Pierdută era și s-a aflat

Conduceam deja din ce în ce mai grӑbit fiindcӑ urma să se întunece curând. În starea de oboseală acumulată în care mă aflam, mă luptam să îmi țin concentrarea la traficul devenit haotic pe ultimii kilometri. În memorie îmi tot revenea discuția de cu o seară în urmă. Plecasem de acasă dintr-un impuls, părându-mi-se în urma convorbirii cӑ nu era deloc într-o stare bună. Fӑrӑ sӑ mi-o doresc, mi se oferise şansa de a mӑ aşeza foarte comod într-una din ipostazele cele mai comune ale unui tatӑ. Puteam fi un părinte „slab” care se lasӑ mereu înduplecat de orice văicăreală a copilului său, sau, dimpotrivă, unul „inteligent” şi „puternic” şi sӑ tratez suferinţa drept moft. Este genul de clasificare facilă care ne este suficientă multora dintre noi și pe care o aplicăm pe negândite în fiecare situație care ne pare asemănătoare. Indiferent de tipologia în care aș fi plasat eu de obicei, ceva însă îmi spusese că, cel puțin de această dată, era vorba despre altceva.

De fapt, o simțisem teribil de nefericită la telefon şi chiar ea îmi spusese ceva similar, dar mai ales tonul ei mă convinsese, dincolo de cuvinte. Mi-ar fi foarte dificil să mă explic. Sunt unele momente în care, nu știu cum, intuiești starea interioară a celuilalt într-un mod atât de viu, încât începi parcă să o trăiești tu însuți, uneori chiar aproape cu aceeași intensitate. Și atunci starea aceasta ți se pare de necontestat, concretă ca o realitate, căci nimic nu ni se pare a fi mai categoric obiectiv decât ceea ce simțim noi înșine.

Și totuşi cât de bine o înțelegeam! Se afla de câteva zile la țară la nași, numai printre oameni în vârstă, fără vreunul din noi, doar cu bunica, fără alți copii în preajmă, fără internet, fӑrӑ vreo posibilitate realӑ de distracţie, cu nelipsitele lecții de vacanță după ea și cu insuficiente cărți la dispoziție (insuficiente pentru ritmul în care citește). Se plictisea cumplit, iar sedentarismul absolut al celor din jurul ei nu o încuraja defel măcar să iasă afară din casă. Mai erau și alte lucruri la mijloc, o atmosferă dezolantă a locului, pe care presupun că o interpreta astfel datorită stării generale psihice în care se afla. Și mai avea de stat acolo încă aproape o săptămână.

Vorbind în cursul serii, imediat ce am închis telefonul m-am hotărât în sinea mea să îi fac o vizită a doua zi, aşa, pe nepusӑ masӑ. Nu mă lăsam chiar în voia primului impuls (care se pare cӑ îmi lipseşte oricum), pentru că, judecând apoi la rece, ideea îmi părea chiar inspirată. Eram în timpul săptămânii și lucram. Aveam o singură opțiune bună, să ajung la naşi mai târziu în acea zi, să petrec seara și noaptea acolo și să mă întorc dimineața devreme direct la muncă. Nu păream a face mare lucru pentru ea, dar speram totuși ca astfel să se simtă mai puțin singură.

Și apoi, în ritmul în care trec anii, câte ocazii de acest fel se vor mai ivi?!

Când am intrat pe poarta casei, i-am găsit pe adulți prin curte, supervizând la o bere o serie de reparații făcute de un vecin. Între ei, doar bunica avea o activitate cât de cât utilă. Mi-au spus că mândra este sus în camera ei și că, așa cum îi rugasem, nimeni nu îi pomenise de mica mea expediție. M-am furișat ca o felină până la etaj și am împins încet ușa camerei. Cu coada ochiului am văzut că stătea la fereastră cu spatele la mine. M-am așezat cu mare grijă pe marginea unei canapele de lângӑ prag, atent să nu fac vreun zgomot cât de mic. Asigurat astfel, mi-am îndreptat mai bine ochii către ea zâmbind ștrengărește, imaginându-mi surpriza ei când mă va descoperi acolo, cӑzut din lună, scos din joben.

Iar inima mi s-a strâns și zâmbetul mi-a murit de îndatӑ ce am putut-o privi în voie, eliberat fiind de pe acum de agitația călătoriei. Maria stătea sprijinită în coate, cu ochii deschiși și cu umerii prăbușiți, zăcând pur şi simplu în dreptul unui geam, care era acoperit de o perdea opacӑ și prin care, evident, nu se putea distinge nimic înspre afară. La ce anume privea, nu știu (aveam să aflu mai târziu că pe undeva, printr-un colț, își făcuse pânza un păianjen, pe care ea îl și botezase; poate că la asta se uita, la acel păianjen și la pânza sa).

