Metamorfoză

– Am luat-o, normal că am luat-o! Așa am promis, credeai că am uitat? Am găsit una foarte frumoasă și este foarte lucioasă și are un model foarte frumos!

Ard de nerăbdare să îi mai șoptesc câte ceva la ureche, dar ea este suficient de malefică, mersi frumos, se descurcă și fără mine.

– Nu are o culoare, are, așa, niște dungi lungi, colorate în mai multe feluri: roșu, mov, albastru… O să vezi, o să îți placă mult! Eu am ales-o special. Când am văzut-o, am zis: asta e, asta o să îi placă!

Parcă îl văd pe nepotul meu salivând deja la capătul celălalt al firului în timp ce sor’sa, numai cu vreo doi ani mai mare decât el (ceea ce uneori înseamnă mare lucru la vârsta aceasta), îi descrie cum se pricepe mai bine obiectul din mâna ei.

– Și știi cât de sus sare? Am dat o dată cu ea de pământ, ușor numai, și s-a dus până în tavan! Ne-a pufnit pe amândoi râsul, a trebuit pe urmă să o căutăm prin tot magazinul și abia am mai găsit-o. Că n-am vrut să o rătăcesc pe acolo, am vrut neapărat să ți-o aduc. Nu ți-am promis amândoi că îți cumpărăm și ție o minge? Noi ne ținem promisiunea, veeezi?

Eu râd pe acolo în surdină nedezlipindu-mi ochii de la ea și minunându-mă de naturalețea cu care îi întinde capcana. Nu a fost nevoie decât de un cuvânt aruncat într-o doară și gata, am amorsat-o, am aflat-o cu chef de joacă. Sau poate a întrezărit posibilitatea de a plăti niște polițe, mai știi?!

Ori poate că trăiesc și eu plăcerea de a-l chinui puțin, deși știu prea bine că nu-i poți cere, copil fiind, să arate mereu că apreciază cum se cuvine grija și afecțiunea noastră; dar poate că nu-mi vine să trec ușor peste asta.

Mingea cu pricina este cadoul pentru nepotul meu, adică motivul pentru care eu și sora lui suntem azi în magazin.

Pe cât de frumos sună fraza asta, pe atât de multe neadevăruri conține.

În fapt, este ziua ei și, în buna tradiție a ultimilor ani, am plecat împreună prin oraș ca să-și aleagă singură ce cadou îi place. La ieșirea pe poarta casei însă, fratele ei ne-a interpelat bosumflat că de ce plecăm doar noi doi, de ce nu îl luam și pe el, de ce ne gândim numai la noi, pe el cui îl lăsăm singur și fără jucării în lumea asta crudă. Ca să reușim totuși să ne extragem din curtea casei, a trebuit să îi promitem că o să îi cumpărăm și lui ceva. Dar să stea liniștit că știe sora lui ce îi place și fix acel lucru i-l vom aduce.

Nu-i vorbă, minge de fotbalist în devenire, mare, colorată, frumoasă, am găsit noi, și încă repede. Dar mingea pe care i-o descriem la telefon este cu totul alta. Fabricată dintr-un cauciuc dur și extrem de elastic, abia dacă atinge dimensiunile unei mingi de tenis de câmp, în schimb dacă o scapi din ochi sare de n-o mai vezi. Bineînțeles că le cumpărăm pe amândouă și nu mai putem de nerăbdare să îi vedem fața când i-o vom înmâna mai întâi pe cea mică.

Când în sfârșit ne întoarcem și sunăm la poartă, el deschide ușa casei cu capul după cât ne putem da seama, iese ca o furtună și ne întâmpină euforic și desculț. Noi ședem frumos în fața lui cu o sacoșă mare de cadouri în mână și arătăm cât de nevinovați ne pricepem. Mingea, cea adevărată, cadoul lui pe bune, se află pusă alături în spatele porții, la cca un metru de noi, ascunsă privirii.

Ochii lui inventariază rând pe rând toate posibilitățile posibile ale tuturor spațiilor în care am fi putut introduce balonul rotund. O intuiție științifică anume, ceva ce ține de fizica elementară a materiei ori de geometria euclidiană, îi certifică că nu deținem asupra noastră un astfel de spațiu.

– Ce… und… Ce ți-ai luat? își întreabă sora.
– Aaa, stai să-ți arăt!

