A mai trecut un an

În satul dintre munți nenorocirile erau cântӑrite şi dupӑ perioada de an în care se întâmplau sӑ aparӑ. La ivire de an viermuiau întru aşteptare perfidele; probabil pentru cӑ mai ales atunci viitorul părea senin, iar lucrurile erau mӑsurate, aşteptate, visate, aşa cum se cade la orice început. Viaţa pornea a fi, privirea se putea ridica sau adânci, aerul se împrospӑta, cuvintele erau speranţe, gândurile îndrăzneţe şi tonice. Ori atunci, orice piedicӑ se simţea cumplitӑ de-a dreptul, cӑci întrerupea nu numai un firesc al naturii, cât mai ales pe cel al naturii umane.

Cât noi ne bucuram de viaţӑ, în altӑ parte a ţӑrii se murea. Râsul şi veselia noastrӑ acopereau asurzitor zbieretele unor muribunzi. Plӑcerile noastre, în orice formӑ carnalӑ sau splendid intelectualӑ or fi fost, se amestecau cu imaginea trupurilor zdrobite ale altora. Risipeam cu ușurătate timpul, de ale cărui lanțuri câțiva nefericiți căutau să îşi atârne ultimile clipe. Ne împodobeam nimbul cu miresme şi culori, în timp ce altӑ aurӑ cӑpӑta miros greţos de noroi însângerat. Visurile noastre se înӑlţau pe culmi, trecând pe lângӑ prӑpӑstiile unor prӑbuşiri de vieţi. Respiram aerul rece şi pur şi îmbătător al înălțimilor, pe tot îl respiram, nu mai lăsam în urmă nici măcar de o suflare. Ne suiam pe caii superbiei noastre, şi ce aprig îi mai cӑlӑream, doar alţii coborau pe altare către grozăvia judecății de pe urmă. Speranţele noastre trimiteau bezele rozalii unor disperӑri îngheţate în monocrom. Joaca în care ne pierdeam ca nişte imberbi învӑluia, horӑ de iele adiafore, morminte neînchise încӑ. Tineri eram şi unii şi alţii, chiar ne simţeam minunat de tineri, ceilalţi erau doar absurd de tineri, sfâşietor, înfricoşӑtor de tineri.

Este firesc, mi se va spune. Aşa a fost rânduit de când lumea. Aşa a fost, aşa va fi fiind…

Aşa este, aşa este. Atâta doar, sӑ îmi fie îngӑduit sӑ las din nou aici nişte urme prӑfuite de cuvinte amare şi imediat mӑ ridic şi eu sӑ mai trӑiesc un pic. Voi zâmbi şi eu alături de ceilalţi, voi pronunţa şi eu platitudini înţelepte, viaţa este fӑcutӑ ca sӑ fie trӑitӑ, viii cu viii şi morţii cu morţii, vorbele fără fapte nu înseamnă nimic, dimpotrivă, ce nu poate face o vorbă bună, îmi voi face liste şi planuri, voi râde şi voi plânge dupӑ caz, mӑ rog, bӑrbaţii nu plâng, voi râde şi voi suferi abisal, parcӑ sunӑ mai interesant aşa, voi scrie sincer şi onest, voi aşterne pe hârtie sclipiri din spiritul meu preaplin, mӑ vor admira poate, mӑ voi juca cu ei uneori şi le voi gâdila vanitatea, alteori îi voi face sӑ se simtӑ vinovaţi, îmi va fi mie mai uşor aşa, voi vizita oraşe, ţӑri şi continente, voi mai urca un munte, mӑ voi delecta cu muzicӑ bunӑ şi filme bune, neapӑrat numai cu cele bune, mă voi înflăcăra, voi râde în faţӑ trecerii timpului, voi şti ce se cade şi ce nu, aşa voi rări căldura vreunei prietenii, voi simţi cӑ merit lucrurile bune, voi dejuna şi apoi, când şi când, voi aţipi o vreme, voi amorţi, sper, cât sӑ pot uita, voi privi încrezӑtor cӑtre viitorul urmaşei, voi fi mai bun, mai curat, mai seren, mai inteligent, mai blond, mai viu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu…

