Mâna întinsă ce te povestește

Întregul spațiu a devenit un furnicar supradimensionat. Duminica târzie și apatică este pe fețele multora, altfel nu se aflӑ nicăieri loc de odihnă. Departe de haosul la care te-ai aștepta de la acel du-te vino asfixiant, massa se deplasează totuși într-o oarecare orânduială, convergând către anumite puncte numai. Unul dintre ele este o scenă unde o editură anume organizează o lansare de carte cu autor.

Nu numai autorul, celebru de altfel, este prezent, ci și alte personalități cel puţin la fel de cunoscute. Profesori, scriitori, eseiști sau filosofi își dau întâlnire spre lauda ultimului și celui mai reușit mega-roman al autorului. Acesta, vӑdit intimidat, stă așezat pe un scăunel în spatele vorbitorilor, de unde urmărește stingher desfășurarea de forțe de pe scenă și din fața ei.

Plimbându-mă cosmopolit și pe la alte standuri, descopăr la întoarcere că nu mai este loc pentru mine nicăieri în tribuna improvizată. Aș rămâne mai mult pentru vorbitori decât pentru autor cu ale cărui scrieri nu prea mă împac. Este de vină, sunt aproape sigur, felul meu de a citi. Nu știu să îmi explic cum de pot parcurge mai multe cuvinte dintr-odată în pagină, uneori chiar rânduri întregi, ceea ce face ca cititul să fie foarte rapid, cu riscul de a deveni superficial uneori. Oare o fi bine că Maria mă moștenește? Cu acest gând în minte, găsesc cu mare noroc un loc pieziș într-una din lateralele scenei, în spatele a vreo trei rânduri de oameni. Este mai mult decât am sperat.

Din postura aceasta asimptotică, privesc câteva minute profilurile celor de la microfon. Sunt nevoit să mă balansez în permanență pentru a străbate printre capete străine. Nu-mi place să mă înghesui, așa că las o mică distanță, poate de un metru, între mine și persoana din fața mea. Este o femeie la a doua tinerețe din câte îmi pot da seama, îmbrăcată într-o rochie cu model floral, dacă îmi aduc aminte bine, iar de brațul îndoit atârnă pe lângă corp o geantă colorată. Felul anume în care îi este postura îmi sugerează, cum să spun, o doamnă. Îmi aduce aminte de cineva, dar deocamdată nu-mi dau seama de cine.

Poate oboseala să fie de vină, însă nu mă pot concentra îndeajuns la vorbitori și ochii mei se mișcă pretutindeni. Așa se face că observ cum, în mai multe rânduri chiar, diferite persoane se apropie de doamna din fața mea și intră în vorbă cu ea. Asa, pe nepusă masă; pe mine m-ar irita să fi fost în locul ei. Unii îi întind câte o carte, care nu pare a fi mereu aceeași, iar ea o semnează cu dedicație. Totul se face în deplină discreție, iar eu nu sunt mai lămurit cine este dumneaei.

Mai trece ceva timp și alături apare o femeie mică de statură împreunӑ cu doi copii, un băiat și o fată. Băiatul are vreo opt ani și mușcă cuminte dintr-un fruct. Fata aș spune că are cel puțin cincisprezece ani. Sărmana de ea are un handicap psihic vizibil. Nu stă locului o clipă și tot trage de maică-sa. Aceasta îi lasă câte o mână pentru a o liniști și evită cu efort și cu îndelung exersată abilitate strânsorile nefirești ale degetelor fiicei sale, care, de la distanță, par că ar putea rupe falangele oricui.

Eu mai ca m-aș da un pas în spate, nedorind să îi devin în vreun fel interesant fetei. Nu înseamnă că nu mă încearcă o milă adâncă pentru situația fetei (uneori chiar mă simt bine cu mine însumi de milele de care sunt capabil), doar că o să păstrez ca de obicei distanța.

Ea în schimb se scoate pe sine din pacea interioară greu încercată de cei din jur și, la prima ocazie ivită, se oferă să îi țină mamei o pungă pentru ca aceasta să aranjeze un obiect vestimentar al fetei. Fata o privește lung și îi întinde ceva, nu reușesc să văd ce anume. Apoi îi apucă palma în mâinile ei febrile și i-o frământă câteva clipe cu degetele. Aceste degete mă sperie în primul rând, cleștii aceștia care devin diformi în mișcarea lor haotică, căutând în permanență ceva de sfărâmat. Doamna nu pare defel temătoare, sau nu o arată, și discută pe un ton încet cu mama fetei în tot acest timp. Mâinile fetei nu șovăie prea mult și pornesc a căuta înfrigurate încheietura, se preling de-a lungul brațului, pipăie ori se înfig în carne. Ajunse aproape de umăr, corpul nefericitei se răsucește, se lipește cu spatele de doamna și îi aduce brațul la pieptul ei închizând în același timp ochii. Sunt cum nu se poate mai uimit de postura atât de caldă pe care o văd (atât de maternă), căci mă așteptasem la cu totul altceva, la un mic dezastru mai precis. Când colo, acum pare că doamna o strânge la piept pe biata fată și, dacă nu mă înșeală ochii, aș putea jura că chiar o face.

Îmbrățișarea durează o vreme până când fata decide să treacă iarăși la maică-sa. Răsuflu în primul rând eu ușurat, dintr-o solidaritate stranie cu doamna. Se întâmplase de fapt că mama scosese din pungă cartea scriitorului de pe scenă, iar atenția fetei fusese atrasă de masivitatea obiectului nou ivit. Mama încearcă să ferească volumul de mâinile fetei și să îi dea altceva de lucru. Eu deja nu le mai urmăresc prea interesat de când totul a părut că se sfârșește cu bine.

Atunci doamna se apleacă către ele, cuprinde mâinile fetei cu blândețe (iar degetele pornesc din nou rășchirate să caute, să apuce, să frământe, să frângă) și îi spune ceva mamei la ureche. Fața femeii se înseninează, prima dată de când am văzut-o. Iar imaginea ei de acum îmi pare și mai frumoasă decât îmbrățișarea de adineaori. Mama întinde cartea doamnei, radiind toată numai zâmbete. Doamna ia cartea, își face loc cu fermitate prin înghesuiala din jur, urcă neșovăind pe scenă și se îndreaptă către autorul care încă așteaptă în plan secund. Când o vede, acesta se ridică ca împins de arc, ascultă încovoiat rugămintea ei, apoi ia un pix, deschide cartea la prima pagină…

Iar eu nu pot pricepe, nu pot sӑ înțeleg nicicum de unde senzaţia aceasta care mi se aşazӑ, grea, pe piept.

*

Update
Dupӑ ce am citit acest articol pe contributors, m-am întrebat dacӑ nu cumva doamna respectivӑ era chiar Ioana Nicolaie, soţia autorului.

Anunțuri

Apolodor

În ziua când voi face o cronicӑ a “Cӑrţii cu Apolodor” de Gellu Naum, voi începe poate prin a spune cӑ, pentru mine, este una dintre cele mai frumoase cӑrţi pentru copii scrisӑ de un autor român, dacӑ nu cea mai frumoasӑ. În orice caz invit din toatӑ inima la citirea ei. Personal, prefer ediţia din 1979, cea cu care am crescut şi care, îmi pare, are cel mai inspirat melanj de text şi imagine dintre toate variantele existente. Am rӑsfoit aceastӑ ediţie de nenumӑrate ori şi pânӑ la sfârşitul copilӑriei (şi mulţi ani apoi) am reuşit sӑ o fac practic inutilizabilӑ. Cu mare şansӑ am reuşit apoi sӑ gӑsesc un exemplar în stare bunӑ pe internet, pentru care am plӑtit un preţ exagerat fӑrӑ sӑ mӑ uit la bani de fin connaisseur ce îmi imaginez cӑ eram sau cӑ sunt.

Cartea cu Apolodor

Reciteam, deci, împreunӑ de câteva zile “Cartea cu Apolodor”.  Reacţia mândrei o gӑseam fireascӑ şi nu ar trebui sӑ mire: nu își mai amintea prea bine de pinguin, deşi cumva i se pӑreau cunoscute versurile şi poate şi stilul desenelor. Eu, în schimb, îmi aduceam perfect aminte de momentele de acum câţiva ani când începusem sӑ deschid cartea pentru prima oarӑ împreunӑ. Odatӑ cu aceste momente evoluam şi eu din perspectiva de cititor pentru ea. Era nevoie nu numai de a citi clar şi rӑspicat, având mereu grijӑ sӑ nu îmi fie ascunsӑ faţa în spatele cӑrţii (cum învӑţasem cândva de la Ovidiu Oana-pârâu), ori de a împrumuta voci şi atitudini pentru fiecare personaj în parte, ci şi de a folosi exact acelaşi ton şi aceeaşi intonaţie la fiecare nouӑ citire, fiind imediat amendat în caz cӑ schimbam ceva din “interpretare”. În atare ocazii mӑ rӑzvrӑteam şi eu şi îmi justificam variaţiunile prin faptul cӑ, fiind paginile atât de şifonate, pânӑ şi bietele animale s-au încurcat între ele. Prin urmare, era perfect plauzibil ca ariciul sӑ îi aducӑ mure lui Apolodor  şi ursul un buchet de ace, ceea ce nӑştea alte grozave proteste din partea ei.

Dincolo de banalitӑţi de genul “îmbinat plӑcutul cu utilul”, lecturile acestea împreunӑ aveau dimensiuni şi mai ludice de atât. Îmi amintesc cum o încurajam sӑ repete dupӑ mine sau sӑ mӑ completeze pe mӑsurӑ ce începea sӑ reţinӑ versurile (căci avea oarecari dificultӑţi de vorbire, iar eu, doctor în parenting, nu mai aveam răbdare cu ele) şi cât de mult ajungeam sӑ râdem în timpul acestui proces. Poate cӑ astfel se explicӑ, mӑcar în parte, gustul pe care l-a prins pentru cӑrţi, precum şi faptul cӑ şi astӑzi mӑ cheamӑ deseori sӑ stau, doar aşa, cu ea în camerӑ cât timp citeşte.

Sӑ ne amintim aşadar, cât suntem încӑ tineri.

Eu: La circ, în Târgul Moşilor / Pe gheaţa unui rӑcitor / Stӑtea voios şi zâmbitor / Un pinguin din Labrador / Cum se numea? (şi o privesc… întrebӑtor)

Ea: Apeieie (adicӑ Apolodor)

Eu: Și ce fӑcea?

Ea: Cânta la col.

Eu: La ce??? şi mӑ hlizeam cu faţa în pernӑ; dar şi ea, mai zgomotos, sӑrind peste mine cu capul pe spate şi burta în sus.

 

Apoi, despre semafor:

Eu: Totul este ca-ntr-un joc / Roşu spune…(pauzӑ şi întrebat din priviri)

Ea: ‘Tai pe ‘oc! comandӑ cu fermitate, având mâna întinsӑ şi palma deschisӑ cӑtre exterior.

Eu: Pata galbenӑ rotundӑ / Ce poate sӑ spunӑ, deci?

Ea: Mai ataptӑ o tecundӑ, spune temporizând cu aceeaşi mânuță elanul de adineaori.

Eu: Dar cea verde?

Ea: Poți ‘a teci! şi “te mӑturӑ de aici” cu binecunoscutul gest universal.

 

Ori în fața unui desen cam abstract care însoţea versurile din paginӑ:

Eu: Era o casӑ mare, mare… Care casӑ? mӑ prefӑceam eu cӑ nu înţeleg nimic din imaginea fӑrӑ nici-o noimӑ. Asta e casӑ? ziceam nedumerit, dar citeam mai departe: Cu geamurile ferecate

Ea: Cale geamulilii? se mira şi ea.

Eu: Cu uşa prinsӑ în zӑvoare.

Ea: Cale uşӑ?

Eu: Cu sonerii automate.

Ea: Cale so-ne-li-i-li-li?

Eu: Și lângӑ uşӑ, pe burlan

Ea: CALE UȘĂ? se umfla de indignare. CALE BULAN?

De atâta râs nu mai puteam sӑ continui, deşi era a nu ştiu câta oarӑ când citeam acea strofӑ. Iar ea nu avea pic de milӑ.

Ea: Tati, încӑ o datӑ!

 

Și era extraordinar de fericitӑ pentru cӑ citeam împreunӑ…

 

Lecţia de viitor

– Sunt de fapt mai multe forme de viitor ale verbului decât cele douӑ definiţii din caietul tӑu.

– Da, tati, ştiu, ne-a spus doamna ceva. Viitor anterior, sau ceva de genul ӑsta.

– Și acesta, şi altele. Habar n-am cine a ales sӑ vorbeascӑ la şcoalӑ doar despre acestea douӑ şi nu şi despre celelalte. Viitorul simplu, normal, este când vorbeşti firesc: „voi face”. Cel anterior, dacӑ aşa i-o spune, cӑ eu am uitat, este „voi fi fӑcut”. E ca atunci când tot amâni tu temele, dar îi spui lui mami la telefon: „când vei ajunge tu acasӑ, eu le voi fi fӑcut deja.”. Adicӑ nu m-am apucat de ele încӑ, dar mai târziu ea le va gӑsi gata, vor fi fӑcute. Dar la fel de bine îi poţi spune lui mami cӑ va veni acasӑ şi te va gӑsi chiar atunci fӑcându-ţi temele. „Când ajungi acasӑ, eu îmi voi fi fӑcând temele.”. Bine, opţiune asta e riscantӑ; mai sigurӑ e prima variantӑ. Mai existӑ şi formele „o sӑ fac”, „am sӑ fac”. Sunt mai populare, dar o sӑ vezi mai târziu cӑ au rostul lor şi uneori nu pot fi înlocuite pur şi simplu de „voi face”. O sӑ simţi asta instinctiv, ştii de ce?

– De ce?

– Pentru cӑ citeşti atâta, iar asta te va ajuta sӑ îți dezvolţi un simţ al limbii pe care nu îl poţi avea din altӑ parte. Se va întâmpla fӑrӑ sӑ îţi dai seama. Și te va ajuta sӑ exprimi mai bine ce gândeşti. Mai poţi face combinaţii: „o sӑ fi fӑcut”, „am sӑ fi fӑcut”. Cum mai zicem? „Oi face” teme dacӑ „oi avea” timp. Poţi zice chiar şi „va sӑ fac”. Vezi cât de multe sunt?

– Da…

– Mai existӑ şi forma „las’ cӑ vezi tu ce am sӑ îţi fac”.

Râde. Râd şi eu.

– Pe toate astea nu cred cӑ le vei învӑţa la şcoalӑ. Şi eu le-am gӑsit întâmplӑtor într-o carte, altfel…

– Dar cine vorbeşte aşa, tati? Eu voi fi fӑcând?!

– Eu, de exemplu. Mai demult i-am trimis lui Sof…

– Tati!

– Vai, iar am greşit! Doamnei voiam sӑ zic, i-am trimis Doamnei un text şi am folosit o astfel de formӑ a verbului. Dacӑ nu vorbeşti aşa, deşi uneori poate n-ar fi rӑu sӑ o faci, atunci poţi mӑcar scrie.

Mӑ priveşte câteva clipe.

– Da, ştiu cӑ Doamnei îi place cum scrii.

– Și pe mine mӑ mirӑ cât de bine ştie sӑ recunoascӑ un talent senzaţional, îi spun, dar mӑ ignorӑ de data asta.

– Dar şi ea ce frumos scrie!

– Nu e aşa?

– Daaa. Când ne citea în clasӑ rândurile ei, nu ştiu, te simţeai aşa… era aşa frumos…, şi duce mâna la piept şi inspirӑ adânc. Apoi zâmbeşte cumva şi întoarce privirea cӑtre caiet.