Invită-mă la dans!

prin urmare continuu să zac în acea izolare mai mult sau mai puțin autoimpusă și să privesc seren spre ceilalți. Nu-i vorbă, în cele din urmă sunt nevoit să mă ridic de la locul meu în felurite ocazii și să mă amestec printre ei. Dar mișcarea mea, fiind una continuă, nu îngăduie apropieri reale. Sunt ba aici, ba dincolo, ba înapoi la locul meu, inconsistent și defazat, imposibil de prins în mreje.

Imposibil, pentru cine nu îmi știe punctele slabe. La prima ocazie ivită soția îmi face un semn discret, dar ferm, și îmi spune mai întâi că îmi stă bine în cămașa roz-deschis pe care tot ea mi-a ales-o (Maria, cu o zi în urmӑ, când, foarte nesigur de a mă afișa în culoarea aceea, îi cer părerea: „Care roz, tata? Se vede de la o poștă că nu e roz. Corai, poate.”), apoi zice:

– Invit-o și tu la dans pe Ioana, și îmi indică o masă unde disting silueta unei femei care stă cu spatele la noi, singură.

Să mӑ dansez… adică să invit la…? Cine…? Ce trebuie sӑ…? De unde până unde?!

A alerga pe muchia filiform de îngustă a unei creste sălbatice de munte, urmărit de șapte ursoaice turbate și înconjurat de fulgerele celei mai groaznice furtuni de care nu te poți adăposti nicăieri, mi s-ar părea o chestiune rezonabilă față de ceea ce tocmai mi-a cerut consoarta.

Habar nu am cine e doamna Ioana, nu am cunoscut-o până atunci și nicio clipă nu am simțit nevoia să o fac. Și chiar dacă aș fi cunoscut-o, doar gândul de a mă duce pe nepusă-masă la ea și a-i tulbura liniștea, de masculin și imberb totodată ce sunt, și asta pentru un pas de deux de trei minute, mi se pare suprarealist, imposibil de potrivit cu propria persoană.

În sprijinul soției vine și sărbătorita – care cunoaște amănunte. Ioana e o fată foarte de treabӑ și foarte simpatică, o să văd cu ochii mei, hai, să o invit la un dans, doar unul, că stă singură acolo, hai, să îi fac ei plăcerea asta. Hai! Insistă și ea și soția, zâmbesc amândouă cu cruzime încurajator și pleacă de lângă mine.

În cele din urmă cobor de sus, de pe locul meu, și pornesc spre eșafod.

Până ajung la masa cu pricina deja sunt mai liniștit, resemnat de fapt, ca în fața oricărui inevitabil. Altfel, nu știu ce o să zic, cum să mă adresez și ce voi face mai departe de salut. Îmi spun pe loc că trebuie să îmi păstrez cumpătul și să împrumut cât mai mult din detașarea unui englez (atât mă duce capul pe moment; nu știu dacă doamna/fata ar prefera opțiuni mai latino). Mă postez lângă masă, arunc un zâmbet pe care mi-l imaginez curtenitor, întind mâna drept în fața ei, cred că stau și puțin înclinat, și mӑ strӑduiesc să spun niște cuvinte foarte oarecare:

– Sărut’mâna, Ioana (îmi imaginez că, dat fiind contextul, ea știe cine sunt, deci putem sări peste prezentarea formală, condiție anglo-saxonă sine qua non). Îmi faci, sper, plăcerea să dansăm împreună.

Ce mi-a ieșit concret pe gură încerc să uit. Oricum, în mod curios, nu am înspăimântat-o.

– Te-a trimis soția ta la mine, nu-i așa? mă întreabă râzând, dar se ridică totuși, îmi acceptă mâna și se lasă trasă pe ringul de dans. Până aici a mers bine.

Ioana are aproximativ vârsta mea, e mică de statură și nu-i găsesc vreo trăsătură remarcabilă. Însă îmi acceptă autoironia când recunosc contextul situației și pare că o face degajată. Așa că îmi fac curaj să îi testez nivelul de suportabilitate spunându-i că reținerea mea nu are legătură cu ea personal. Au mai fost situații în care am refuzat posibilitatea câte unui danț și am făcut-o cu rezultate mult mai dezastruoase. E de treabă, într-adevăr, și nu se supără, ba chiar învârte puțin cuțitul în rană și o face cu un vag iz de empatie. Dansez prost și stângaci, iar ea pare doar o idee mai îndemânatică, deci recunoștința mea îmbracă tot felul de forme. Spre sfârșit îmi cer scuze pentru felul abrupt în care am abordat-o și dau vina pe o formă benignă de timiditate, la care ea râde iarăși și atât, apoi turuie la rândul ei despre nu știu ce.