*

Existӑ un mod frumos de a muri, acela socratian, plin de nobleţe, în pace şi linişte, înconjurat de prieteni şi de cei dragi. Este cel preferat, sӑ spunem, de poeţi. … Sunt poate frânturi din acea înţelepciune a omului care a trecut prin viaţӑ, care şi-a lӑmurit-o fie şi superficial şi care, pus în faţa inevitabilului, cautӑ o clipӑ de rӑgaz pentru a-i fi îngӑduit sӑ pӑrӑseascӑ aceastӑ lume cu nobleţe şi demnitate. În fond, moartea în sine este suficient de groaznicӑ (şi ceea ce urmeazӑ şi mai şi), încât îți doreşti ca mӑcar trecerea prin ea sӑ fie mai linӑ, ca o ultimӑ rӑsuflare liniştitӑ înaintea neantului… (citeşte textul original)

O viaţӑ de om

Mi-am promis mie însumi de la bun început cӑ nu voi scrie aici despre lucruri capabile de a naşte disensiuni. Personal, nimic nu îmi pare mai deranjant decât a citi undeva despre o întâmplare oarecare şi unde, de obicei în mod brusc, autorul simte nevoia sӑ menţioneze ceva de genul “nici eu, nici soţia nu credem în cӑsӑtorie, într-o bucatӑ de hârtie, spiritul nostru e liber, am mers la bisericӑ pentru pӑrinţi, altfel eu nu calc pe acolo” sau ceva asemӑnӑtor. Nu acesta este scopul textelor mele. Și nici urmӑtoarele rânduri nu mi-aş dori sӑ fie vӑzute ca ceva, sӑ spunem, manifest. Dar trebuie înţeles cӑ simţi cӑ anumite lucruri trebuie spuse. Pentru ele nu existӑ un “moment potrivit”, un context favorabil, un cadru restrâns. Trebuie strigate în agora continuu, atemporal. Cӑci altfel ajungem sӑ le uitӑm iar alţii sӑ nu le cunoascӑ, ori abia acest lucru ne face complici cu rӑul prin faptul cӑ, uitând cӑ este rӑu, vom fi oricând dispuşi sӑ îi mai acordӑm o şansӑ similarӑ data viitoare. Lui, nu altcuiva. Trebuie sӑ ne intre bine în cap acest gând, şi nouӑ şi persoanei în chestiune. Poate, cine ştie, se va dovedi uneori chiar benefic şi pentru ea, sӑ ştie cӑ acţiunile sale se cunosc şi sunt denumite cu glas tare ca fiind ceea ce sunt. Sӑ ne fie ca un fundament al principiilor de viaţӑ şi nu doar o altӑ idee oarecare pentru oameni siguri pe picioarele lor proptite în nisipuri mişcӑtoare.

Sunt bine înţeles, sper. Am prea mult respect pentru liberul arbitru al cititorului încât sӑ îi pretind sӑ fie pӑrtaş la convingerile mele. Plӑnuiesc sӑ spun ceva de care personal nu mӑ îndoiesc, având în acelaşi timp în minte condiţia fireascӑ a relativitӑţii tuturor celor umane. Cele de mai sus sunt chestiuni principiale şi nu am cӑderea de a cere nimӑnui sӑ facӑ legӑtura cu ce urmeazӑ.

A-l acuza în aceste zile pe un om ca Victor Ponta pentru tragedia de la clubul Colectiv devine de la un punct încolo o chestiune complicatӑ şi confuzӑ. Între persoana sa şi responsabilii cei mai direcţi se întrepӑtrund o mulţime de straturi în care personajul se poate disculpa lejer, din punct de vedere juridic mai ales. Fireşte, nimic nu îl poate face sӑ își asume rӑspunderi mai mult sau mai puţin formale, dar întotdeauna ideea în sine a unui astfel de act este cӑ adevӑraţii vinovaţi sunt alţii. El, autovictimizatul, s-a nimerit sӑ fie în capul unghiului în momentul tragediei, de aceea alege de bunӑvoie, nota bene, sӑ se retragӑ. Cӑ patroneazӑ corupţia, cӑ încurajeazӑ un sistem primitiv (gentilic) de conducere, cӑ se poate demonstra în mod logic, pas cu pas, ca la proşti, cum furtul (plagiatul în cazul sӑu) şi incompetenţa duc inerent la pierderi de vieţi umane – acestea sunt probleme abstracte pentru mulţi, foarte difuze şi foarte uşor de contra-atacat cu acuze privind preferinţe politice sau interese de alt tip. În consecinţӑ, foarte puţin probabil sӑ fie uşor de preluat de mentalul colectiv, acolo unde de fapt este problema noastrӑ şi salvarea sa personalӑ.

Dar existӑ în anale un eveniment (despre care mi-am luat libertatea de a scrie cândva) de care el poate fi totuşi acuzat dupӑ toate regulile jocului. Direct, fӑrӑ tӑgadӑ şi fӑrӑ fasoane de pension. Este genul de caz în care chiar dacӑ cineva continuӑ sӑ se împotriveascӑ concluziei fireşti, cred, sper, cӑ în sinea sa cea mai intimӑ este imposibil sӑ nu realizeze pӑcatul pe care îl face. A existat o situaţie în care a avut la dispoziţie mecanismele oferite prin lege pentru a asigura coordonarea unei complicate acţiuni de salvare. Nu ştiu dacӑ nu cumva era obligat sӑ o facӑ; nu ştiu, dar întrebarea rӑmâne. A ales în schimb sӑ facӑ o serie de lucruri mai prioritare pentru sine, adicӑ sӑ meargӑ la o emisiune tv şi apoi la o petrecere. Cu alte cuvinte, a avut la propriu în mâinile sale şansa, de nu obligaţia, de a ajuta la salvarea unui om, iar el s-a dus la propriu sӑ bea cu prietenii. Da, modul în care un astfel de om priveşte viaţa lui şi a altora poate fi chiar atât de simplu. Nu este nicio îndoialӑ în mintea mea cӑ în acest caz concret el este rӑspunzӑtor de moartea unei fete. Alӑturi de alţii, desigur, dar, oricât s-or împӑrţi vinile, rӑspunderea fiecӑruia nu se micşoreazӑ nici mӑcar cu un boson. Îmi doresc sӑ nu rӑmânӑ doar o utopie gândul cӑ, poate cândva, sper curând, va plӑti scump. Și dorinţa de dreptate poate fi şi ea la fel de simplӑ şi de frustӑ.

Mai simţi frigul acela în oase?

Existӑ un mod frumos de a muri, acela socratian, plin de nobleţe, în pace şi linişte, înconjurat de prieteni şi de cei dragi. Este cel preferat, sӑ spunem, de poeţi. Eminescu își dorea cred sӑ se stingӑ astfel, sau cel puţin aşa transpare sӑ fi fost singurul sӑu dor. Sunt poate frânturi din acea înţelepciune a omului care a trecut prin viaţӑ, care şi-a lӑmurit-o fie şi superficial şi care, pus în faţa inevitabilului, cautӑ o clipӑ de rӑgaz pentru a-i fi îngӑduit sӑ pӑrӑseascӑ aceastӑ lume cu nobleţe şi demnitate. În fond, moartea în sine este suficient de groaznicӑ (şi ceea ce urmeazӑ şi mai şi), încât îți doreşti ca mӑcar trecerea prin ea sӑ fie mai linӑ, ca o ultimӑ rӑsuflare liniştitӑ înaintea neantului.

Numai cӑ deseori ceea ce ne dorim nu se şi întâmplӑ efectiv. Nu trӑim suficient de mult sau de bine încât sӑ strângem puţinӑ înţelepciune. Uneori ajungem la vârste mature şi încӑ nu ne-am lӑmurit cum trebuie sӑ participӑm la cele de aici. Nu murim în patul nostru, ori poate nu suntem înconjuraţi de prieteni în ultima noastrӑ clipӑ, nu avem lângӑ noi un preot care sӑ ne uşureze cât de cât trecerea, nu ne sfârşim bӑrbӑteşte, iar amarnicele parce nu ne îngӑduie încӑ o varӑ. Este suficient sӑ se întâmple mӑcar una din acestea pentru ca chinul nostru sӑ fie enorm. Dar atunci când se întâmplӑ toate deodatӑ, atunci oare cum ne vom fi simţind, ca va fi fiind în inima noastrӑ?

Cӑci aşa bӑnuiesc eu cӑ s-a întâmplat, nu unui bӑrbat matur, puternic şi trecut prin multe, gata sӑ înfrunte marea încercare a vieţii, ci unei fete fragile şi foarte tinere, a cӑrei forţӑ se spune, se povesteşte, cӑ era de un alt tip. Dusese o viaţӑ ridicol de retrasӑ judecând dupӑ tiparele vremii, neavând nici mӑcar prieten pânӑ la acea vârstӑ. Într-o exprimare care s-a banalizat pentru mulţi, ceea ce în defintiv importӑ prea puţin, mereu fusese preocupatӑ sӑ citeascӑ şi sӑ înveţe, iar, la ieşirea de pe bӑncile şcolii, sӑ ajute oamenii. Îşi petrecuse tinereţea cu dorinţa de a ajunge doctor, muncind, studiind şi căutând sӑ fie prezentӑ cât de des posibil în lumea ingratӑ a medicilor militari. Urma sӑ devinӑ, spun cei care au cunoscut-o, acel gen de medic care ar fi fӑcut mai mult decât sӑ te vindece; ţi-ar fi adus şi alinare sufleteascӑ şi l-ai fi pomenit în rugӑciuni. Se sacrificase pânӑ la urmӑ pe sine pentru o existenţӑ asprӑ şi cu satisfacţii greu de înţeles, şi nu ştiu sӑ spun dacӑ alesese ea acest drum neobişnuit de greu, sau fusese aleasӑ pentru el. Cӑci este atâta nevoie în lume de astfel de oameni, dar, în acelaşi timp, ne pare atât de nefiresc sӑ urmezi în mod voluntar o cale ca aceasta, încât mintea noastrӑ ne întoarce gândul şi ne spune cӑ poate o putere mai mare a împins-o spre acest destin împotriva voinţei sale.

Fata asta visӑtoare care zâmbeşte reţinut în fotografii stӑ acum prӑbuşitӑ în munţi, aproape acoperitӑ de zӑpadӑ, incapabilӑ sӑ se mişte şi având trupul ei de fatӑ tânӑrӑ pur şi simplu frânt sub rӑni şi tot felul de traumatisme. Paralizia ei nu este totalӑ, nu are aceastӑ şansӑ, ceea ce înseamnӑ cӑ va simţi pânӑ la sfârşit durerea cu întreaga ei fiinţӑ, aceeaşi durere de care s-a temut toatӑ viaţa ei de când era micӑ. În jurul ei este numai disperare, groazӑ, strigӑte de durere şi moarte. Adoarme, se trezeşte şi iar îşi pierde cunoştinţa, timp de cinci-şase ore în care va suferi cumplit. În momentele de luciditate nu are cum sӑ nu se fi gândit cât de mult vor suferi cei dragi pentru ea, cum va muri singurӑ aici şi cum toate sacrificiile fӑcute pânӑ acum vor fi fost poate în van. Cum nu va apuca sӑ termine în viaţӑ ce a început, cum nici-unul dintre visele ei nu se va mai împlini, cum nu va fi niciodatӑ iubitӑ, nu își va strânge în braţe copiii, nu îi va privi cum dorm, cum se joacӑ şi cum cresc mari. Vede în schimb în jurul ei pe cei câţiva medici alӑturi de care cӑlӑtorise, şi ei plini de sânge, cu fracturi şi rӑni de tot felul, îngheţaţi de gerul aproape fluid de ianuarie, şi care încearcӑ totuşi disperaţi sӑ o ţinӑ în viaţӑ. Se agaţӑ de fiecare în parte plângând de durere şi rugându-i sӑ o ajute sӑ respire. Cei care ar trebui sӑ îi salveze, de la prim-ministru (care anunţӑ senin cӑ are totul sub control, apoi pleacӑ sӑ se distreze alӑturi de ziarişti şi politicieni la o petrecere) pânӑ la ultimul funcţionar (care nu ştie sӑ interpreteze coordonatele GPS primite) sunt îngheţaţi din nefericire în acea incompetenţӑ ce îi va rӑpi fetei şansa de a trӑi, aşa micӑ cât o fi fost.

Pentru medicii din jurul ei a trecut mai bine de un deceniu de la terminarea rezidenţiatului şi, ca orice chirurg, au învӑţat sӑ îşi reprime orice simţire, orice empatie faţӑ de cel întins pe mesele din sӑlile spitalelor (cӑci numai procedând astfel îşi pot face meseria). S-au obişnuit sӑ nu mai vadӑ omul din faţa lor, ci numai tendoane, oase, vase de sânge, intenstine, organe, embolii, aritmii sau altele asemenea. Ce şansӑ pentru ei de a reînţelege disperarea fiinţei în faţa durerii şi a morţii şi ce mult şi-ar dori sӑ nu fi avut aceastӑ şansӑ! Nu doar cӑ observӑ acestea la ei înşişi, îngroziţi pe mӑsurӑ ce trec orele cӑ nu vor fi gӑsiţi la timp, dar o vӑd mai abitir la pilotul prins în fiare, care își dӑ duhul lângӑ ei, şi la fata care plânge imobilizatӑ în zӑpada de aproape un metru. Ce cutremuraţi trebuie sӑ fie acum privind-o, în timp ce fac tot posibilul sӑ o menţinӑ în viaţӑ, ei care s-au învӑţat sӑ se desprindӑ atât de uşor de uman. O fatӑ care are jumӑtate din anii lor şi cӑreia i se adreseazӑ uneori cu domnişoarӑ, care probabil cӑ i-a impresionat pe fiecare în parte de-a lungul timpului, a cӑrei delicatӑ prezenţӑ le-o fi înmuiat deseori cinismul profesional şi pe care vor fi privit-o poate pe ascuns cu admiraţie inconştientӑ, întrebându-se ce stranii mecanisme ale fiinţei o determinau sӑ prefere apropierea de trupuri hulite de boalӑ, în loc sӑ ducӑ viaţa lipsitӑ de griji a tinerilor de vârsta ei.

Sunt, bӑnuiesc, şi momente în care disperarea îi împinge pe toţi cӑtre rugӑ, însӑ minunile nu apar aşa cum îşi doresc: sӑ le treacӑ pur şi simplu durerile, sӑ se facӑ cald şi luminӑ în jur, sӑ aibӑ lemne uscate pentru foc şi aparaturӑ medicalӑ pentru îngrijire. Astfel de semne se lucreazӑ în ascuns, iar ajutorul va veni la limita credinţei. Sute de moţi din satele de la poalele muntelui simt în inima lor o chemare lӑuntricӑ nenumitӑ şi lasӑ puţinul confort al caselor lor simple, pentru a pleca spre creste, prin zӑpadӑ, ger şi neguri, în cӑutarea unei mâini de oameni aflaţi în nevoie despre care nu ştiu nimic altceva, nici mӑcar dacӑ mai sunt încӑ în viaţӑ. Îi aflӑ totuşi într-un târziu, iar unul dintre aceştia va povesti apoi prima lui impresie de la locul tragediei: îndemnat de unul din medici sӑ continue el procedurile de resuscitare a fetei, a simţit cum din plӑmânii domnişoarei doctor iese un aer rece ca gheaţa.

Imaginea asta a unei fete care moare de frig în pustiul pӑdurii de munte, a trupului acela tânӑr al cӑrui delicatӑ feminitate este zdrobitӑ de rӑni, sânge, fracturi şi ger cumplit, a lacrimilor gӑsite îngheţate la propriu pe obrajii sӑi de salvatorii sosiţi mult prea târziu, înconjuratӑ de neputinţa medicilor în faţa morţii, de indiferenţa şi primitivismul profesional al unora care i-au micşorat şansele la viaţӑ, mӑ copleşeşte şi aproape îmi rupe inima în douӑ de fiecare datӑ. Nu este nimic nobil în felul în care a murit, nu a fӑcut-o eroic, demn, detaşatӑ de lume ori cu zâmbetul pe buze. Moartea ei a fost cumplitӑ, îngrozitoare, cu adevӑrat strigӑtoare la cer şi a forţat limitele noastre de înţelegere şi acceptare. În jurul sӑu nu a simţit nici-o clipӑ cӑldura familiei sau a cuiva apropiat, ci numai ger nӑpraznic, care, îmi imaginez eu cu mintea celui care numai sӑ îşi imagineze poate, cred cӑ la un moment dat a fost înlocuit de îngheţul absolut al gândului de a fi fost definitiv pӑrӑsitӑ de semenii sӑi, aceiaşi pentru care se -pregӑtise în întreaga ei scurtӑ existenţӑ a-i ajuta. Și-a pierdut definitiv cunoştinţa înainte sӑ vadӑ cum sunt gӑsiţi spre searӑ de o mânӑ de moţi porniţi prin întuneric şi nămeţi în cӑutarea lor, exasperaţi poate şi ei de ineficienţa autoritӑţilor. Imaginea sӑtenilor care se dezbracӑ pânӑ la piele în gerul nopţii de ianuarie pentru a-i îmbrӑca cu propriile lor haine pe rӑniţi, cred cӑ i-ar fi încӑlzit mult inima în acele ultime clipe.

„Radu, nu pot sӑ respir!” sunt printre cele din urmӑ cuvinte ale Aureliei Ion, frumuseţe de copil nevinovat, sfârşitӑ biata de ea înainte de a fi trӑit, la numai 23 de ani, undeva în munţii Apuseni.

*

Nu mai am nici-un chef sӑ continui ori sӑ revizuiesc…

Greutatea de a scrie atinge resorturi atât de adânci, atât de primare, de îmi şi vine sӑ le descriu astfel: scriu cu obidӑ, sunt plin de mâhnӑciune. Recitind rândurile de mai sus, îmi par la fel de reci şi lipsite de suflet precum viscolul de acum un an. Am impresia cӑ tragedia acestei întâmplӑri este dincolo de tot ceea ce putem noi pricepe ori accepta, cӑ ar fi trebuit sӑ vorbeascӑ despre ea cineva cu adevӑrat talentat în a exprima cum trebuie lucrurile, pentru a nu fi omorâtӑ din nou de data asta cu verbul nepriceput.

*

Trec totuşi mai jos şi filmul evenimentelor acelor zile, pentru cӑ simt cӑ aş face un pӑcat dacӑ le-aş omite.

20 ianuarie 2014

13:38 Avionul de mici dimensiuni tip BN-2A-27 pleacӑ într-o cursӑ umanitarӑ de pe aeroportul Bӑneasa cu destinaţia Oradea. La bord se aflӑ: Adrian Iovan (pilot), Rӑzvan Petrescu (copilot), Valentin Calu, Cӑtӑlin Pivniceru, Radu Zamfir, Sorin Ianceu (medici chirurgi), Aurelia Ion (ofiţer-student în anul V la medicinӑ).

