Îți mai aduci aminte?

Există unele gânduri care sunt dintr-un soi universal și, cu toate acestea, cât se poate de intime. Pe de o parte ne încearcă nediscriminatoriu pe fiecare dintre noi; pe de altă parte, au deseori infatuarea de a-și dori să fie simțite foarte aproape în sensul cel mai propriu. Eu am, de altfel, convingerea că nu numai acestea, ci întreaga sferă a umanului, fiecare gând și fiecare emoție, oricât de universale ar fi, ne apar a avea o anume individualitate doar pentru că se întâmplă să fie, avremi, ale noastre. Uimirile copilăriei, prima iubire, vreo durere anume, toate sunt în același timp unice, personale și, totuşi, ale tot omului.

Amintirile pot fi un bun exemplu pentru genul acela de gânduri care, cu cât este mai personal și mai subiectiv, cu atât ni se pare mai justificat obiectiv vorbind. La regăsirea lor privim îndeobște cӑtre un tipar anume: din orice trecut ceea ce rămâne este numai emoția, pe de altă parte tot șirul respectiv de întâmplări este sublimat și simplificat excesiv. Pur și simplu rămâi cu câte o singură impresie și aceea, de regulă, pozitivă. Ambele reacții sunt instinctuale sau, în orice caz, vin dintr-o zonă a gândului acolo unde controlul nostru este de obicei minimal. Uneori câte o amintire iese prea brusc la iveală, iar când se întâmplă în public, atunci încercăm, în mod mai mult sau mai puțin conștient, să le justificăm cumva, atât față de noi, cât și față de ceilalți. De aceea regretăm fără opreliști vremurile încheiate, preferăm companii discutabile în locul bunului-simț, nu mai știm motivele rupturii de vreun cunoscut, sau amintim de „paradisul pierdut” mai des chiar decât așteptăm ultraoptimist viitorul. Pricepem poate că amintirile sunt parte inseparabilă din noi și ne e teamă într-un fel că doar acest fapt, că ne aparțin, poate să nu fie suficient pentru a le da valoare în ochii altora.

Și atunci nu le mai relatăm așa cum s-au întâmplat în fapt; ceea ce ar fi și imposibil de facto, cât timp, pe lângă o memorie impecabilă, ar presupune să posezi o capacitate supraumană de a evalua cu siguranța detașării o situație a cărei parte directă ai fost. Nimeni nu poate nega faptul că experiențele sunt prin ele însele personale, iar amintirile care le însoțesc ulterior cu atât mai mult. Este firesc să fie așa. Nefiresc este când vreo amintire este adusă în spațiul public pe post de argument general valabil. Eu nu aș confunda, de exemplu, genericul „înainte era mai bine” cu individualul „mi-aduc aminte că înainte mi-era mai bine”. Mai reținuți suntem cu gândurile sau emoțiile prezentului, cu cele direct verificabile cum ar veni. Însă cele din trecut, doar pentru faptul că au prins puțină patină și s-au sedimentat, în minte ori în carne, deja sunt altă poveste.

O astfel de atitudine față de propria memorie are, fără îndoială, pericolele ei. A căuta sensul obiectiv al unei emoții cu scopul de a o plasa într-un registru de tip bun-rău este o întreprindere futilă, predispusă în cel mai bun caz la ridicol. Ne trezim a fi țața Maria explicând teza înnodatului din străbuni al basmalei, nea Ghiță măsurând decrepitudinea tuturor legumelor posibile, sau un neștine analizând statul la coadă de ieri și de azi. Uităm pur și simplu că este o diferență esențială între impresia cu care am rămas de pe urma unor fapte și efectul propriu-zis al faptelor, și nu mai știm în fond cum să le deosebim.

În această tensiune dintre un act real și modul în care ne-am priceput să-l păstrăm în memorie stă și problema noastră. Atributele pe care le căutăm pentru vreo amintire nu le mai dorim a fi strict emoționale; este nevoie de a le împrumuta o aură etică, ceva nedisputabil. Eventual ceva ce face parte dintr-un fond comun de tradiții, morale și legi comune oricărei societăți. Căci atunci când vorbim despre ceva ce ne amintim, vorbim în fond despre noi înșine. O idee mai înțeleaptă decât noi ne spune că (și) datorită celor trăite cândva, noi suntem ceea ce suntem și chiar ceea ce putem deveni. În sinea noastră știm bine asta, ne este truism. De aceea cu ceva din trecut căutăm să justificăm cumva prezentul, să îl îmblânzim sau să-l glorificăm după caz. Să nu mai fie doar o amintire, să fie o amintire bună. Doar că, procedând astfel, de cele mai multe ori obținem exact opusul.

