niciun secret, indiferent ale cui erau. Situația de acum, excaladată în mod neplăcut fără îndoială, Îi confirma faptul că încă poseda o intuiție anume cu care fora fără opreliști în ascunsul lumii. Nimeni nu reușea mai bine decât ea să distingă cu atâta siguranță, în indiferent cât de confuze întâmplări, adevărul și realitatea (unul și același lucru de altfel).

Prietena Ei, pentru care luptase și sacrificase atâtea, în primul rând timpul petrecut cu propria familie (dar nu cel petrecut cu propriul fiu, căci toate începeau și se terminau cu EL), se lăsase în mod prostește influențată de cel aflat în dreapta ei pe canapea, de cretinul de bărbat’su, un individ comun cu care avea rar tangențe. Una sau două ocazii Îi fuseseră suficiente să îl citească și să Își clarifice definitiv orice nelămurire posibilă. În fond, era în el aceeași sămânță pe care o observa zi de zi în propriul soț: o lene cumplită, o indiferență absolută față de suma completă a nevoilor Ei, o cauză primă a tuturor nereușitelor Sale, o neparticipare la treburile casei, la nevoile Ei, la ale copilului, la orice se putea găsi într-un cămin pe axa dintre cele mai banale necesități pe de o parte și nevoile Ei la celălalt capăt. Și ăsta era la fel, nu încăpea îndoială, ba mai rău de atât, încerca să bage strâmbe, să o ațâțe pe cealaltă împotriva Ei, cine știe ce îi spusese până atunci, cine știe ce îi mai putea spune când vor rămâne numai ei doi, destul ce făcuse până atunci, cum își bătuse joc în două rânduri de Ea susținând că nu se aud cum trebuie la telefon (o măgărie), neoprind la un loc de popas aflat pe șoseaua neautohtonă (și trebuie să fi gândit cu satisfacție că poate va fi fost singurul), alegând să nu iasă seara târziu în oraș (pe motiv că magazinele erau închise), ci abia a doua zi (pe motiv că magazinele erau deschise), invitându-i inoportun să mănânce ceva îngrijit de el timp de două ore și să bea împreună un vin excelent (atitudine de bătaie de joc), iar în tot acest timp vorbind în lipsa Ei cu ea, soția lui, susurându-i drăcește în urechi numai lucruri rele despre Ea, numai neadevăruri și mizerii, cum ce mizerii anume, știe Ea bine, doar naivii pot fi înșelați, iar că acestea avuseseră loc în scurta vreme de peste zi nu avea nicio importanță, câte nu se pot face ori spune într-o zi, cunoștea Ea foarte bine cât de naiv maleabilă era cealaltă în încăpățânarea ei, se vede treaba că tot din încăpățânarea de a avea ea dreptate Îi vorbea acum atât de aspru. Nu era atentă la ce spunea, defel nu O interesa, cât timp ce auzea nu se potrivea nicicum cu ce știa Ea, oricum Ea înțelesese pe deplin ce se întâmplase, ce gândea ea și ce plănuia el, care fusese rolul precis al fiecăruia în toată tărășenia, inclusiv al copilului lor, a cărei prezență o irita la fel ca întotdeauna când altele erau mai importante pe moment. Prietena Ei nu trebuia decât să se calmeze, atâta doar, să se cal-me-ze, să-și recunoască greșeala față de Ea, iar dacă fantazează privind ceea ce s-a întâmplat, o va ajuta Ea să își corecteze memoria,  se dedubleze, să iasă de sub influența celui de lângă ea, să se separe, fizic adică, de individ și, se subînțelege, de propriul copil, să rămână numai ele două să stea de vorbă, știe Ea cum să o facă, apoi totul va fi în regulă ca și până acum.

Da, totul va fi în regulă, va fi așa în ciuda privirilor stupefiate, frustrate, pătrunzătoare pe care Le simțea din dreapta celeilalte sfâșiindu-i tâmplele și sfârtecându-i creierul înspre ceafă, de la cel care în tot acest timp nu își ridicase ochii și față de care, fără să fi aflat probabil de ultimele cuvinte scrise de Bruckner în „Copilul divin”, în clipa de față Ea simțea fix același lucru.