Am rămas așa amândoi o vreme în camera întunecatӑ şi tӑcutӑ, poate câteva secunde numai. Pe măsură ce timpul se scurgea, eram din ce în ce mai stingherit văzând starea în care se afla. Eu însumi mӑ cufundam fӑrӑ voie în ceva foarte greu de numit, în profunzimile cӑruia presimţeam şi pӑrӑsire, şi melancolie, şi nefericire. M-a simțit în cele din urmă și s-a întors către mine. Eu am râs, n-am zis nimica. Chipul ei a încremenit, s-a luminat, iar apoi s-a înmuiat, totul într-o singură clipă. A venit spre mine și m-a strâns de mijloc, stânjenită de propria-i emoție, și a zis într-un târziu: „Tati, când…? Ai venit să mă iei acasă?”.

pierduta-era-si-s-a-aflat

Anunțuri

Pleacӑ!

Cu unii din vecinii mei am o relaţie oarecum apropiatӑ. Sunt pӑrinţii prietenilor de joacӑ ai Mariei, aşa cӑ ne-am apropiat în timp prin forţa lucrurilor (la început cel puţin). Vorbim, ne ajutӑm unii pe alţii, ne mai facem câte un concediu împreunӑ, în fine, avem ceea ce unii ar numi o viaţӑ împreunӑ.

Existӑ însӑ un lucru cu care nu mӑ împac defel, şi anume cu apatia lor. Nu că mi-ar plăcea eufemismele, dar le înțeleg utilitatea, de aceea le folosesc oricând este posibil. Pentru majoritatea din ei activitatea care le oferӑ cea mai deplină mulțumire este de a se strânge în faţa blocului, a se aşeza pe scӑunele şi a vorbi. Ori a juca cӑrţi, ori a sta. Atât.

Iubita, când o sӑ creşti mare, sӑ nu petreci prin viaţӑ în faţa blocului. Nu obişnui ca nopţile sӑ te gӑseascӑ în cluburi, iar amiezele la cafenea. Viața de acest fel devine repede o capcanӑ. O viaţӑ cu puțin conținut, trӑitӑ prost și degeaba, fӑrӑ rest.

Lumea e largӑ şi incredibil, uluitor de interesantӑ. Oricând se iveşte ocazia, ia cu tine ceva bani, haine şi nişte încӑlţӑri bune, prieteni de s-o putea, şi pleacӑ! Aşterne-ţi pe pӑmânt, la luminӑ, nu sub el. Colindӑ, hoinărește, creşte cât poţi de mult şi fӑ-ţi rost de amintiri bune. Mai târziu acestea se vor transforma în melodii-hranӑ ale sufletului, intime, inextricabile, imposibil de înţeles pentru alţii. Nici mӑcar singurӑtatea, când se va întâmpla sӑ te întâlnească, nu le va putea scoate de acolo.

Cautӑ sӑ vezi lumea pentru inima ta, pentru gândurile tale, pentru tine.

Și apoi vino degrabă înapoi.

Bebe (María Nieves Rebolledo Vila) – No mas llorá

Cӑlӑtorului îi şade bine cu drumul

Proverbul din titlu m-a intrigat întotdeauna, fӑrӑ sӑ îmi pot explica prea bine de ce. Desigur cӑ în primul rând formularea este una inspiratӑ. Existӑ în ea o tensiune între o aparentӑ stare de astâmpӑr (a şedea) şi o la fel de aparentӑ perpetuӑ mişcare (drumul). Un înţeles al zicalei ar putea spune cӑ, pentru a te putea numi un bun drumeţ, ar fi nevoie sӑ te aşezi cum se cuvine în condiţia ta de cӑlӑtor, sӑ te îmbraci în ea ca într-o hainӑ, singura care îți poate şedea bine de-a lungul drumului. Însӑ cӑlӑtorind cu gândul doar pânӑ în acest punct nu vom înţelege mare lucru. La urma urmei, personajele lui Brӑtescu-Voineşti umblӑ zӑbovind; ce fel de cӑlӑtori sunt aceştia? Care sӑ fie pânӑ la urmӑ „condiţia” unui cӑlӑtor, cum ar trebui sӑ arate ea?

Dupӑ ce parcurgi câteva din ele, marile oraşe central-europene par din perspectiva turistului obişnuit foarte asemӑnӑtoare. Diferenţierile rӑmân sӑ se facӑ în mod subiectiv, în funcţie de gusturi şi modul propriu de a reacţiona la diferiţi stimuli, în special la cel vizual. Ca turist, gӑseşti oarecum firesc sӑ te pregӑteşti din timp pentru ce vei vedea. Pregӑtirea asta are în ea ceva de tip consumer de care nu poţi scӑpa. De obicei, ea se face pe baza unor indicaţii primite dinspre exterior, pe baza unui stereotip care exclude individul ca individual. Apoi, locaţiile de unde ajungi sӑ te informezi nu sunt prea variate. Este vorba, în genere, de aceleaşi puncte de acces special concepute pentru a oferi informaţii, aceleaşi site-uri care conţin experienţele celor de dinaintea ta, de aceleaşi tipuri de pliante sau hӑrţi tematice. Este un mod perfect procustian de a te lӑsa limitat de o experienţӑ vag generalizatӑ, care te va însoţi şi îți va da ritmul vacanţei respective, nelӑsându-ţi prea multe posibilitӑţi de evadare.

Din perspectiva unei cӑlӑtorii lucrurile stau cumva diferit. O cӑlӑtorie se simte mult mai personal, cӑci te aşezi benevol la dispoziţia unei lumi strӑine şi pentru care ai a gӑsi resurse de a te apropia într-un mod individual. De cele mai multe ori, cӑlӑtoria nu are un scop precis, spre deosebire de o vacanţӑ tipicӑ. Tocmai drumul în sine este ceea ce se cautӑ, starea aprioricӑ de a fi în mijlocul unor întrebӑri neformulate (şi uneori neformulabile) şi nevoia de a afla rӑspunsuri. În faţӑ ai un indefinit orizont de aşteptare, te gӑteşti pentru o întâlnire pe care nu ţi-a dat-o nimeni. De aceea şi intri mai uşor în atmosfera locurilor vizitate, astfel încât poţi spune la întâlnirea lor cӑ, mai degrabӑ, le regӑseşti decât cӑ le descoperi.

O bunӑ cӑlӑtorie nu este în mod necesar intersectabilӑ cu puncte turistice celebre. Te poţi hrӑni sufleteşte în zone sӑlbatice la fel de mult şi de bine ca într-un oraş fostӑ capitalӑ de imperiu. Aş spune cӑ plecând din mediul tӑu (ceea ce înseamnӑ în fond cӑ pleci din tine însuţi) cu receptivitatea de a afla, de a simţi şi de a înţelege altceva, mergi cӑtre spaţiul unei îmbogӑţiri sufleteşti greu de egalat cu mijloacele formale ale turistului. Simplul fapt cӑ porneşti cu aceastӑ deschidere de a fi pribeag face ca lucrurile sӑ se întâmple pur şi simplu altfel decât în cazul turistului comun. Cӑlӑtor este cel care acceptӑ cӑ, cutreierând, va ieşi din sine, turist este persoana care rӑmâne mereu ancoratӑ în familiar.

De ceva vreme i-am prins din urmӑ pe occidentali, a cӑror inabilitate de a cӑlӑtori bine, de a pӑrӑsi comoditatea turismului formal, este pe drept cuvânt proverbialӑ. Și totuşi, pânӑ şi ei simt uneori o chemare nenumitӑ de a lӑsa în urmӑ spaţiul lor existenţial şi de a cӑuta a vedea locuri cu culturӑ strӑinӑ ori înstrӑinatӑ. Fac ei oare un drum nostalgic cӑtre ceva presimţit a fi fost pierdut? Nu ştiu, sincer. Dar totuşi îmi pare foarte curios cӑ aceşti oameni pleacӑ din vieţi a-culturale, ne-simbolistice şi eventual anti-sacre, şi se îndreaptӑ din ce în ce mai des spre spaţii ale transcendenţei.

Calatorului ii sade bine cu drumul

Ca turist am fost deseori dezamӑgit de locurile pe care le-am vizitat. Când însӑ am plecat departe sau  primprejur cu mâinile în buzunare şi (mult prea rar din pӑcate) cu ochi de copil, aproape de fiecare datӑ m-am întors cu o amintire şi cu ceva de povestit. Chiar şi din locurile despre care aş fi putut sӑ jur înainte, laolaltӑ cu alţii, cӑ nu au cum sӑ fie altfel decât terne şi insipide; ce mai, adevӑratӑ pierdere de vreme. Și gӑsesc mereu straniu acest fapt, cӑ pregӑtirea amӑnunţitӑ a locurilor musai sӑ fie vizitate se dovedeşte în cele din urmӑ a fi trecӑtoare pentru suflet. Cӑ mai statornicӑ şi mai de folos chiar în sens pragmatic este de cele mai multe ori plimbarea hai-hui.

(va urma)