Orice aducere-aminte trăiește finalmente din mici fragmente de viață, care au supraviețuit în noi odată cu trecerea vremii, și din felul în care le-am interpretat ori le interpretăm. Ar fi bine să nu uităm acest lucru când vorbim despre vreo amintire. Că este selectivă, că timpul o fărâmițează, că o reducem la câte o unică impresie, în genere pozitivă. Că, prin urmare, poate fi esențialmente falsă. Și că este cam tot ceea ce ne rămâne după ce curgerea firii în timp ne spală sau ne tulbură viețile: sprijin firav, dulceață oarecândă, bucuria nudă a nostalgiei, rar prilej de zâmbet ori de învățătură. Nu e puțin lucru, totuși.

 

Deșteptul ieri și azi

Aud tot mai des o opinie îmbrățișată de mai toată lumea de pe aici și de aiurea. Zice-se că în ziua de azi copiii ar fi mai deștepți decât am fost noi la vremea noastră. Ce pot pentru ca să zic?! Cam prea definitivă părerea cu pricina pentru gustul meu dubitativ. Prin sintagma asta poți acoperi cu ușurință o sumedenie de situații și de atribute. De fapt le acoperi pe toate, în afarӑ de cea peiorativă; numai celor care susțin opinii contrare le mai poți zice că sunt niște deștepți.

Dacă așa se pune problema, atunci recunosc: sunt “niște” deștept eu însumi. Pur și simplu nu văd cum bombardarea cu informații și avansul tehnologic te pot face mai inteligent prin simpla lor prezență. Sau cum trecerea timpului egal progres. Vorba lui Pleșu: nu orice progres este în mod automat ceva bun; vezi și expresia “boala a progresat”. Mai degrabӑ aș spune că nivelul de inteligenţӑ trebuie potrivit vremurilor, iar acestea au prostul obicei de a se mai schimba. Nu ne-om descurca mai bine decât copiii noștri în ziua de azi, dar mă îndoiesc că ei ar fi făcut-o mai bine decât noi atunci. Cu alte cuvinte suntem deștepți sau nătărăi doar prin comparație, raportându-ne unii la alții și la ce avem la dispoziție. Normal, asta este o afirmație mai generală decât discuția despre inteligență. De exemplu, e singura care îmi permite ocazional să îmi spun că tare scriu bine, iar alteori chiar foarte dimpotrivă.

Însă vorba lungă sărăcia omului. Pe post de argument imbatabil, las mai jos trei exemple de probleme de școală, buchisite asiduu în fiecare sală de clasă din cel mai de pe urmă cătun al țărișoarei, acum mai bine de o sută de ani pe vremea copilăriei noastre. Pentru mai tinerii cititori care se încumetă să rezolve așa ceva, să știe dumnealor o chestie și una numai: sunt probleme care erau din cele mai simple, ca să treci clasa, gen. Le primeau elevii mai slabi, copiii de școală primară ori viitorii purtători de șepci albastre, cam acesta era targetul lor.

1. Calculați intervalul optim de semănat cartofi în anul curent respectând indicațiile de mai jos.

Desteptul1

 

2. Arătați că cele două triunghiuri marcate distinct în figură sunt congruente.

Desteptul2

 

3. Analizați sintactico-morfologic următorul text. Indicați autorul și opera respectivă.

Desteptul3

Și nu, nu este o aplicație pentru aşa ceva.

Spirit de baladă. Miorița. Toma Alimoș

Atunci când zâmbim îngăduitor copiilor noștri văzându-i înfricoșați de cele mai comune lucruri cu putință, uităm că avem și noi fricile noastre destul de asemănătoare cu ale lor. Le purtăm cu noi de cele mai multe ori cunoscându-le, însă reușind arareori să ne debarasăm de ele. Puțini dintre noi au curajul de a le înfrunta; cei mai mulți am învățat să trăim cu atari temeri, care sunt dintr-un soi, cum să spun, primitiv.

Luați o barcă și vâsliți departe în larg. Intrați adânc în vreo pădure. Străbateți un câmp fără orizont palpabil. Ieșiți din casă noaptea. Plimbați-vă în capul gol printr-o ploaie aspră. Urcați o culme și umblați de-a lungul unei creste în apropierea unor stânci. Ar trebui să întâlniți astfel un anumit fel de liniște, de decuplare de cotidian, de părăsire a ființei, care poate vă lipsește și pe care l-ați dori sedimentat în sine. Așa se spune cel puțin. Și totuși, după un foarte scurt timp numai, de câte ori ceea ce ați întâlnit nu a fost altceva decât frica? Obișnuita spaimă de necunoscut, de natura copleșitoare, de acele legi arbitrare care scapă înțelegerii și stăpânirii noastre, de nedeterminatul care vorbește despre nesiguranța noastră. Dacă vi se întâmplă astfel nu sunteți singurii.

Numai că, petrecând o vreme anume prin vreo sălbăticie, ceva neașteptat se poate întâmpla. Mai întâi mintea observă că nu sunt pericole imediate, iar sufletul prinde, încetul cu încetul, un dram de pace. Apoi nu te mai sperie să parcurgi drumul neînconjurat de semeni, ci simți asta chiar ca un fel de ușurare. Iar mai târziu, rareori ce-i drept, te cuprinde o dorință de a nu mai pleca din locul respectiv, un dor imens după ceva ce n-ai întâlnit încă. Devii copleșit de sentimentul straniu că ai nimerit din ceea ce părea a fi un simplu spațiu, într-o altă lume.

Până nu demult se mai trăia astfel. Mai mult decât un trai în mijlocul naturii, omul se apropia simbiotic de natură, fiindcă o simțea potrivită cu felul lui de a fi. Nu potrivită de el, adică personificată, dar totuși potrivită. Petrecea o vreme alături de natură și începea să o simtă, să îi perceapă detaliile, să distingă câte o trăsătură de condei cu care ea își scrie poveștile. Uneori își spunea că „totul e ființă” și făcea din asta o filosofie animistă, alteori petrecea prin ea fără a o gândi, adică fără a-i pune hotare, ci luând-o ca atare și asumând-o drept cămin. Timpul a trecut, iar el s-a mai înstrăinat de astfel de percepții. Într-atât încât s-a mărginit să observe doar relația dintre manifestările naturii și consecințele naturale ale acestora, și și-a spus că a devenit desuet să o numească intenție. I-a păstrat numai cauzalitatea, rațiunea și estetica. De pe o astfel de poziție firește că i-a fost ușor să judece drept simple iluzii, trufie narcisistică ori nebunie pură acele gânduri care spuneau că stihiile și tot ce este necuvântător ar putea fi acolo pentru el.

Și totuși nouă, copiii omului recent, ne este imposibil să nu ne amintim de acele momente în care ne-am simțit ca acasă în natură. Nicăieri nu ai mai abitir impresia unei ieșiri din timp, prin urmare și din tine, decât umblând, să spunem, printr-o pădure. Simpla hoinărire printr-o deschidere exaltӑ gândirea și visarea deopotrivă. Privești cerul și înțelegi mai bine destinul și eternitatea. Auzi sunetele purtate de vânt și îți vine să cânți fără să știi de ce. Tresari la freamătul copacilor ori la vreo adiere și percepi altfel timpul, căruia îi spui fie curgere, fie vremuire. Te uiți la acel du-te-vino al valurilor și te miri cum de șade infinitul închis în finit. Mirosurile cele mai fruste te îmbată și te fac să respiri mai adânc. Întâlnești liniștea sau spaima din ochii unei jivine și crezi că acestea ar putea fi pentru tine. Prisosul arborilor devine pat moale de frunze. Sau nimic din toate acestea, stai numai în liniște și te bucuri de frumusețea curgerii dimprejur. Totul este ca și până acum, nimic nu s-a schimbat, numai tu ai pornit să cauți semnele unei alte lumi. Câinele latră a primejdie așa cum l-ai învățat, dar inflexiunile câte unui mârâit ar putea fi o dezvăluire. Calul te poartă supus, însă nimic nu l-a învățat să te îmbărbăteze cu botul când ai mai multă nevoie ori să îți împrumute noaptea din căldura trupului său. Iar uneori, în prag de amurg, privirea ternă ale unor mioare capătă o intensitate teribilă. Nimeni nu are grijă de tine în necunoscutul naturii; ori atunci îți faci singur rost de ceea ce îți lipsește. Căci mai poți trăi fără întrebările ultime ale ființei, dar nu și în absența celor de zi cu zi: o prietenie, grija cuiva pentru tine, cuvântul spus cu blândețe, prezența, căldura, mângâierea; nu acestea alcătuiesc, în fond, substanța intimӑ a vieții?

