Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Noapte albă și nu prea

Bun, putem în sfârșit ciocni formal acum că toată lumea a ajuns cu bine pe metereze. Oribilă expresie pentru a sugera deschiderea unei petreceri. Însă, ce să zic, este practic o luptă să parcurgi cu entuziasm noaptea în chestiune la o masă de restaurant. Mâncarea, băutura, dansul, aglomerația și cei câțiva comeseni (pe unii îi văd pentru prima și, posibil, ultima dată, iar de unul-altul m-aș lipsi bucuros) formează o ambianță care aduce aminte mai degrabă de o nuntă cu specific urban. Iar eu mă dau pur și simplu în vânt după petrecerile cu scaun și masă. Mai nou, și cu selfie. Necazul e că știu prea bine unde duce plictisul și iritarea asta.

Ce să fac, ce să fac…?! Să mă detașez puțin, știu, știu.

Mândra este îmbrăcată aproape toată în alb, cu părul desfăcut și cu un zâmbet nerăbdător pe față. O cercetez din când în când și descopăr iar că îmi place de ea de mor (și iarăși sper să nu mă vadă cineva cum o privesc). Săraca de ea, nu are idee cât durează o reuniune ca asta, iar eu nu mă îndur să îi spun încă. Aleg în schimb să îi dau indicații imprecise: o să ieșim la miezul nopții să vedem artificiile, cândva după asta se aduce tortul și apoi putem pleca acasă. Curând zâmbetul îi devine ușor crispat, căci trebuie să răspundă cu regularitate unor invitații de tot felul: să vorbească mai mult, să danseze și ea, să discute cu adulții subiecte de-ale lor. Să participe activ la chermeză carevasăzică, să se înroleze pionierește ocaziei. Colac peste pupăză, un chelner cam entuziast tot dă târcoale mesei și o stresează cu tot felul de îndemnuri. Ea nu dorește mai nimic, ceea ce îl lasă pe bietul om perplex. Pentru a treia oară în ultima jumătate de oră o chestionează aplecat asupra scaunului și pentru a treia oară se lovește de un refuz jenat, dar ferm. Și omul se face parcă și mai mic decât este.

Ce să fac…?!

Maria este toată în alb, iar chelnerul mic. Toți ospătarii restaurantului roiesc în jurul nostru, discreți de abia îi vezi. Ca niște pitici.

Afară ninge în noapte, Maria e albă și… unu, doi… fix șapte chelneri!

Să îndrăznesc oare? Și altceva, ce să fac?

Mă opresc mai întâi asupra chelnerului nostru. Mă amuză teribil cum deschide orice interpelare cu un „Scuzați” spus pe un ton foarte serviabil. „Scuzați, cum să fie vinul: alb, roze?”, „Scuzați, îți mai aduc o limonadă?”, „Scuzați, vă iau farfuria.”, ultima fără semn de întrebare. Are ochii cumva măriți, nu știu ce să zic de pupile. Vorbește sacadat, cu pauze bruște, în care își trece limba peste buzele uscate. Este agitat și ciufulit, iar când te ascultă o face cu capul întors imperceptibil într-o parte, ca și când sunetul ar ajunge astfel mai lesne la urechea cea bună. În schimb, mă surprinde complet când, la rugămintea noastră, ne fotografiază pe toți cei de la masă și o face pe Manual! Chiar și așa tot îmi aduce aminte de chelnerul din „Petrecerea”, cel din a doua jumătate a filmului.

Masa alăturată s-a procopsit pentru tot restul anului și ceva în plus cu un individ cu aspect de kaghebist. Sper ca eticheta să nu fie luată ca jignire, am spus-o în sensul bun al cuvântului. Că vocabula cu pricina are sau nu un sens bun, ori că acesta poate fi oricât de abscons, nu este vina mea. Mic de statură și el, ochi îngustați, privire inexpresivă și fixă, gestică inexistentă, mișcări minimaliste, se prelinge precum o Morticia printre meseni, cărora le aduce ori ia diverse obiecte de pe masă fără ca aceștia să o ceară neapărat. Omniprezent și invizibil până în ultima clipă, ți-e teamă să comanzi, și mai teamă să-l refuzi.

Mai încolo alt ospătar mărunțel. Omul își potrivește ochelarii la intervale regulate, iar aceștia, la fel de ritmic, încearcă să-i evadeze de pe figură. Are un chip palid pigmentat cu alunițe ori pistrui, ce-or fi, ceea ce întărește impresia de intelectual, bașca mișcările stângace aferente. Scrie febril comenzile pe un carnețel șifonat, ascultând clientul fără să ridice privirea de acolo. E în mod evident transmutat într-o situație al cărei ethos îi scapă deocamdată. Cu el empatizez cel mai mult, nu știu nici eu de ce.

Alt coleg de branșă al lui în schimb îmi devine instant antipatic. Am în fața ochilor un mic director de instituție obscură, un șef de gară de provincie, cu multă burtă aferentă, dar și cu prestanța și manierele la care te-ai aștepta de la un astfel de personaj. Nu că nu ar servi la mese, doar că o face gesticulând larg și pretențios, cu pași mici și cu piruete pe călcâie, gâfâind și transpirat, de parcă tocmai a urcat inopinat câteva etaje în ierarhie până la superiorii săi direcți.

Unul din ceilalți ospătari îmi fură brusc atenția în momentul în care, cu haina lepădată pe undeva și mânecile suflecate, pornește a se adresa cuiva pe un ton nepotrivit de tare și familiar. Poftim, m-am înșelat pesemne; ăsta este un client.

La masa cea mai apropiată de ringul de dans servește singurul individ înalt. Piticii sunt, ca metaforă, niște inadaptați, oameni retrași din corpul social datorită unor particularități anume. Înălțimea acestui ospătar este, printre colegii săi, piticimea sa. După alură și privire l-aș putea oricând confunda cu un aprig profesor de matematică de liceu; vocea, în schimb, este leit a fostului premier posesor de ouă și găinării. Ascultă drept și nemișcat, privește intimidant și nu își notează absolut nimic. Ce vreau să spun este că felul în care preia o comandă nu sugerează că ia note, ci că le pune. La singurul nostru contact de abia mă abțin să-l întreb dacă pâinea este integrală sau pe unde să o iau ca să ajung mai repede la toaletă, nu că aș dori să-i critic drumul ales. L-aș fi plictisit cred, bănuiesc că aude frecvent așa ceva.

Domnii de mai sus trebăluiesc totuși cu folos în spațiul aglomerat, spre deosebire de colegul lor care tocmai s-a întors din zona alocată fumatului regulamentar. Nu știu cum de nu l-am remarcat până acum; te pomenești că o fi birtașul locului, mai știi?! Sau poate că are o limită anuală de țigări și a trebuit să aloce ultimele două ore atingerii ei, cât mai era încă timp. Prezența sa ar fi trebuit să sară în ochi, fiindcă poartă o mustăcioară scurtă și un rânjet fals a la Teleorman. Este mic de statură și el (de ce or fi toți mici? tot eu îmi răspund: ca să nu fie mai înalți decât clientul), rumen, plin de nerv, nimic nu se odihnește la el: ochi, mâini, picioare. Am senzația că particip la o simfonie de ticuri și îmi spun panicat că, dacă aş întârzia mult în preajma lui, sigur aş descoperi că vreunul din ele este contagios.

Pe măsură ce trece timpul ajung să văd în acești oameni numai ce îmi spune mintea mea sucită: că am în fața ochilor o impersonare în grup a unor tipologii distincte. Înșelăciunea aceasta presupusă se adaugă la celălalt lucru pe care am a-l îndura din păcate, acum și încă o vreme nedefinită. Mai că îmi vine să îmi iau Albă ca Zăpada și să o întind acasă de aici.

Capitalistul cel crud

– Tata, ajută-mă la o problemă!

– Da, vin imediat. De aici, din culegere? Care din ele?

– Stai jos pe pat, ți-o citesc eu. „O persoanӑ depune 6000 de lei la o bancӑ al cӑrui depozit este oferit cu 5% dobândӑ. Câţi bani va scoate de la bancӑ dupӑ 2 ani?”.

Logica pedagogică a elaborării unui enunț matematic se supune, pare-se, unor reguli particulare: pentru ca acești copii să priceapă un enunț în mod clar şi complet, domnilor autori li se pare suficientӑ prezenţa unor cuvinte cheie pe acolo. Nu necesară, suficientă!

Dar mӑ abțin şi fac pe prostul.

– Aşa, și ce nu ai înţeles?

– Pӑi… nu ştiu. Nu înţeleg. Aplic dobânda la 6000 și pe urmӑ? Dacӑ o aplic, ce obțin?

– Iubita, ok, enunțul trebuie citit aşa: o persoanӑ depune 6000 de lei la o bancӑ, care îi oferӑ în schimbul lӑsӑrii banilor acolo o dobândӑ de 5% pentru fix un an de zile. Dupӑ un an, persoanei i se oferӑ înapoi suma iniţialӑ plus dobânda. Persoana decide sӑ lase din nou suma cea nouӑ la bancă în acelaşi depozit, cu aceeaşi dobândӑ, pentru încӑ un an. Câți bani vor fi la sfârşitul celor doi ani în cont?

– Aaaa…! Gata, ştiu, stai sӑ calculez pentru primul an.

Și calculeazӑ. O întreb:

– Ai terminat?

– Da.

– Deci, cât depune din nou pentru al doilea an?

– 6300.

– Bravo, aveam emoții. E complet greşit.

Priveşte stupefiatӑ ciorna.

– Sӑ o luӑm metodic. Deci depune 6000, da?

– Da.

– Ce dobândӑ va strânge dupӑ un an? Doar dobânda.

– 300 de lei.

– Deci ce sumӑ s-a strâns în total la bancă?

– 6300.

– Și cât va scoate de la bancă ca să depună pentru anul doi?

– 6300!

– Ba nu! Și comisionul de deschidere de cont? Și cel de închidere? Dar cel de numӑrare a banilor? Crezi cӑ cel care numӑrӑ 6300 de lei o face degeaba? Nu trebuie și el plӑtit pentru munca lui chinuitoare? Dar cel care îți păzește banii din cont timp de un an de zile, zi și noapte, cu ochi de vultur ziua și de buhă noaptea, cel care face cafeluța celui care păzește banii ca să nu adoarmă, cel care cumpără cafeluța pentru cel care o prepară pentru cel care păzește banii? Co-mi-si-oa-ne-le, iubita, unde sunt comisioanele?

– Hai, mӑi tata, cӑ m-ai speriat! Aşa mӑ înveți tu matematicӑ?

Dupa o clipӑ de râs își aduce aminte de altceva şi, în timp ce calculeazӑ mai departe, mӑ chestioneazӑ înfiptӑ.

– Auzi, dar nu ziceai tu cӑ mi-ai deschis un cont la o bancӑ și ai pus acolo nişte bani pentru mine?

– Ba da.

– Și câți bani ai pus?

– Douӑ sute cincizeci de mii de dolari în bancnote nemarcate de câte zece.

– Tataaaa!

– Daaaaa?

– …Sӑ mergem la bancӑ mâine, poate apucӑm sӑ mai scoatem ceva din ei, cӑ vreau sӑ îmi iau o bicicletӑ.