Ea deschide sacoșa acolo în poartă, ca să îl oprească să înainteze carevasăzică, și scoate unul câte unul obiectele cumpărate și îi dă o mulțime de detalii despre fiecare, de unde le-am cumpărat, câte alte feluri erau, cum s-a hotărât să aleagă ce a ales, cât de mult îi place ce și-a cumpărat, cât de mult mi-a plăcut și mie și ce mult o să le placă și prietenelor cărora le va arăta tot ce a primit.

Văzându-l că se apropie de punctul de fierbere, îmi deschid pumnul și îi întind mingea cea mică.

– Poftim, ți-am cumpărat și ție ceva.
– Eu am ales-o! îi spune și ea veselă. Vezi ce colorată este? Îți doreai o minge colorată, așa e? Sau nu? Eu cred că este așa cum îți doreai. Hai, zi, nu-i așa că e frumoasă! Îți place?

Nepotu-miu este absolut siderat. Privește mingea minusculă cu ochi mari și abia îngână cu voce slabă și ușor tremurândă:

– Daaa…

Mi se pare mie sau i s-au și umezit puțin ochii?

– Auzi, continuă sor’sa aruncându-i o privire cumva mijită, parcă nu te văd prea bucuros. Să știi că un cadou este totuși un cadou.
– Daaa… îngaimă el încă perplex și tot abia auzit.

Și, parcă dezmeticindu-se, se îndreaptă spre mine și mă strânge în brațe. Și-mi mulțumește. Și-mi spune că îi place mult.

Iar eu… Of, măi copile…

Anunțuri

Hrănește-te, roagă-te, iubește

În răceala și nesfârșirea lor nisipurile deșerturilor își au totuși rostul lor bun atunci când întâlnesc omul în cale. Nu doar ele; la fel se întâmplă și în cuprinsul unei întinderi de ape sau al unui munte, acolo unde sălbăticia se stârnește mai ales din puținătatea elementelor și mai puțin din dificultățile întâmpinӑrii lor. Ca om nu ai la îndemână ceva să poți umaniza, nu poți aduce nimic alături de suflet după chipul și asemănarea lui. În alte părți încă mai poți zice „frate lup” sau „bătrâne stejar”, încă te mai poți înscrie într-o ordine antropomorfă a lumii naturale. Absolutei străinătăți a pustiului n-ai însӑ ce-i spune când te afli în mijlocul ei și nu spre margini, nu ți-o poți apropia nicicum.

Uneori însă se întâmplӑ să presimți că până și într-un deșert sunt lucruri care stau pe cale să se ivească și pentru apariția cărora meritӑ să te învredniceşti să aştepţi. Tocmai pentru că rareori se lasă văzute, cât timp ai a te pregăti pentru sosirea lor par a fi iminențe și nu iluzii. Ele nu sunt ale deșertului, ci doar se disting mai bine pe fondul sterp al acestuia, dezbӑrate fiind de spectacolul narcisist al naturii. Să ajungi singur la atare percepere a prezenței în absență e tare greu. De mare ajutor se poate dovedi un îndemn venit dinspre apropiați; uneori chiar mai puțin de atât, ceva ce ține mai degrabӑ de atmosferă: frânturi de vorbe, câteva rare gesturi ori priviri tӑcute schimbate între pӑrinţi sau prieteni. Ori vreo întâmplare din copilӑrie, vag aminititӑ acum, la limita înţelegerii tale crude de atunci și dincolo de înţelegerea oricӑrui om care va afla apoi despre ea.

Sӑ spunem, deci, că te-ai afla la margini de deșert, fie el închipuit ori nu, și că inima ta ar privi până, hăt, dincolo de orice orizont, acolo unde ți se vorbește despre o altă existență și de împlinirea unui destin. Douӑ inimi atunci, de o parte și de cealaltӑ a întinderii pustietății, două vieţi aflate în propensiune pe deasupra golului morții, amândouӑ neştiind una de cealaltӑ, dar având nu mai puţin încredere că ar fi posibil să se întâlneascӑ cândva.

Cea tare, cea blândӑ, poate a ta, este a celui nӑscut într-o vreme a neputințelor, când tot ce le mai rămăsese oamenilor era doar credința. Este a unuia liniștit și ascultӑtor, mai ales ascultӑtor, dar nu din resemnare sau din obişnuinţa de a se supune, ci mai ales din acel sentiment firesc al iubirii cu care înseninase bӑtrâneţile pӑrinţilor sӑi, înrӑdӑcinaţi de o viață într-un pӑmânt al fӑgӑduinţei. Mai apoi mama lui se dusese să își afle liniştea în alte locuri, iar el înţelese cât de mult se usca de dorul ei, a femeii din viața lui. El, unicul fiu, rӑmase totuși lângӑ tatӑ, a cӑrei privire o cӑuta mereu și din al cӑrui cuvânt nu ieşea. Pӑrintele sӑu şi, aşa se şoptea în taină, al tuturor, îi lӑsase mereu impresia unei cunoaşteri peste fire a lumii, acolo unde ceilalţi dibuiau în neştire. În ultimele zile se lӑsase deci în voia îndemnurilor sale, inima sa devenise o prelungire a simţirii pӑrintelui, la rândul ei expresia altei voinţe. La cuvintele tatӑlui, cel ce îi privise oarecând viitorul în faţӑ, își aflase inima deschizându-se fără opreliști întru aşteptarea celei promise. Într-atât, încât după o vreme ieșise nerăbdător în calea ei, fără să poată cunoaște dacă va sosi vreodatӑ, fӑrӑ să ştie nici mӑcar dacă exista cu adevărat, ci numai și numai cu credința insuflatӑ de hotӑrârea tatӑlui sӑu.

Cea firavӑ, cea mândrӑ, poate a ta, este a celei crescutӑ cu pace și dragoste în sânul unei familii numeroase (numărul era o binecuvântare în acele vremi) și încă nestrămutată din pământul cel dintâi. Este a uneia cum este mai greu de acceptat că existӑ în realitate, peste mӑsurӑ de cuminte și de frumoasӑ. Nu știu să existe o explicaţie pentru o asemenea combinaţie de virtuţi, sau, dacă există totuși, este probabil să se fi ascuns în trecerea vremurilor, greu ne mai este nouă a înţelege, dacă este ceva de înţeles aici. Prin lume obișnuia să umble privind drept și să ofere mai mult decât i se cerea, altfel nu se depărta de ascultarea cea firească. Cum nu pӑrӑsise vreodatӑ casa pӑrinteascӑ, se apropiase cu teamӑ și neîncredere de vorbele strӑinului trimis prin lume în cӑutarea ei și poposit în chip miraculos în casa lor. Însă vedea zâmbetele calde ale pӑrinților sӑi și presimțea că lucruri bune erau pe cale să se întâmple, doar inima ei de femeie în devenire era încă tulbure. Ceva nenumit o fӑcuse să se hotӑrascӑ și să își spună dintr-odatӑ că doreşte să plece spre necunoscut, apoi o spusese cu voce clarӑ și în dimineaţa urmӑtoare atunci când teama sosise vicleanӑ pe geana zorilor, iar o parte a familiei pornise a ezita. Se supunea, firește, dar era mai mult de atât, voia să se lӑmureascӑ cu ochii ei dacă toate acestea sunt reale, dacă nu era o morgană cele ce i se spuneau. Voia să afle dacă cu adevӑrat exista dincolo de lumea cunoscută o altӑ inimӑ numai a ei, dacă se afla pe vreun tărâm un om din care se va naşte o lume, avea nevoie să afle dacă ea avea să îi fie soţie.

Două inimi se mișcau acum una cӑtre himera celeilalte într-un câmp al aşteptӑrii, aşternut peste un necuprins atât de duşman vieţii. Una chemând și așteptând, alta străbătând chemată fiind, una umblând neodihnită în cerc, alta șezând și înaintând rectiliniu, una cӑlcând apӑsat firele de nisip, alta lӑsându-se în voia unduirilor paşilor de cӑmilӑ, amândouӑ pradӑ gândurilor și simţirilor, neîncrederii și credinței, deznӑdejdii și speranței, cӑutând sprijin slӑbiciunii lor, când și când, cӑtre seninul suprafiresc al cerului.

Aştepta acum sosirea ei ca pe ceva real, pe cale să se întâmple negreşit, curând, într-una din zilele urmӑtoare, poate chiar mâine, poate chiar azi. Astâmpӑr nu mai avea demult, simţea că ea vine, că e pe drum, că soseşte odatӑ cu asprele vânturi dinspre est. Începea să înţeleagӑ dimensiunile hotӑrârii tatӑlui sӑu, cuvintele lui îi erau acum orbitor de clare, își spunea că nu mai aştepta un vis, o virtualitate, că, în fond o știa prea bine, totul era cu putință. Mireasa lui venea și el îi ieşea întru întâmpinare cu mult înainte de sfârșitul așteptat al drumului, căutând necontenit cu privirea peste dune.

Și văzându-l aievea, ea își acoperi capul.

Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr