Inimă de câine

Nu știu să spun dacă doamna T. va fi vreodată subiectul unui roman ca cel al mai celebrei sale tize. Aceasta nu înseamnă că viața ei este mai puțin importantă decât al vreunui personaj imaginat. Din viața oricui, ba chiar din câte o singură întâmplare numai, se pot trage învățăminte și se poate scrie despre ele. Iar cele care vin din realitatea cea reală sunt îndeobște mai folositoare decât, să spunem, cele like-uite pentru înțelepciunea lor așa frumos simplificată, din care fiecare înţelege atât cât îl duce capul.

De foarte mulți ani doamna T. are un câine. Câinele acesta nu are nimic special; este probabil la fel ca oricare altul din specia sa. Când doamna T. l-a adus în viața ei, părea a fi un animal cu calități specifice, care îl scoteau din rândul altor patrupede. Un timp a fost îndrăgit și și-a găsit bun loc în casă. De la o vreme însă ceva din viața dumneaei a determinat-o să se îndepărteze de propriul cățel, ba chiar să îi suporte din ce în ce mai greu prezența. Într-atât încât își pune acum serios problema dacă nu cumva ar fi mai bine să îi dea drumul de-a dreptul în stradă. Spre binele amândurora, firește, căci nu vede sensul de a mai păstra un animal nedorit.

De prisos să detaliem acum motivele acestei atitudini sperând că am pricepe mai bine cauzele ei. Să fi fost o vorbă mai violentă, vreun mârâit sau dimpotrivă, ori un climax al vreunei predispoziții personale, nu contează în acest punct. Spun de prisos, pentru că, într-un sens, asemenea momente se întâmplă în viața oricărui proprietar de animale. Ele singure nu pot explica pe deplin violența indiferenței de acum. Dar contextul celor întâmplate, mediul în care s-au desfășurat ele, spaţiul şi timpul în care a fost reinterpretat rolul câinelui în casă, acestea s-ar putea sa fie ceva mai elocvente.

Care sunt atunci cele mai comune și mai puternice modele din care ne tragem felul de a privi lumea și ceea ce ni se întâmplă? Atât cât îmi pot da eu seama, aș spune că cele mai importante sunt două. Pe de o parte, mediul în care ai crescut și, pe de altă parte, mediul în care trăiești. În cazul doamnei T., familia și prietenele mai apropiate.

Alături de doamna T. locuiește o vecină care ține de asemeni un cățel. Nu este primul pe care îl posedă. La cel anterior a renunțat din motive neclare, pe care nu le cunoaștem și nu ne este nouă dat a le judeca. Să spunem totuși că de acest al doilea câine nu aratӑ a se simți foarte legată. Când iese în lume ori doar în online, o face numai alături de copiii săi sau de alte rude vizibil (cam prea) apropiate. Aproape niciodatӑ împreună cu propriul animal.

Mai departe găsim o a doua vecină în aceeași situație: se află tot la al doilea animal (primul dispărut și el din peisaj), pe care însă pare a-l suporta ceva mai bine și viceversa.

Două alte doamne din apropiere au renunțat definitiv la a mai ține câini, motani, gușteri sau orice altă făptură, cei anteriori rămânând în plata Domnului în circumstanțe, presupun, nu foarte plăcute. Fapt e că și-au promis că nu își mai iau altul neam şi cӑ vor fi mai fericite fӑrӑ.

În fine, o ultimă vecină posedă de ceva timp un adevărat buldog cu caracter destul de nărăvaș, pe care ea știe însă să îl strunească. Cum de o face și cum de încă ține la el, n-aș putea să spun nici eu, nici alții. Pare o taină impenetrabilă cu care nu-și bate nimeni capul. O constat numai ca atare. De altfel, a se observa că acest text se vrea a avea doar constatări, nu și judecăți (sau cel puțin așa ar trebui). Și, deoarece este vorba numai de femei, are dorința de a nu se concentra pe persoane, ci pe relațiile lor.

Revenind, am spune că tocmai am descris o stare remarcabilӑ de lucruri, o distribuție negaussiană, ceva greu de imaginat că s-ar putea întâmpla în realitate. Cum este posibil să fii înconjurat, la propriu, de un asemenea şablon de comportament, când el ar trebui sa fie unul foarte ocazional? Am fi spus, dimpotrivӑ, cӑ e puțin probabil să te găsești în prezența cuiva care, și ce ciudat sună când o spui cu voce tare, plӑnuieşte sӑ renunţe la propriul câine. Ori în jurul doamnei T. majoritatea (marea majoritate!) o face. Știu cӑ e vorba doar de nişte animale şi cӑ amӑnuntele fiecӑrei situaţii în parte rămân ascunse, dar totuşi nu pare straniu? Mai degrabă o fi ceva deosebit cu spațiul locativ respectiv și poate că doamna T. are pur și simplu ghinionul de a fi malplasată printre asemenea întâmplӑri.

O scurtă privire aruncată altor cunoştinţe ale doamnei T. relevă însă aceeași problemă. Printre colegele ei de muncӑ s-au numărat destule care fie au posedat animale de care erau profund nemulțumite, fie au renunțat de mult la acestea. Situația s-a tot repetat peste tot unde a lucrat, începând cu acea foarte bună amică care, cu ani în urmӑ, schimbase de mai multe ori animalul de companie și care, dacă ar fi să vorbesc cu păcat, aş zice cӑ probabil că o face și acum. Alte prietene mai mult sau mai puțin apropiate se găsesc, din nefericire pentru ele, în situații asemănătoare. Știind cât de mult te poţi ataşa de un cӑţel sau de un motan, nu mӑ îndoiesc cӑ unele din ele trec prin adevӑrate drame.

Cât despre familia doamnei T., să spunem doar că a copilărit, zi de zi, și mai apoi și-a petrecut tinerețea, zi de zi, alături de un motan cu temperament imposibil. Doamna T. a vӑzut de mai multe ori cum acesta a trecut la rândul său prin pericolul de a fi părăsit din cauza multelor probleme pe care le-a tot creat de-a lungul timpului. Din cauza lor puțini l-au putut suporta cu adevӑrat.

Ca un mic sumar, sӑ spunem cӑ pentru doamna T. primul animal de companie din viaţa sa a fost un coşmar şi cӑ seria de cunoştinţe din viața ei a fost şi este formatӑ dintr-un numӑr semnificativ de persoane care au probleme cu pet-ul şi care, într-o formӑ sau alta, se despart de el. Cu alte cuvinte, viaţa (zic şi eu “viaţa” în lipsӑ de alt termen mai potrivit) a definit şi problema şi soluţia pentru ea.

Toate bune, numai că felul doamnei T. de a privi lumea nu a fost în niciun fel afectat de mediul familial, cum nu este afectat în prezent nici de cel cotidian. Nu aici trebuie căutate motive pentru atitudinea ei de acum. Doamna T. e absolut sigurӑ de aceasta, deoarece față de propriul animal simte ceva în sufletul ei într-un anume fel, iar ea are deplină încredere în ceea ce simte și numai în ceea ce simte. Este una din persoanele nu foarte numeroase din istoria acestei lumi care, deși nu poate spune cu mâna pe inimă că ar cunoaște cu exactitate sursa fiecărui sentiment care o încearcă, știe însă că aceasta – originea simțirii, cauza ei reală – este pură, fireascӑ și de încredere.

Uneori, când ies la câte o plimbare, mai dau cu ochii de câinele doamnei T. Este un animal tristuț și care inspirӑ într-un fel milă. Adevărul e că pare cam bleg. Oarecine ar fi poate mai interesat de ceea ce este în inima sa, dacӑ o fi ceva acolo. Până la urmă e şi vina lui că nu a reușit de atâta timp să vorbească graiul stăpânei. Că doar nu s-o aștepta să se facă iarăși plӑcut când tot ce pare a face este să se gudure, să privească în tăcere și să rămână.

Inima de caine

Selecţia naturalӑ

Pentru un copil care iubeşte animalele nu existӑ dezastru mai mare şi mai de neînţeles decât un pӑrinte care trateazӑ ca un adult problema lui „sӑ ne luӑm şi noi un animal”. Ca pe o achiziţie adicӑ, care trebuie fӑcutӑ ţinând cont nu numai de momentele plӑcute pe care ţi le poate aduce traiul alӑturi de alt regn, ci şi de consecinţele acestuia. Un animal, oricât de drӑguţ ar pӑrea la prima vedere, face mizerie, rupe, sfâşie, roade, se plicitiseşte singur, este gӑlӑgios, impune tot felul de condiţionӑri. Ar fi înţelept, nu-i aşa, sӑ fii conştient de toate acestea, înainte de a-l aduce în propria casӑ şi nu dupӑ.

În aşteptarea vreunui moment de slӑbiciune, Maria continuӑ sӑ fie îndrӑgostitӑ de animale şi o face aproape democratic. Numai în ultima vacanţӑ, fiind plimbatӑ prin varii grӑdini zoologice, a uitat de dragostea de pisici, căţei, arici, cai şi tigri şi şi-a declarat afecţiunea nemӑsuratӑ pe rând pentru girafe, tapiri, pui de cangur, o cobrӑ anume, urşi panda, un vultur tare trist şi, finalmente, pentru bufniţe (neapӑrat din cele jucӑuşe). Într-atât de intensӑ este uneori bucuria întâlnirii ei cu aceste creaturi.

Dacӑ e sӑ o întrebi, ar alege totuşi pentru acasӑ un cӑţel, chiar unul cât de mic ca sӑ nu ocupe prea mult spaţiu. Doar cӑ eu nu vӑd cum l-am putea şi creşte efectiv cu programul nostru al fiecӑruia. Aşa cӑ, în contrapartidӑ, se simte îndreptӑţitӑ sӑ îmbrӑţişeze orice animal la care poate ajunge. Şi acestea se lasӑ în mod firesc dezmierdate, iar noi râdem de fiecare datӑ uimiţi, cӑci mândra ne aratӑ cӑ are o relaţie specialӑ cu ele, pe o filierӑ a instinctului inaccesibilӑ nouӑ. În mod deosebit îi place sӑ le hrӑneascӑ, începând deja sӑ își planifice provizii la fiecare ieşire, cӑci nu ştii niciodatӑ peste ce poţi da pe strӑzi, în muzee, în creierii munţilor sau sӑrind de-a dreptul în ţarcuri. Nu înţelege ce mare problemӑ este sӑ îi cari şi ei nişte oase, câteva bucӑţi de pâine, ori cornuri cumpӑrate de la magazine de delicatese, cӑ doar nu e ca şi când te-ai îndoi de spate de la nişte fӑrӑmituri şi resturi. Dupӑ cum nu a înţeles vreodatӑ cu adevӑrat temerile noastre de pӑrinţi, începând cu zilele când alerga în întâmpinarea Margaretei, care, auzindu-se strigatӑ, cobora în galop dealul din spatele casei drept spre moştenitoare. Sau caii de patru ori mai înalţi decât ea spre care se întindea sӑ îi cӑlӑreascӑ, struţii pe care îi hrӑnea cu flori de pӑpӑdie direct din mânӑ, enormele pisici vagaboande cu aspect de butoi şi gheare pe mӑsurӑ, şerpii cӑrora abia aştepta curioasӑ sӑ le atingӑ pielea, broscuţele pe care le tot prinde cu o îndemânare dezarmantӑ, ori câinii de stânӑ în stare sӑ o înghitӑ dintr-o singurӑ hӑpӑialӑ, transformaţi în nişte mieluşei oarecare în mâinile ei dibace.

popandau

Fireşte cӑ un astfel de comportament are deseori tot felul de neajunsuri şi neplӑceri. Precum deunӑzi, când în casa noastrӑ a apӑrut un musafir nepoftit. În mijlocul unei seri cam prea târzii, când noi eram pe cale a relua o discuţie altӑdatӑ interminabilӑ despre somn, ne-a anunţat cu voce apӑsatӑ cӑ în patul din dormitor a gӑsit un purice. În seara asta ea nu mai intenţioneazӑ sӑ se culce acolo, sӑ ne luӑm gândul de la aşa ceva. Câteva clipe mai târziu, zâzania adusӑ de mica insectӑ se transformase într-o ceartӑ fӑrӑ orizont între ea şi propria mamӑ. Acuzele curgeau de o parte şi de alta, iar puricele era real sau imaginar în funcţie de preopinent. Într-o atare situaţie imposibilӑ, m-am trezit fӑcând exact acel lucru pe care nu şi-l dorea niciuna, şi anume sӑ fiu împӑciuitor. I-am sugerat cӑ şi-ar putea petrece noaptea pe canapeaua din sufragerie şi voi rămâne eu în dormitor cu mami. Propunere modestӑ, poţi mai mult de atât tati, cӑci, evident, nu dorea sӑ doarmӑ singurӑ. I-am propus atunci sӑ vinӑ şi mami în sufragerie, sӑ doarmӑ alӑturi de ea. Nici aşa nu a fost bine. Sӑ vin eu în sufragerie şi sӑ doarmӑ mami singurӑ în dormitor. De ce, am întrebat cu un calm care pare a irita de atât de multe ori. Și mi-a rӑspuns prompt:

– Pentru cӑ nu vreau sӑ scape mami de puricele care nu existӑ.

Zâmbetul ascuns în pernӑ

Eu abia l-am aşteptat sӑ ajungӑ acasӑ şi el a venit supӑrat!

Voiam sӑ îi povestesc de cӑţeii de la şcoalӑ, de cât poate sӑ mӑnânce ӑla negru şi cum se gudurӑ pe lângӑ mine când mӑ vede. Sau de Șoricica, cӑ iar a alergat-o Bella când voiam sӑ o hrӑnesc şi pe ea cu lapte, din cel de la şcoalӑ, şi cum abia a scӑpat pentru cӑ s-a urcat în copac. Azi dimineaţӑ mӑ lӑudase Doamna în faţa clasei cӑ am luat cea mai mare notӑ la testul de la mate. Și tot Doamna mi-a dat un avertisment mai târziu pentru cӑ am vorbit cu colegul de bancӑ, dar de data asta nu am fost eu de vinӑ, mӑ tot întreba de teme şi eu i-am spus sӑ mӑ lase în pace şi Doamna m-a vӑzut pe mine cӑ vorbesc, şi nu e cinstit! Apoi voiam sӑ îi arӑt cӑ l-am mai şi ascultat şi am desenat un copac aşa cum îmi arӑtase în albumul lui Monet. Dacӑ îl vedea ştiam cӑ o sӑ-i placӑ. Aşa, şi trebuia neapӑrat sӑ o spun pe mami, cӑ iarӑşi ne-am certat cu lecţiile! Sӑ îi arӑt şi lui cӑ am lucrat azi toatӑ ziua, am scris trei pagini la românӑ, şi tot portofoliul la istorie, şi m-a pus mami sӑ învӑţ şi la civicӑ, apoi am fost şi la Cambridge. Și mai vrea sӑ mai fac la gazetӑ o paginӑ întreagӑ! La ora asta! Iar eu nu m-am uitat deloc la televizor! Bine, de fapt m-am uitat la douӑ desene şi puţin la un film, dar mai voiam şi eu sӑ vӑd un episod din filmul cu câinele lup poliţist, pentru cӑ nici nu am respirat azi. Și tot el vine supӑrat!

Și mai voiam sӑ îi zic ceva… şi am uitat acum. A, gata, ştiu! Ba nu, era altceva. În fine, mi-aduc eu aminte.

Mi-a fӑcut observaţie la masӑ cӑ iar nu stau cum trebuie pe scaun, cӑ iar nu mӑnânc ca lumea. În loc sӑ vorbim şi noi, sӑ povesteascӑ ce prostii a mai fӑcut la servici cu colegii, cum face de obicei. Nu a ridicat vocea, cӑ el nu ridicӑ vocea la mine, decât rar şi atunci mӑ supӑr foarte tare, dar ştiu eu bine ce stӑri are. A mâncat, s-a ridicat de la masӑ şi a plecat în sufragerie, iar eu am rӑmas singurӑ şi nici nu mi-era foame. Da, ca de obicei. Mami m-a trimis scurt la spӑlat şi la culcat, iar eu nu am vrut, voiam sӑ mai stau şi eu la televizor, dar mami nu s-a înduplecat şi el nu a zis nimic. M-am spӑlat, m-am îmbrӑcat şi m-am dus în dormitor. L-am strigat şi l-am întrebat dacӑ a încuiat uşa de la intrare şi l-am auzit cum vine din sufragerie şi cum o încuie fӑrӑ sӑ îmi zicӑ un cuvânt. Apoi l-am rugat sӑ mai stea şi cu mine pânӑ adorm, dar el s-a înfipt în uşa dormitorului şi a început sӑ îmi spunӑ cӑ e foarte târziu, cӑ iarӑşi trag aiurea de timp şi cӑ nu e normal sӑ îl mai chem la vârsta asta sӑ stea lângӑ mine seara. Nu o sӑ zic nimic, dar îmi vine sӑ îi spun drept în faţӑ cӑ nu-mi place când face aşa. Și cӑ, şi ştiu cӑ s-ar supӑra pe mine, dar este chiar rӑu. Nu ştiu de ce se poartӑ aşa. Trebuia sӑ îi treacӑ pânӑ acum.

– Tati…?
– Ce mai este acum?
– Noapte bunӑ, tati. Te iubesc.

somnul din perspectiva ei