Inimă de câine

Nu știu să spun dacă doamna T. va fi vreodată subiectul unui roman ca cel al mai celebrei sale tize. Aceasta nu înseamnă că viața ei este mai puțin importantă decât al vreunui personaj imaginat. Din viața oricui, ba chiar din câte o singură întâmplare numai, se pot trage învățăminte și se poate scrie despre ele. Iar cele care vin din realitatea cea reală sunt îndeobște mai folositoare decât, să spunem, cele like-uite pentru înțelepciunea lor așa frumos simplificată, din care fiecare înţelege atât cât îl duce capul.

De foarte mulți ani doamna T. are un câine. Câinele acesta nu are nimic special; este probabil la fel ca oricare altul din specia sa. Când doamna T. l-a adus în viața ei, părea a fi un animal cu calități specifice, care îl scoteau din rândul altor patrupede. Un timp a fost îndrăgit și și-a găsit bun loc în casă. De la o vreme însă ceva din viața dumneaei a determinat-o să se îndepărteze de propriul cățel, ba chiar să îi suporte din ce în ce mai greu prezența. Într-atât încât își pune acum serios problema dacă nu cumva ar fi mai bine să îi dea drumul de-a dreptul în stradă. Spre binele amândurora, firește, căci nu vede sensul de a mai păstra un animal nedorit.

De prisos să detaliem acum motivele acestei atitudini sperând că am pricepe mai bine cauzele ei. Să fi fost o vorbă mai violentă, vreun mârâit sau dimpotrivă, ori un climax al vreunei predispoziții personale, nu contează în acest punct. Spun de prisos, pentru că, într-un sens, asemenea momente se întâmplă în viața oricărui proprietar de animale. Ele singure nu pot explica pe deplin violența indiferenței de acum. Dar contextul celor întâmplate, mediul în care s-au desfășurat ele, spaţiul şi timpul în care a fost reinterpretat rolul câinelui în casă, acestea s-ar putea sa fie ceva mai elocvente.

Care sunt atunci cele mai comune și mai puternice modele din care ne tragem felul de a privi lumea și ceea ce ni se întâmplă? Atât cât îmi pot da eu seama, aș spune că cele mai importante sunt două. Pe de o parte, mediul în care ai crescut și, pe de altă parte, mediul în care trăiești. În cazul doamnei T., familia și prietenele mai apropiate.

Alături de doamna T. locuiește o vecină care ține de asemeni un cățel. Nu este primul pe care îl posedă. La cel anterior a renunțat din motive neclare, pe care nu le cunoaștem și nu ne este nouă dat a le judeca. Să spunem totuși că de acest al doilea câine nu aratӑ a se simți foarte legată. Când iese în lume ori doar în online, o face numai alături de copiii săi sau de alte rude vizibil (cam prea) apropiate. Aproape niciodatӑ împreună cu propriul animal.

Mai departe găsim o a doua vecină în aceeași situație: se află tot la al doilea animal (primul dispărut și el din peisaj), pe care însă pare a-l suporta ceva mai bine și viceversa.

Două alte doamne din apropiere au renunțat definitiv la a mai ține câini, motani, gușteri sau orice altă făptură, cei anteriori rămânând în plata Domnului în circumstanțe, presupun, nu foarte plăcute. Fapt e că și-au promis că nu își mai iau altul neam şi cӑ vor fi mai fericite fӑrӑ.

În fine, o ultimă vecină posedă de ceva timp un adevărat buldog cu caracter destul de nărăvaș, pe care ea știe însă să îl strunească. Cum de o face și cum de încă ține la el, n-aș putea să spun nici eu, nici alții. Pare o taină impenetrabilă cu care nu-și bate nimeni capul. O constat numai ca atare. De altfel, a se observa că acest text se vrea a avea doar constatări, nu și judecăți (sau cel puțin așa ar trebui). Și, deoarece este vorba numai de femei, are dorința de a nu se concentra pe persoane, ci pe relațiile lor.

Revenind, am spune că tocmai am descris o stare remarcabilӑ de lucruri, o distribuție negaussiană, ceva greu de imaginat că s-ar putea întâmpla în realitate. Cum este posibil să fii înconjurat, la propriu, de un asemenea şablon de comportament, când el ar trebui sa fie unul foarte ocazional? Am fi spus, dimpotrivӑ, cӑ e puțin probabil să te găsești în prezența cuiva care, și ce ciudat sună când o spui cu voce tare, plӑnuieşte sӑ renunţe la propriul câine. Ori în jurul doamnei T. majoritatea (marea majoritate!) o face. Știu cӑ e vorba doar de nişte animale şi cӑ amӑnuntele fiecӑrei situaţii în parte rămân ascunse, dar totuşi nu pare straniu? Mai degrabă o fi ceva deosebit cu spațiul locativ respectiv și poate că doamna T. are pur și simplu ghinionul de a fi malplasată printre asemenea întâmplӑri.

O scurtă privire aruncată altor cunoştinţe ale doamnei T. relevă însă aceeași problemă. Printre colegele ei de muncӑ s-au numărat destule care fie au posedat animale de care erau profund nemulțumite, fie au renunțat de mult la acestea. Situația s-a tot repetat peste tot unde a lucrat, începând cu acea foarte bună amică care, cu ani în urmӑ, schimbase de mai multe ori animalul de companie și care, dacă ar fi să vorbesc cu păcat, aş zice cӑ probabil că o face și acum. Alte prietene mai mult sau mai puțin apropiate se găsesc, din nefericire pentru ele, în situații asemănătoare. Știind cât de mult te poţi ataşa de un cӑţel sau de un motan, nu mӑ îndoiesc cӑ unele din ele trec prin adevӑrate drame.

Cât despre familia doamnei T., să spunem doar că a copilărit, zi de zi, și mai apoi și-a petrecut tinerețea, zi de zi, alături de un motan cu temperament imposibil. Doamna T. a vӑzut de mai multe ori cum acesta a trecut la rândul său prin pericolul de a fi părăsit din cauza multelor probleme pe care le-a tot creat de-a lungul timpului. Din cauza lor puțini l-au putut suporta cu adevӑrat.

Ca un mic sumar, sӑ spunem cӑ pentru doamna T. primul animal de companie din viaţa sa a fost un coşmar şi cӑ seria de cunoştinţe din viața ei a fost şi este formatӑ dintr-un numӑr semnificativ de persoane care au probleme cu pet-ul şi care, într-o formӑ sau alta, se despart de el. Cu alte cuvinte, viaţa (zic şi eu “viaţa” în lipsӑ de alt termen mai potrivit) a definit şi problema şi soluţia pentru ea.

Toate bune, numai că felul doamnei T. de a privi lumea nu a fost în niciun fel afectat de mediul familial, cum nu este afectat în prezent nici de cel cotidian. Nu aici trebuie căutate motive pentru atitudinea ei de acum. Doamna T. e absolut sigurӑ de aceasta, deoarece față de propriul animal simte ceva în sufletul ei într-un anume fel, iar ea are deplină încredere în ceea ce simte și numai în ceea ce simte. Este una din persoanele nu foarte numeroase din istoria acestei lumi care, deși nu poate spune cu mâna pe inimă că ar cunoaște cu exactitate sursa fiecărui sentiment care o încearcă, știe însă că aceasta – originea simțirii, cauza ei reală – este pură, fireascӑ și de încredere.

Uneori, când ies la câte o plimbare, mai dau cu ochii de câinele doamnei T. Este un animal tristuț și care inspirӑ într-un fel milă. Adevărul e că pare cam bleg. Oarecine ar fi poate mai interesat de ceea ce este în inima sa, dacӑ o fi ceva acolo. Până la urmă e şi vina lui că nu a reușit de atâta timp să vorbească graiul stăpânei. Că doar nu s-o aștepta să se facă iarăși plӑcut când tot ce pare a face este să se gudure, să privească în tăcere și să rămână.

Inima de caine

Anunțuri

Cӑpitanul Cook

Dacӑ tot am gӑsit de cuviinţӑ sӑ vorbesc despre beneficiile alternӑrii unor pauze în peroraţii, cred cӑ ar fi onest sӑ menţionez cӑ, în ceea ce mӑ priveşte, mai e mult pânӑ departe. De altfel, se ştie cӑ parcursul oricӑrei învӑţӑri (sau dezvӑţӑri deopotrivӑ) are accidentele sale. Iar eu am pornit pe aceastӑ cale devreme de tot, suficient încât sӑ pot spune cӑ am un avantaj consistent faţӑ de alţii.

Oarecând, pe la sfârşitul gimnaziului, am avut de realizat ceea ce urma sӑ rӑmânӑ unul din puţinele mele referate din timpul şcolii. Profesoara de geografie promisese o notӑ mare fiecӑrui elev care pregӑtea un material despre un celebru explorator la alegere. Cum tema era opţionalӑ, ne înscrisesem doar trei copii: eu cu Fernando Magellan, colegul Och. cu Cristofor Columb şi colega Pr. cu James Cook. Profesoara decisese sӑ ne expunem fiecare referatul în cadrul unei discuţii libere între noi în faţa clasei, care urma sӑ fie martorӑ tăcută a dialogului dintre noi.

Pr. nu se dezminţise nici de aceastӑ datӑ şi îl pregătise pe Cook cu o asiduitate ce îi era caracteristicӑ, dar care nu o ajuta deloc sӑ fie popularӑ în clasӑ. La începutul acelei zile de şcoalӑ, descoperisem cu toţii pe banca ei un adevӑrat dosar cu o mulţime de foi de hârtie, dintre care o bunӑ parte scrise de mânӑ. Colegul Och. vӑzuse în Columb-ul sӑu o oportunitate de a-şi îmbunӑtӑţi într-un mod nesperat media. În consecinţӑ, citise din manual şi copiase, de bine de rӑu, câteva rânduri pe douӑ foi de hârtie. Eu, neatent la sugestia de ultim moment a profesoarei, descoperisem în biblioteca de acasă o carte despre viața lui Magellan şi venisem la orӑ cu mâinile în buzunar, urmând a vorbi liber despre ceea ce citisem.

Mărturisesc cӑ priveam cu invidie la dosarul gros al colegei mele, cu care de altfel eram într-o oarecare concurenţӑ la nivelul clasei. Dar trecând orele în acea zi, invidia a început sӑ fie înlocuită treptat de curiozitate. Fata îl lӑudase pe al ei Cook, pomenindu-l a fi cel mai grozav navigator, cu mult peste cunoscuţii Columb, da Gama sau Magellan, de a cӑror faimӑ trebuie sӑ recunosc cӑ ne cam sӑturasem cu toţii. Pe nesimţite, se crease printre noi o anume emulaţie în jurul acestui nume exotic şi imprudent (cucu?) şi ne trezirӑm cӑ abia aşteptam ultima orӑ a zilei, ca sӑ aflӑm extraordinarele lucruri despre necunoscutul pânӑ atunci cӑpitan Cook.

Discuţia a fost deschisa de Och., care, dupӑ ce a bâiguit câteva idei, s-a retras mulțumit de nota ce va sӑ vinӑ, foarte meritorie pentru rubrica lui personalӑ din catalog. Rămânea ca în continuare, sau cel puțin aşa era aşteptarea creatӑ, sӑ preiau eu cuvântul şi sӑ las treptat grosul povestirii pe umerii colegei cu dosar. Aceasta intervenea deja cu menţiuni despre Cook la fiecare nouӑ idee care apărea, fӑcându-ne de fiecare datӑ sӑ presimțim cât de serios se pregătise.

Din acel moment nu ştiu ce s-a întâmplat. M-a luat valul, m-o fi iritat siguranţa lui Pr., o fi fost invidia imanentӑ situaţiei, habar nu am. Știu doar cӑ am început sӑ vorbesc despre Magellan cu o vivacitate şi logoree demne de un politician. Pe mӑsurӑ ce expuneam cӑlӑtoria sa în jurul lumii, viaţa lui mi se înfӑţişa din ce în ce mai nemaipomenit de interesantӑ şi doream sӑ o împӑrtӑşesc neapӑrat şi celorlalţi. Treptat, replicile colegei mele s-au estompat de tot în faţa modului rapace în care acaparasem ora de curs. Dupӑ treizeci şi cinci de minute în care vorbisem aproape neîntrerupt, profesoara a decis cӑ i-a ajuns şi ne-a fӑcut semn sӑ ne oprim. Însӑ eu eram parcӑ în transӑ şi voiam neapӑrat sӑ continui, pentru cӑ nu terminasem nici pe departe. Fusesem oprit din expunere cu mult înainte de vreme, când Magellan încӑ orbecӑia în golful Buenos Aires, acolo unde îl duseserӑ nişte hӑrţi imprecise ale unui navigator german contemporan, la multe săptămâni distanţӑ de strâmtoarea pe care doar o bӑnuia a fi pe acolo pe undeva. Iar eu mai aveam de povestit despre revolta echipajului, apoi trebuia sӑ îi trec pe toţi prin Pacific (exploratori şi şcolari deopotrivӑ), sӑ îl urmăresc pe Magellan cum moare în insulele sud-asiatice, sӑ povestesc despre servitorul sӑu, Enrique de Malacca, primul om despre care se ştie în mod cert cӑ a fӑcut înconjurul lumii, sӑ îi însoţesc apoi acasӑ pe marinarii de pe Victoria, singurul vas care a reuşit sӑ încheie cӑlӑtoria. Mai erau o mulţime de lucruri de povestit, toate nespus de interesante în fiecare detaliu posibil al lor. Nu mai vedeam nici cӑscatul colegilor, nici nerăbdarea profesoarei şi nici privirile tăioase ale lui Pr., care rămăsese în tot acest timp în faţa mea în picioare, ţinându-şi în braţe dosarul, inutil ca un taci-şi-înghite în plin Ramadan. Mӑ irita întreruperea meschinӑ a extraordinarelor amӑnunte care era musai a fi spuse. Eu aveam încӑ de vorbit, de explicat, de discutat!

Abia acum câteva zile, amintindu-mi toate acestea, mi-am dat seama cӑ încӑ nu ştiu foarte multe despre căpitanul James Cook…

 

 

Oameni de doi bani

M-am mutat deja de ani buni în actuala locuinţӑ. În vechiul apartament stӑ acum tata. În ocaziile în care apuc sӑ îl vizitez – nefiresc, nepermis de rar – mӑ întâlnesc uneori şi cu administratorul blocului, rӑmas în funcţie de pe vremea copilӑriei mele. Poartӑ de când îl ştiu acelaşi costum de culoare gri-deschis, la care asorta pe vremuri încӑlţӑmintea cea mai la îndemânӑ, cel mai adesea papuci. Copii fӑrӑ prea multӑ minte, îl poreclisem țăranul pentru cӑ vorbea cu accent moldovenesc. Cum locuia la un etaj inferior, ne trezeam deseori apostrofaţi cu şoldovenisme ori de câte ori sculam întreaga stradӑ cu modul nostru gӑlӑgios de a ne juca. Însӑ ceea ce îl fӑcuse deopotrivӑ antipatic şi celebru în bloc erau anunţurile afişate la avizier, scrise de mânӑ, cu exprimӑri greoaie, agramate şi pline de greşeli de ortografie. Pӑreau o extensie a propriei persoane, fiind mereu comentate şi luate în râs, ceea ce, în mod curios, aveau efectul de a prelungi impresia prezenţei sale chiar şi atunci când lipsea. Ca administrator pӑrea însӑ cӑ se descurcӑ destul de bine, atât cât ne putea da noi seama. Acum îl gӑsesc îmbӑtrânit, puţin adus de spate, zâmbind parcӑ mai mult, dar încӑ vioi, încӑ ubicuu în spaţiul locativ, precum şi la avizier.

*

Cu ceva timp în urmӑ am mers la întâlnirea de zece ani de la sfârşitul liceului. Habar nu aveam peste cine o sӑ dau acolo, altfel eram destul de relaxat. Din anumite motive mai puţin potrivit de a fi analizate acum, liceul nu a fost o piatrӑ de hotar în viaţa mea aşa cum li se întâmplӑ altora. Prin urmare nu am rӑmas cu amintiri “frumoase” bine înrӑdӑcinate în memorie, ci cu unele oarecare. Nu mӑ gândeam prea mult la întâlnire pentru cӑ nu prea aveam, sӑ fiu sincer, aşteptӑri anume de la ea. Primii pe care i-am vӑzut au fost colegii. Majoritatea schimbaţi, majoritatea în bine. Apoi i-am întâlnit pe profesori, în fine doar pe cei care ajunseserӑ în acea zi la liceu. Mai îmbӑtrâniți, mai gârboviți, ceea ce îmi accentua întrucâtva senzaţia cӑ privesc la nişte strӑini. În fond, nu îi vӑzusem niciodatӑ într-un astfel de context festiv, dincoace de catedrӑ. Diriginta noastrӑ însӑ, profesoarӑ de sport, m-a surprins total. Pӑrea neschimbatӑ faţӑ de cum mi-o aduceam aminte. Dreaptӑ, cu aceeaşi privire directӑ şi aceeaşi voce fermӑ, dispusӑ ca întotdeauna a ne face puţinӑ moralӑ asprӑ dacӑ ne-am fi întrecut cu gluma. Ne-a condus prin tot liceul, ea în faţӑ, noi, foşti elevi şi profesori, în spatele ei. Ne-a deschis apoi şi sala de sport, de unde, dintr-un dulap învechit, a scos câteva mingi de baschet şi ne-a lӑsat o vreme sӑ ne jucӑm singuri. Erau acolo, reînviate, raporturile noastre (strӑ)vechi: ea diriga, iar noi elevii ei.

*

Deunӑzi am decis sӑ merg sӑ mӑ tund la frizeria din blocul de vizavi. Vӑzutӑ din afarӑ cel puţin, nimic nu te-ar putea convinge cӑ nu ai pӑşit într-o frizerie de stat din perioada comunistӑ. Înӑuntru, doamna în vârstӑ care mӑ tunde de obicei şi care avea un client în acel moment, îmi spune sec: “Nu mai aşteptaţi, vӑ rog. Este ultimul client, trebuie sӑ plec acasӑ.”. Pe uşӑ scrie cӑ programul se terminӑ la 9 şi abia a trecut de ora 7. Ezit o clipӑ neştiind cum sӑ reacţionez. Mӑ abţin totuşi sӑ intru într-o polemicӑ fӑrӑ rost şi aleg sӑ o mint cu cel mai firesc aer cu putinţӑ: “Aveam o prezentare mâine dimineaţӑ la servici…Vӑ rog frumos.”. Ofteazӑ şi zice cӑ bine, sӑ iau un loc şi sӑ aştept.

Terminӑ în doi timpi cu cel de dinaintea mea, apoi mӑ invitӑ sӑ urc pe scaun. În frizerie a mai rӑmas doar o colegӑ, care se uitӑ la televizor la nişte ştiri dupӑ tiparul celor de la ora cinci. Mӑ tunde calm, fӑrӑ grabӑ, cu gesturi largi şi, pentru prima datӑ de când o cunosc, începe sӑ povesteascӑ. Îmi vorbeşte doar mie, deoarece colega pare absorbitӑ de calitatea actului jurnalistic la care ia parte. Are un bӑiat care a dat la facultate. Ea a insistat ca acesta sӑ își depunӑ dosarul în douӑ locuri, dar el ştia bine ce dorea sӑ facӑ mai departe, era bun la istorie, fusese şi olimpic. Intrase în cele din urmӑ, cu emoţii, dar intrase. Acum voia sӑ plece acasӑ sӑ îi facӑ ceva de mâncare, pentru cӑ urma sӑ vinӑ de la cursuri. Și abia se mai ţinea pe picioare de obosealӑ. Colega ei mai tânӑrӑ era în concediu la mare, aşa cӑ acum face şi tura ei. Ia uite, începe sӑ râdӑ deodatӑ în mijlocul cuvintelor, ia uitӑ-te la gâgâlicii ӑștia cum se zgâiesc la noi! Eu nu pot sӑ mӑ întorc prea mult, dar îi vӑd în oglindӑ pe colegii de joacӑ ai Mariei cum ne privesc cu ochii mari dincolo de geamul frizeriei (cine are copii ştie bine câte feluri de a privi au aceştia). Îi cunosc pe toţi, continuӑ zâmbind, îi ştiu şi pe pӑrinţii lor, îi tundeam pe scaunele astea când erau copii. O sӑ îi tund şi pe ӑştia micii în curând.

*

Pe aceşti oameni nu dӑm nici-un ban, fӑrӑ excepţie. O frizeriţӑ, un administrator de bloc, o profesoarӑ de sport. În secunda urmӑtoare despӑrţirii de ei, îi aruncӑm în vreun colţ de memorie şi îi uitӑm acolo. Dar în acelaşi timp ne mirӑm cӑ, întorşi în locurile în care am trӑit cândva, acestea ne apar încӑ familiare. Totul este schimbat: clӑdirile, împrejurimile, casele, copacii, strӑzile, absolut totul, nimic nu mai este aşa cum l-am lӑsat; şi totuşi, în mod inexplicabil, toate ne sunt apropiate. Cred cӑ motivul pentru aceastӑ impresie este reîntâlnirea cu oameni pe care îi ştim de o viață, care ne fixeazӑ, ne întӑresc şi ne valorizeazӑ amintirile, şi în care se regӑsesc mai mult decât conştientizӑm noi. Amintiri care prind din nou viaţӑ doar pentru ca ei trӑiesc şi care mor de obicei odatӑ cu ei. Poate cӑ paradisul pierdut nu e format din locuri, ci din oameni şi din relaţiile pe care le-am avut cu ei, iar “pierdut” devine în clipa în care vom fi rupt aceste ultime şi cele mai solide legӑturi. Și asta este tare trist, întâi pentru cӑ ne înstrӑinӑm de propriul trecut, adicӑ de noi înşine, şi apoi pentru cӑ de obicei conştientizӑm astfel de lucruri mult prea târziu.