 

Rațiunea unei prietenii

Nu ştiu dacă sunt eu o excepție – ezit să mă hotărăsc, deși m-am mai aflat în situații similare şi ar trebui să știu – însă deseori mă descopăr extrem de onest în fața unei prietenii. În viață nu am întâlnit prea multe care să merite efortul, poate de aceea. Într-atât mă văd ținând la prietenia cuiva, încât cumva ceea ce umple spațiul afectiv este mai degrabă relația în sine decât individul în chestiune.

La o privire superficială s-a putea spune că în felul acesta îl cam ignor pe celălalt, că îl depersonalizez aproape, fiindcă aș pune prietenia lui mai presus decât persoana sa. De la un punct încolo pentru mine ar fi mai important nu el, omul, ci mai degrabă capacitatea sa de a-mi oferi bucuria unei legături. Acesta este un punct de vedere superficial pentru că ignoră beneficiile unei prietenii bune doar pentru niște sensibilități desuete. În cele din urmă, cu toții căutăm afectivitatea cuiva, ca răspuns al unei nevoi proprii, al unei întrebări care își găsește răspunsul în altul. Este natural, nu-i așa, să ne preocupe ce are de oferit cineva, cât înseamnă calitatea sa posibilă de prieten, și mai puțin suma tuturor părților lui.

Oricum, oamenii sunt greu de mulțumit, mereu vor fi unii care îți vor comenta alegerile. Aș minți dacă aș spune că îmi pasă cu adevărat de părerea cuiva. Poate doar dacă ar fi o părere bună. În fine, ce vreau să zic este că, de regulă, am același comportament atunci când prietenul meu ori prietena mea face sau spune un lucru, bun, rău, oricum ar fi, iar eu mă văd nevoit să iau o anumită poziție față de acesta. Şi poziția mea este în mod constant una neangajantă: nu fac sau nu spun mai nimic.

Firește, atât lucru pricep și eu că este vorba de dorința de a păstra intactă prietenia sa. În plan conștient îmi găsesc zeci de motive obiective, printre care tronează cel al „neamestecului în treburile interne”. Este o rezolvare înțeleaptă, să îi recunosc lui sau ei deplina libertate de a face propriile alegeri. Ultimul lucru pe care îl doresc, din respect pentru prietenia sa, se subînțelege, este să mă amestec în viața sa, în inima acelei intimități unde nimeni în afară de el nu are ce căuta. Sunt o persoană cu capul pe umeri, înțeleg foarte bine că are și el, ca tot omul, nevoile lui, dorințele lui şi alte asemenea. Pe acestea sunt dispus să i le las în întregime, să le țină pentru el însuși. Noi suntem prieteni în alte planuri, în cel afectiv sau cel al preocupărilor comune.

Prin urmare, dacă dai de mine în viață să nu te aștepți nici să te laud, nici să te cert atunci când faci ceva remarcabil sau, dimpotrivă, vreo tâmpenie. Mie îmi este clar că, mai ales pe ultimele, le faci în afara prieteniei noastre. Important este că nu le faci față de mine. Coordonatele apropierii dintre noi au fost de la început cu totul altele, iar eu sper aşa să și rămână. De aceea mă și distanțez în astfel de situații, vreau să spun la propriu.

De fapt, mă gândesc că totuşi mi-aş putea lăuda prietenii. Poate nu foarte des, dar orişicât. M-aş putea chiar mândri cu anumite prietenii, m-aş putea afişa cu ele. Mă și văd păşind ceva mai țanțoş în preajma lor; de ce să nu recunosc, am uneori mare nevoie să mă simt astfel. În acest fel i-aş face un bine şi celuilalt, fiindcă orice laudă i-ar putea fi de folos, s-ar putea adresa nevoii de validare de care e imposibil să nu aibă nevoie. Cine altcineva dacă nu prietenii au a te lăuda mai bine? De răstit, te răsteşti la duşmani. Şi apoi, dacă sunt unele lucruri care te-ar deranja într-atât încât să îl cerți, pentru ce l-ai mai numi pe acela prieten? Vorbesc în perfectă cunoștință de cauză, fiindcă știu foarte bine cum mă simt atunci când sunt apreciat sau nu de cei pe care îi consider apropiați.

