Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Mici picӑturi roșii

Citeam cândva o mențiune glumeață despre relativitatea procesului de amestec al substanțelor. Ideea era de a sublinia că nu în toate cazurile rezultatul final depinde de proporțiile folosite. Exemplul dat era al unei perechi de butoaie, unul de vin iar celălalt plin cu dejecții. Dacă ai fi turnat un pahar de vin în al doilea butoi, nu ai fi produs practic nicio schimbare în conținutul său. Pe de altă parte, dacӑ ai fi vărsat un pahar de dejecții în butoiul de vin, ceea ce ai fi obținut într-un final ar fi fost tot un butoi de dejecții.

Totuși, în primul caz chiar nu se produce nicio schimbare de conținut? Amestecul de substanțe nu alterează deloc esențele fiecăreia? Mă întreb fiindcă tocmai am trecut pe lângă cel mai sordid câmp cu putință. Arată teribil de părăsit, denivelat și plin de șanțuri și de gropi, cu buruieni crescând în voie prin mijlocul unor culturi încӑ nedefinite, cu gunoaie pӑrӑsite la întâmplare spre marginea strӑzii. Câmp printre ale cărui nuanțe de verde-murdar, din loc în loc, şi-au fӑcut cumva loc câteva foarte rușinoase fire de floare de mac. Roșul acela proaspăt, de neînțeles cum de poate fi (și tocmai acolo unde predomină sumbrul, decăderea, griul mundan pigmentat cu tot ce poate fi mai hâd, mai pocit, mai dezgustător, nu doar estetic, ci și olfactiv, spațiu larg și anost având insule izolate de putrefacție), trupul acesta depravat care sângerează, pătrunderea inocentă întru un cuprins al posomorârii, căldura care radiază din plantele acestea atât de firave – sunt câteva doar, nu multe, și se ivesc rărit – , toate preschimbă dintr-o dată întreg spațiul întins în fața mea, îl metamorfozează în chip vrăjit. Și iată-mă zâmbind, oprindu-mă și privind un câmp de maci.

maci_01

*

(Fotografiile sunt o frondӑ a unui copil mofturos. Nici macul roșu, nici întinderea cenușie nu mai sunt la fel dupӑ întâlnirea lor şi poate cӑ ar fi fost bine sӑ le fi pӑstrat împreunӑ. Nu ştiu sӑ spun de ce nu am fӑcut-o. Poate că pur și simplu nu m-am priceput să redau întregul. Mai rӑu de atât: nu numai cӑ am smuls astfel macii din câmpul lor, dar, luat de bucuria momentului, i-am mai şi cules.)

Cuprins de şoapte

Eu așa îmi imaginez că poate fi uneori frumusețea, în absolutӑ indiferență de ce se întâmplӑ sӑ gӑseascӑ în jur, doar ea, așa simplӑ şi candidӑ, pe faţӑ, sfioasӑ bineînţeles, temӑtoare poate, gata sӑ irumpӑ totuşi de te miri unde şi în orice moment posibil. Sӑ ne facӑ sӑ zâmbim fӑrӑ sӑ ne dӑm seama, nu chiar imediat, ci uşor-uşor, sӑ ne mai lase o vreme iluzia mӑreţiei noastre, abia apoi sӑ ne prindӑ în mreje nearuncate, sӑ ne afle mai pe urmӑ rӑmaşi care cum s-a nimerit, unul cu capul lӑsat într-o parte, altul cu ochii mӑriți, altul cu gura întredeschisӑ, fiecare cu rictusul lui şi toți împietriți întru aceeaşi bucurie de a fi în prezența inefabilului. Sӑ nu ştim ce se întâmplӑ cu noi şi, dintr-odatӑ, sӑ nu ne mai intereseze decât că suntem strânşi împreunӑ alӑturi, indiferent cine credeam cӑ suntem, draga mea, dragul meu, nici nu ştiu de ce mӑ simt astfel, parcӑ nu am mai fost în mine de mult timp, ştii ce poftӑ mi s-a fӑcut deodatӑ de întors acasӑ, ai lacrimi în ochi sau mӑ înşel, şi tu ai la fel. O cuminţenie a pӑmântului.

Janet Devlin – Your song