16:01 Copilotul Rӑzvan Petrescu îl sunӑ pe tatӑl sӑu şi îl anunţӑ cӑ avionul a aterizat forţat în munţii Apuseni, între Peştera Scӑrişoara şi localitatea Beliş. Informaţia se va dovedi corectӑ.

16:05 Secretarul de stat Raed Arafat aflӑ despre incident şi anunţӑ personal prima instituţie a statului, IGSU. În câteva minute, toate instituţiile abilitate cunosc perfect toate amӑnuntele şi circumstanţele accidentului: Ministerul de Interne prin ISU locale, Ministerul Transporturilor prin Romatsa (care va fi coordonatorul acţiunilor de salvare), STS (serviciul 112), Guvernul, SMURD, Ministerul Apӑrӑrii. Absolut toate.

16:16 Medicul Zamfir alerteazӑ STS prin 112. Din acel moment, el şi medicul Sorin Ianceu vor suna de mai multe ori pânӑ când vor fi gӑsiţi.

16:30 Elicopterul SMURD survoleazӑ zona unde se presupune cӑ a avut loc accidentul, dar renunţӑ rapid datoritӑ ceţii dense. Elicopterele MapN, capabile sӑ zboare în condiţii de vizibilitate zero, nu vor fi solicitate de Romatsa, instituţia coordonatoare a cӑutӑrilor, care ulterior ignorӑ şi mӑsurӑtorile armatei ce ar fi putut reduce aria de cӑutare, de la 200 km pӑtraţi la o suprafaţӑ de forma unui semicerc cu raza de doi kilometri (cca 6 km pӑtraţi). Pânӑ spre searӑ, numӑrul membrilor echipelor care îi cautӑ pe supravieţuitori, incluzând şi salvamontiştii, va ajunge la 70 de persoane.

18:12 Salvamontistul Codrin Roman sunӑ din proprie iniţiativӑ la 112. Discutând prin conference call cu doctorul Zamfir, trage unele concluzii privind poziţia aproximativӑ a aeronavei şi o semnaleazӑ echipelor de cӑutare care acţionau în acel moment în partea opusӑ a muntelui „dupӑ cucuruz”. Tot în aceastӑ convorbire (de fapt sunt mai multe convorbiri succesive ce dureazӑ peste o orӑ) se obţin coordonatele GPS de pe smartphone-ul doctorului Radu Zamfir.

18:30(?) 400 de sӑteni din satul Horea şi alte localitӑţi apropiate sunt plecaţi de capul lor în cӑutarea rӑniţilor. „Plecӑm dupӑ animale şi nu om pleca dupӑ oameni?!” spune unul dintre ei.

18:51 Un operator ISU Cluj trimite la centrul de supervizare Romatsa coordonatele GPS primite la rândul sӑu de la STS (112): 46,6023 latitudine şi 22,98421 longitudine. Nimeni nu ştie sӑ interpreteze aceste valori şi se întreabӑ unii pe alţii cum se fac transformӑrile în coordonate cu grade, minute şi secunde.

19:12 Medicul Radu Zamfir efectueazӑ un nou apel de urgenţӑ la 112.

19:55 Prim-ministrul Victor Ponta se aflӑ în cabina de machiaj a unui post de televiziune, pregӑtindu-se sӑ intre într-o emisiune TV cu subiect oarecare. Conform legii, premierul ar trebui sӑ coordoneze instituţiile statului ce acţioneazӑ în situaţii de urgenţӑ similare, deoarece acestea pot proveni din ministere sau alte structuri independente între ele.

20:16. În cadrul emisiunii, Victor Ponta anunţӑ ambiguu cӑ supravieţuitorii sunt în viaţӑ, dar grav răniţi şi cӑ s-a reuşit localizarea cu aproximaţie. O parte din salvatori sunt anunţaţi telefonic de rude despre declaraţia premierului şi decid sӑ se întoarcӑ din drum.