Astfel de lucruri nu le pot discuta cu prietenii mei. Nu îmi doresc sӑ ducă la opinii net contradictorii, ceea ce ar contrazice însăși esența prieteniei noastre. Așa că le discut cu alții și, așa cum e de așteptat, uneori ajung să mă contrez cu ei. În primul rând e o deosebire de formă între noi: eu am curajul opiniei mele și o pronunț răspicat și fără ezitare, ei, pe de altă parte, sunt rezervați nevoie mare și intră greu în duelul de idei. Eu le spun că trebuie să-ți lauzi prietenii cât mai des, ca să știe cât de mult îi apreciezi, iar cearta să lipsească cu desăvârșire, fiindcă este incompatibilă cu ideea de prietenie. Ei susțin că laudele și observațiile deopotrivă ar trebui să fie făcute cu multă măsură. Să îi dojenești, numai în cazuri extreme, ca o ultimă încercare de a-i îndrepta, și să o faci neapărat cu blândețe. Şi să îi lauzi la fel, fiindcă, da, toată lumea are nevoie să audă o vorbă bună uneori, să i se spună ca face ceva bine. Eu spun că tuturor prietenilor mei încerc să le fiu o supraconştiință, dintr-un anumit sentiment al devotamentului. Ei, că mai potrivită ar fi o paraconştiință, astfel încât să poți acoperi acele gânduri care lui îi scapă, ca să afle prin tine și alte dimensiuni de viață. Mie îmi pare că o apropiere de un om trebuie să aibă un motiv, să fie o alegere, să exprime o preferință sau un interes. Ei declară că preferă philia oricărei forme de justificare. Eu spun că prietenia adevărată este numai cea în care sunt posibile marile gesturi, neapărat actele declarative și îmbrățișările curente. Ei, că, în lipsa acestora, într-o prietenie la fel de important se poate dovedi a fi murmurul mundan al zilei hrănit cu fapte simple, mici imbolduri, intimități lăuntrice, atingeri imperceptibile, cu grija purtată într-un fel pe care să-l simți complet și continuu prezent, chiar și în lipsă. Apropo de lipsa fizică, eu nu concep sub nicio formă o relație la distanță; o prietenie are nevoie de a fi aici și acum. Unii din ei, îi văd limpede, îndură greu despărțirile și uneori sunt măcinați de dor nespus, dar aleg totuși depărtarea, zice-se tocmai pentru a păstra prietenia. Nu are nicio noimă. Eu cred sincer în prietenia manifestă, la vedere, fără resturi; ei vorbesc de gesturi foarte discrete făcute pentru celălalt, de nu chiar pe ascuns, ca nici măcar recunoștința să nu altereze afecțiunea.

Să fiu sincer, mi-e foarte dificil să dialoghez cu astfel de oameni, darămite să mai ajung să am o relație cu ei. Și sunt cumva descumpănit, pentru că văd că nu sunt înțeles, nici de aceștia (ceea ce este suportabil), dar nici de apropiați, și de aceea evit discuțiile cu cei din urmă. Pentru Dumnezeu, aici nu este cu orice preț vorba de celălalt, trebuie în viață să te mai gândești și la tine! Mai onest mi se pare să îți clarifici poziția, să spui mereu adevărul, frumos sau neplăcut, şi să o faci direct şi instantaneu. Sau să alegi să respecți intimitatea celuilalt și să îți vezi de treaba ta. Prietenia se desfășoară totuşi între nişte limite şi crează anumite așteptări care nu se pot încălca fără consecințe. Toți prietenii mei ar trebui să înțeleagă asta.