Și atunci, în foarte, foarte rare ocazii, ajungi să nu mai percepi nimic din pericolul demonstrabil rațional și te lași în schimb în seama unui sentiment similar afecțiunii. Căci ceea ce parcurgi nu mai este defel o singurătate, ci un spațiu familiar care are viața lui proprie. Ești pe tărâmul celălalt al celor de demult. Rătăceai și ai sentimetul unei regăsiri a ceva ce posedai deja într-un fel. Brusc, nu mai dorești să te întorci de unde ai plecat, ai vrea să rămâi pentru totdeauna aici, unde ești îngăduit, protejat, iubit poate, unde ți se va duce lipsa, unde timpul ciclic se pierde în nefinirea celui fără de timp, unde simți palpabil veșnicia.

Și uite că nu poți rămâne. Se sparie câte un gând al cugetului ca să-ți aducă aminte de lanțurile trainice care te leagă totuși de lume. Ai încă o viață întreagă dincoace, ai o mamă care te așteaptă, familie, prieteni, tovarăși, răspunderi de tot felul. Înțelegi că nu ai cum să îi părăsești, nu te poți lipsi de ei încă, nu îți este dat a te rupe de ei. Nu tu, altcineva trebuie să o facă. Chiar dacă deja rătăcești departe pe câte un plai, sufletul tău a rămas conectat la lumea din care vii. Vorbești codrului și murgului ca unor semeni și te cuprinde obida când nu răspund, în timp ce tu continui să cauți din priviri oamenii. Ori te adresezi oilor, așa cum te-a obișnuit îndelunga solititudine, iar când una dintre ele pare a-ți vorbi, mai întâi și întâi te îndoiești că ar fi năzdrăvănă. Nici ciobanul și nici Toma nu au pӑrӑsit lumea, ei străbat pustietatea cea nouă încercând și ezitând. Niciunul dintre ei nu știe, deși crede. Și, poate, pe bună dreptate au a proceda astfel, fiindcă se vădește că natura prinde cu adevărat spirit viu abia după moartea lor, care le este săvârșire și nu sfârșire, de parcă nu îi este dat omului să-și ducă traiul acestei vieți altundeva decât în lumea prezentă.

O vreme sentimentul că ai putea pleca dintr-o lume în alta este intim numai, inefabil. Nu iese cu adevărat la iveală, nici se concretizează într-o evidență reală, ci doar în cea a inimii. Pentru a se întrupa, ideea are nevoie de ceva exterior, de un șoc, un ictus, indiferent că acesta vine din lumea din care se fuge, cum se întâmplă la Toma Alimoș, sau din cea spre care se tânjește, ca în cazul ciobănașului. Este nevoie de alt-ceva care să împielițeze cumva visele, care altfel ar rămâne pe veșnicie în virtualitate. Amândoi ar accepta poate și această realitate înșelătoare a dorințelor, de vreme ce pare frumoasă și liniștitoare și minunat de posibilă, și totuși nu se dau așa ușor înșelați că ea ar fi, totuși, concretă. Impulsul primit grăbește desfășurarea intrigii și indică o întoarcere pe dos, de la ceea ce pare a se percepe către ceea ce pare a se trăi. Iar noi presimțim prea bine acestea: din ascultarea unei povești părem a fi dintr-o dată în fața unei mărturii.

Un personaj de factură clasică ca Toma Alimoș, care moare demn căutându-și dreptatea, o fi el des întâlnit prin istoria universală: la vechii greci, prin cruciade, la salazini și samurai, în epoca luminilor, în politica vremurilor trecute și în atâtea alte locuri. În spațiul autohton îl găsim totuși mai rar; cu atât mai mult ar trebui să fim mândri de el. Însă, ciudat lucru, deși pe astfel de eroi îi admirăm și îi respectăm, ei beneficiază arareori de afecțiunea noastră întreagă. De iubit putem iubi doar umanul. Dragi ne devin cei a căror viață este o peregrinare a fragilei fire a omului pe lângă grădinile altor lumi. De aceea cred că acceptă atât de senin ciobanul moldovean vestea mioarei năzdrăvane. Pentru că nu este o ispășire, ci o izbăvire. Fără să o știe, ceilalți doi ciobani îi deschid poarta.

Spirit de balada