21:13 Trei pӑdurari – Trif Gheorghe, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Todea  – ajung primii la locul accidentului. Ei îl gӑsesc pe pilotul Adrian Iovan mort, fiind încarcerat printre fiarele avionului, şi pe Aurelia Ion în stop cardio-respirator.

21:15 Sӑtenii transmit la 112 coordonatele exacte ale locaţiei.

21:20 Victor Ponta anunţӑ tot în emisiune cӑ a primit un SMS din care reiese cӑ pasagerii au fost gӑsiţi, cӑ sunt evaluaţi chiar în acel moment şi cӑ sperӑ ca operaţiunea sӑ fie cu succes. Dupӑ zece minute emisiunea TV se încheie, iar el pleacӑ spre un restaurant, unde petrece la o agapӑ pânӑ spre miezul nopţii, alӑturi de soţie, înalţi membri de partid şi ziarişti acreditaţi. Este informat periodic telefonic, prin sms şi direct de alte persoane, în legӑturӑ cu desfӑşurarea evenimentelor din Apuseni.

22:05 Începe transportul victimelor cӑtre drumul forestier unde aşteaptӑ ambulanţele (drum cunoscut în zonӑ drept „Drumul lui Iovan”), cei trei salvatori şi ulterior alţi sӑteni improvizând tӑrgi din crengi şi trunchiuri de brazi.

23:35 O ambulanţӑ Salvamont o preia pe Aurelia Ion şi continuӑ manevrele de resuscitare.

00:16 Aurelia Ion este declaratӑ oficial decedatӑ de medici.

21 ianuarie 2014, a doua zi

Radu Stroe , Ministrul de Interne, cordonator ISU: „Îmi pare rӑu cӑ s-a întâmplat în timpul mandatului meu tragedia. Nu am de ce sӑ îmi dau demisia.”

STS, comunicat: „STS protesteazӑ ferm faţӑ de afirmaţiile potrivit cӑrora doctorul Radu Zamfir ar fi trimis coordonatele geografice prin Sistemul 112. Dânsul a descris doar ce vedea în jurul sӑu şi pe un ecran de telefon mobil.”

Ramona Mӑnescu, Ministrul Transporturilor, coordonator Romatsa: „ROMATSA a fӑcut ce a considerat cӑ trebuie sӑ facӑ. Sӑ spui cӑ în mod voit sau în mod intenționat cineva de la ROMATSA a greşit şi aceastӑ greşealӑ a condus la moartea a doi oameni mi se pare exagerat.”

Victor Ponta, Prim-ministru, este în silenzio stampa toatӑ ziua.

23 ianuarie 2014

13:00 Peste o mie de oameni, rude, prieteni, cunoscuţi, profesori, colegi, militari, împreunӑ cu moţii salvatori veniţi din satul Horea din Apuseni, asistӑ la înmormântarea Aurei, la cimitirul Ghencea 3. „Aurelia Ion odihneşte de acum alӑturi de sfinţi.” spune cu voce tremurândӑ unul din preoţi.

19:00 Coşciugul alb şi acoperit cu flori este coborât în groapӑ. Mama Aurei mângâie lipsitӑ de puteri o pozӑ cu fata ei adolescentӑ. O mânӑ de militari stau lângӑ mormânt cu capul descoperit şi în poziţie de drepţi, în timp ce sergentul care poartӑ crucea are ochii în lacrimi.

20 ianuarie 2015, un an mai târziu

Rudele Aureliei Ion se strâng pentru un parastas în comuna Horea din Apuseni, înconjuraţi de sӑtenii care au participat la salvarea rӑniţilor. Sora Aurei urcӑ sus pe munte la locul accidentului pentru a aprinde o lumânare. „Am vrut de un an de zile sӑ venim, sӑ ajung acolo, în fiecare zi mӑ gândeam la locul acela. Am simţit cӑ ea a rӑmas acolo, deşi mormântul ei e în Bucureşti”, spune mama fetei.

Aura Ionsursa foto: internet