Ce stranie este uneori viața. Ceea ce trebuia să fie dezastrul absolut al unei zile și așa complicate se dovedește a fi doar un timp scurt petrecut într-un mod mai degrabă plăcut decât altfel. Încă mai te iubește femeile, mărginene.

Când muzica se oprește, fac un pas mic în spate și îi mulțumesc pentru dans. O face și ea, iar eu nu accept că am făcut ceva pentru care să merit mulțumiri, dimpotrivă (de fapt am făcut foarte mult, chiar și numai fiind instrumentul altora, doar că încă nu o știu; până la sfârșitul chermezei o mai văd de vreo douӑ ori alături de cunoscuții ei și pare mai veselă decât toți). Apoi, depărtându-se, își aduce brusc aminte că lăsase ceva nelămurit:

– Iar despre timiditate nu știu ce să zic. Uită-te la tine, arăți ca un bărbat sigur pe sine, doar umbli îmbrăcat în cămașă de culoare corai. Adică de culoare roz, precizează ea.

Invita-ma la dans

În loc de împărat

La sfârșitul turului regulamentar al palatului Hofburg, observ că masa cezaro-crăiască, întinsă întru așteptarea celor care au petrecut cândva, pe lângă faptul că era pentru maxim două duzini de persoane și nu arăta atât de opulent cum mă așteptam, nu era prevăzută cu scaune la capete. Îl întreb deci pe unul dintre curatori în cea mai curată limbă mozartiană de care eram capabil: „Could you tell me, please, where is the Emperor’s chair? Is it currently in some sort of a restoration process, or was it simply too big to fit in this place?”, sau ceva de genul acesta. Omul, fără îndoială emoționat de ineditul unei limbi străine pe care sunt convins că nu o mai auzise demult, face abstracție de erorile de pronunție și vocabular și mă lămurește protocolar că ce văd acolo e mobilierul original și complet, n-a existat vreodată nimic în plus. “Look, sir”, îmi arată el un scaun oarecare, “the Emperor used to sit here.”. Atât de mult îi place reacția mea că mă mai ține de vorbă câteva minute, explicându-mi cum, atunci când dorea să vorbească cu vreun curtean anume, nu de puține ori s-a întâmplat ca împăratul să se ridice și să se așeze lângă el pe unul din locurile rămase libere.

O mică diferență față de Ludovic al XIII-lea, care, cu câteva sute de ani mai înainte, te scula de la locul tău în mijlocul mesei și te chema să te așezi prin preajmă, ca să vă “plictisiți” împreună. În general, participarea la masa regală era peste tot o opțiune de a-ți arăta calitatea de curtean, chiar dacă (sau mai ales atunci) ajungeai astfel în situațiile mai puțin formale de genul buf. În fond nimic nu putea fi mai rău decât să dai dovezi de loialitate și servitudine pe un fond gastronomic marcat de tot felul de pofte.

Dar, firește, lucrurile puteau sta și altfel: puteai dejuna împreună cu Țepeș, sperând să prinzi măcar la început niște bucate bune, că, de terminat, o puteai sfârși oricând rău. Pe lângă acesta și alții asemenea lui, lipsa de protocol de la curtea domnitorilor autohtoni Cuza pare, în derizoriul ei, reconfortantă. Primul, cel adevărat, era atras de altfel de mese, acolo unde obișnuia să piardă cu seninătate banii familiei; se supăra arareori, însă, când o făcea, aplica inclusiv corecții fizice, ceea ce putea confirma chiar și un ministru ca Sturdza. Al doilea, pseudo-Cuza-ul cu mandat recent, practica o altfel de indiferență a ceremoniei. Mânca la ore inconsistente și teribil de insipid, fără a se preocupa de cei din jur, pe care-i lăsa de capul lor, să se descurce fiecare cum se pricepea.

O chestiune de etichetă a vremurilor la prima vedere. Cred totuși că Franz Joseph era pur și simplu un om pragmatic (înspre partea noastră la fel s-a purtat Carol I, sper să nu mă înșel). Statul pe tron chiar și la vremea mesei o fi părut un mod firesc de a privi dominant peste o massă uniformă de supuși, însă, în același timp, era și o modalitate sigură de blegire și de însingurare.

Prin astfel de lumi apuse îmi zboară gândurile, plasat fiind în capul mesei festive de deunăzi. Din când în când privesc la comesenii depărtați și poziționați cu toții pe locuri oarecum claustrofobe. De la înălțimea scaunului meu stinghereala mă părăsește treptat, iar după un timp încep să mă simt exact precum un Vodă. Când exersezi de atâta vreme solitudinea în mijlocul lumii, poate părea extrem de straniu regăsirea ei tocmai spre periferie. Straniu și familiar și arogant de comod. Cum, dacă am ceva de spus trebuie să mă ridic și să mă deplasez eu până la ei? Ce vorbești, Franz?!

Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr