Confuzii

Nu încercăm să pătrundem sensul lucrurilor de dragul de a filosofa autolaudativ, ori pentru a despica firul în patru pentru ceva ce este evident de la prima vedere. O facem ca să ne lămurim (atât cât putem și cât ne este îngăduit) dacă ceea ce vedem la suprafață este și în adâncime, dacă albul e alb și negrul nu este gri. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, impresiile nebinepătrunse sunt cu totul înșelătoare și tare departe de adevăr.

Nu ne deschidem carapacea pentru ca alții să poată privi în voie în sinea noastră. O facem fiindcă ochii noștri sunt dincoace de ea și nu putem vedea dincolo, o deschidem fiindcă numai astfel putem gusta din firea lumii şi, poate, şi lumea din a noastră, căci alt mod de a trăi neegoist şi de a înţelege cum se cuvine existența nu este. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, sunt oameni care abia așteaptă să (se) dăruiască celor pregӑtiţi a primi.

Nu ne devotăm celor apropiați din lenea de a fi altfel decât buni, ori doar în anumite clipe convenabile care nu cumva să ne oprească din a ne trăi viața, ori când nimeni nu ne va lua în derâdere de fraieri ce om părea. O facem din iubire trecută (ce ne-a adus lângă ei), prezentă (care favorizează aceste clipe) și viitoare (căci avem a-i iubi în toată vremea). Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, a trăi în vecinătatea unei uitări de sine este a fi întru o continuă bucurie a blândeții şi a bunătății.

Și nu rămânem încremeniți în convingerile noastre din teama că altfel ne vom nega însele principiile după care ne-am ordonat pașii vieții. O putem face uneori, desigur, dar numai dupӑ ce mai întâi am căutat în adânc sensul lucrurilor, ne-am deschis către învățare şi ne-am smerit devotându-ne altora, iar după ce le-am isprăvit pe toate acestea, și numai atunci, am aflat că dreptatea ar fi pe deplin a noastră, a celor încrâncenaţi. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, totuși nu este, sau, chiar de ar fi, nu ne folosește cu adevӑrat la nimic.

confuzii

Anunțuri

Alegeri, alegeri…

Parcurgând obişnuita inventariere a hotărârilor de peste an și având în minte alegerile politice care abia ce s-au încheiat și care, iatӑ, îşi şi produc efectele, m-am convins pentru a nu ştiu câta oarӑ că a lua o decizie, orice decizie, înseamnă, în fond, a urma o cale relativ simplistă. Eu nu cred că este ceva original în felul în care alegem, ci că opţiunile noastre, formal vorbind, sunt mai degrabă restrictive. Practic sunt două-trei moduri majore de a ne raporta la o decizie; și aş vrea să fie clar că nu le vӑd neapӑrat în termeni de bun sau rӑu. O să încerc să mă explic.

Prototipul ideal al celui care are de ales din mai multe variante este cel care o face în mod cumpӑtat și riguros, care are o formӑ conştientӑ de cointeresare cu rezultatul alegerii sale. Procesul deciziei să îl preocupe în bună măsură, să se informeze dincolo de un anume nivel, să dovedească că a înțeles importanţa actului sӑu. Asta nu exclude ca decizia finalӑ să rezulte a fi una eronată. Sincopele sunt ubicue (era să scriu, nu ştiu de ce, „nemuritoare”), ca în orice chestiune cӑreia îi transferăm și ceva din propriile orgolii sau neputințe. Ceea ce caracterizează persoanele respective este însăși implicarea, o anumitӑ tenacitate, de nu cerbicie, de a-şi justifica faţӑ de sine alegerea ori de a o impune, argumentat, altora.

Dar poate că nu toate lucrurile trebuie decise astfel. Existӑ o categorie de hotărâri care se iau fără mare bătaie de cap. Problema respectivӑ este în sine de aşa naturӑ încât nu a meritat nicicând o atenţie deosebită; de ce ar face-o acum?! Alte treburi sunt mai importante, mintea e musai să rămână la familia proprie, la sănătatea proprie, la averea proprie sau, în fine, la acel lucru, neapӑrat (?!) propriu, care le face pe toate celelalte simple chestiuni mundane. Energiile personale nu se cheltuie pe orice.

Ambele opţiuni le vӑd la fel de viabile dacӑ… ei bine, dacӑ sunt potrivite cu contextul și obiectul deciziei. Într-adevăr, uneori nu meritӑ să abordezi conștiincios fiecare lucru, după cum alteori este bine să o faci. În viață te trezeşti pe rând de o parte și de alta a ambelor tipologii, între care existӑ o arie comunӑ a preocupării. Nici nu poţi transmuta implicări temeinice în arealul oricӑrei decizii, nici nu te vei putea purta cu adevarat expeditiv orişicând. Decizia unora de a nu se consuma alegând este finalmente tot o decizie. Ceva-ceva au gândit, au socotit și au concluzionat ei, oricât de à la légère au părut că le încheie pe acestea printr-o alegere. Nu orice soluţie sumarӑ și cu rezultat neconform cu aşteptӑrile altora poate fi calificată drept superficială. Și nu o transformӑ în mod automat (din nou insist asupra acestui lucru) în ceva bun sau rӑu.

Alӑturi de cele douӑ tipuri de mai sus se mai aflӑ încӑ una: este vorba de cei care afișează de fiecare dată o indiferențӑ absolută faţӑ de subiectul asupra căruia trebuie sӑ hotărască. Cum o fi să fie, la cea mai purӑ întâmplare, cap sau pajurӑ, ala-bala-portocala, cam ăsta e registrul cu pricina. Care apare totuși rareori sub forma unei ridicӑri din umeri sau a unui rânjet tâmp; în genere, se găsesc justificӑri care mai bine nici nu ar fi pomenite. Ele ascund, în fapt, o imensӑ lene mintalӑ, o incapacitate terifiantă de a discerne între important și anodin, un dezgustător jemanfișism care parcurge nediscriminatoriu întreg spaţiul vieţii. Cu timpul omul învață cӑ uneori e bine să se aplece adânc asupra unei chestiuni înainte de a lua o hotărâre, alteori i se cere, dimpotrivă, să o parcurgӑ fără fasoane inutile; în ambele cazuri, el își înțelege limitele şi failibilitatea şi își poate vorbi despre responsabilitate și asumarea ei. Cei care se îmbracă în nepăsare indiferent de natura problemei, nu ştiu și nici nu doresc să ştie de responsabilitate; le ține de cald, din când în când, o listӑ consistentӑ de certitudini. Abia ei sunt cei care vor plăti întotdeauna pentru ceea ce nu este decât o formӑ evidentӑ de prostie. Mai ales printre astfel de oameni se va afla apologia celor mai inepte alegeri cu putinţӑ, care, de fapt, nici nu pot fi denumite alegeri, ci manifestarea cu public a unor fixaţii patologice și a unei existențe formate din lozincării preluate pioniereşte. Sunt cei care susţin, de exemplu, că dorințele, impresiile și preferințele lor formează complet realitatea, că o bunӑ calificare profesionalӑ este datӑ de atribute că înfățișarea sau logoreea, că viața este frumoasӑ dar că meritӑ trӑitӑ, că un animal este mai bun decât oamenii pe care i-a întâlnit în viață, cei care pretind și nu cer, care rezolvӑ conflictele cu alții (conflicte interioare nu au) printr-un „care e problema ta”, cei printre ale cӑror obiective de viaţӑ se pot gӑsi telefonul cel mai nou, învățătoarea cât mai finlandeză, politicianul cât mai neaoș şamd. Cu alte cuvinte, cei care confundӑ pӑrerea ad-hoc cu convingerea și ideea fixӑ cu principiul.

Recent am citit că vechii greci (a cӑror prezență fizică efectivă în agora nu era chiar opţională, ci însemna o obligație subsumatӑ dreptului de a fi cetățean) aveau un termen pentru cei preocupaţi numai de problemele personale, nu și de treburile cetӑţii: idiotes. Mulţi dintre cei de azi (…dintre noi) nici mӑcar de importanţa și complexitatea treburilor personale nu sunt conştienţi. Pentru ei viaţa, existenţa, tot ce alcӑtuieşte substanța lucrurilor sunt constituite exclusiv din cele situate în imediata lor apropiere, la îndemână, cu care au o relaţie directӑ, care implicӑ o formӑ de plӑcere instantanee sau un câștig evident și imediat, și cam pe aici se opreşte weltanschauung-ul lor.

Cu timpul am învățat să mӑ feresc de cei ale cӑror decizii, convingeri și stil de viațӑ sunt cu totul disonante de ale mele. Viața nu îți lasӑ foarte multe puncte de sprijin; pe cele deja lămurite e bine să nu le laşi pradă oricăror păreri, căci dacӑ unele principii or fi solide și inatacabile (sӑ zicem), tu nu eşti. Cu posesorii respectivelor idei am rămas însă în relații cât de cât cordiale, iar respectul pentru o parte dintre ei a rămas relativ nealterat acolo unde fundamentul lui fusese altul dintru-început. Însă nimic nu m-a alungat mai lesne decât nepӑsarea absolutӑ și fuga de actul de a discerne. De astfel de persoane m-am îndepărtat mai ales, fără resturi și fără regrete de moment. Nu pot decât să sper să fi făcut o alegere bună.

Alegeri, alegeri.JPG

Atac la critică

Din când în când, câte o impresie sau un cuvânt întâmplător mă fac să realizez cât de mult îmi lipsește o discuție de idei cu adevărat bună. Am avut de-a lungul timpului câteva, ba din cele contradictorii, înțepate sau pătimașe, ba unele consensuale ori având o căldură anume, ceva mai recente. Firește, celor din urmă le duc lipsa mai cu seamă…

Din nefericire, întâlniri vii, capabile să lase urme bune, nu pot spune că am avut adesea și nici nu am asistat la multe. Nu știu să spun din ce motive. În clipele mele mai puțin lucide mă gândesc să dau vina pe vreun destin funest, pe un ghinion teribil care m-a plasat prost în viață. Pe moment îmi pare cea mai potrivită explicație, într-atât încât nici nu mă mai obosesc căutând alta.

De fapt mă înșel singur. Fac eu ce fac și mă nimeresc frecvent în mijlocul unor situații în care preopinenții stau bine înfipți în fundamente nesigure, ceea ce nu îi împiedică să manevreze pseudoconvingeri cu emfază și dispreț militant. Căci dânșii sunt porniți nici mai mult și nici mai puțin decât să schimbe din temelii lumea altora. Pe aici pe undeva trebuie că își are originea nevoia mea păcătoasă de a lua excesiv de în serios argumentele ultime ale celuilalt. Cum mi se pare că întrevăd un mod de gândire intenționat eronat, ori plin de silogisme, de procese de intenție și obraz gros, cum îmi sare țandăra.

Înțeleg, firește, că fiecare își imaginează argumentul său drept unul bun, altfel nu și l-ar susține. Nu mulți au însă simțul relativizării lui în spațiul larg al ideilor. Între un argument fără noimă și unul imbatabil sunt puțini cei care cred că se mai pot manevra și alte atribute. Și însăși îngustimea aceasta, că cineva ar fi unicul posesor al celui mai inatacabil punct de vedere posibil, mă scoate din țâțâni aproape instantaneu.

Ce pare mai greu de acceptat pentru aceștia este că, în fapt, argumentul bun nu este neapărat irefutabil. Acel argument care se vede pe sine irefutabil este de obicei un argument prost. Aș generaliza chiar fără teamă. Cu cât un argument încearcă a se impune mai imperativ drept „contra-argument”, mai ales raportat la un mediu stabil de idei, credințe și tradiții (ceea ce reprezintă, prin excelență, o sinteză de gândire), cu atât mai mult îl putem bănui că ceva este în neregulă cu el.

Nu, un argument bun este cel capabil de a deschide porți și a porni un dialog.

În fine, dincolo de coerența logică, orice alt punct de vedere este recomandabil să posede un consistent bagaj de bun-simț. Aceasta pentru că până la urmă ceea ce își propune este o răsturnare de status-quo. Aici și acum sunt niște vieți așezate într-o tihnă anume și nu se face să intri cu buldozerul prin grădinile interioare ale altora. Să îi scuturi, să îi trezești, să le dai dimensiunea unei alte perspective, da. Doar că lucrurile cu adevărat importante sunt cel mai eficace abordate din perspectiva de gentleman, cu multă delicatețe și indulgență pentru fragila fire umană. Și, ca să folosesc un termen care îndeobște sperie, cu multă responsabilitate.

Celui pornit să revoluționeze vieți și să polemizeze pe teme mari și grave nu i-ar strica să încerce refacerea în sens invers, á la Auguste Dupin, a unui foarte util drum interior. Ar fi bine, pentru liniștea proprie și nu numai, să creadă cu onestitate că situația curentă este una anormală. Nu neapărat să își imagineze că are el dreptate. Cele două nu sunt complementare: în primul caz vezi doar o problemă, nu te lași consumat de infatuarea unei soluții. Și mai înainte de acestea, ar trebui să fie convins că aprecierea sa că lucrurile curente sunt anormale sau perfectibile este una corectă (greu de înțeles cum poți fi total sigur de asta). Să știe că aprecierea respectivă a făcut-o raportat la un sistem de valori de preferat absolute sau cât mai înalte. Să înțeleagă că sunt oameni pentru care chestiunea pusă pe tapet nu este o abstracțiune, că poate o văd și o simt pe alte planuri, de exemplu existențial. Că aici și acum, ceea ce pentru el este poate un discurs, pentru alții este însăși viață. Despre temperatura optimă de copt dovleceii pe plită ne putem da cu părerea cu toții, lejer și rapid, fără să ne lăsăm deranjați de propria inconsecvență. Despre educația copiilor, despre prostituție și comportamente sexuale, despre profesia altuia, despre trăirile unei meserii nobile ca cea de medic ori profesor, despre psihologia patimii sau inimaginabilele forme ale durerii, parcă nu.

Bine, dar atunci ce propun în fapt? Să nu deschidem gura decât legat de idei din aria noastră de competență? Firește că nu asta spun. Doar că, pe lângă mai multă calitate în expunerile unora, mi-ar plăcea să văd niscaiva bun simț și o țâră de discernământ. Cel care pleacă la luptă cu lumea pare deseori sincer în demersul său. El crede entuziast că pune lumii în față un punct de vedere original și imbatabil, și că o face cu cele mai altruiste intenții. De cele mai multe ori însă acțiunea sa este efectul banal al unei oarecari neliniști interioare. Ideea, Adevărul, Soluția sunt în aproape toate cazurile niște platitudini gândite și răsgândite de atâția alții înainte. Nu doar atât, dar chiar discuții ca cele pe care urmează a le naște au mai avut loc în trecut, cam cu aceleași rezultate. Până și textul de mai sus parcă l-am mai citit cu toții oarecând.