Metamorfoză

– Am luat-o, normal că am luat-o! Așa am promis, credeai că am uitat? Am găsit una foarte frumoasă și este foarte lucioasă și are un model foarte frumos!

Ard de nerăbdare să îi mai șoptesc câte ceva la ureche, dar ea este suficient de malefică, mersi frumos, se descurcă și fără mine.

– Nu are o culoare, are, așa, niște dungi lungi, colorate în mai multe feluri: roșu, mov, albastru… O să vezi, o să îți placă mult! Eu am ales-o special. Când am văzut-o, am zis: asta e, asta o să îi placă!

Parcă îl văd pe nepotul meu salivând deja la capătul celălalt al firului în timp ce sor’sa, numai cu vreo doi ani mai mare decât el (ceea ce uneori înseamnă mare lucru la vârsta aceasta), îi descrie cum se pricepe mai bine obiectul din mâna ei.

– Și știi cât de sus sare? Am dat o dată cu ea de pământ, ușor numai, și s-a dus până în tavan! Ne-a pufnit pe amândoi râsul, a trebuit pe urmă să o căutăm prin tot magazinul și abia am mai găsit-o. Că n-am vrut să o rătăcesc pe acolo, am vrut neapărat să ți-o aduc. Nu ți-am promis amândoi că îți cumpărăm și ție o minge? Noi ne ținem promisiunea, veeezi?

Eu râd pe acolo în surdină nedezlipindu-mi ochii de la ea și minunându-mă de naturalețea cu care îi întinde capcana. Nu a fost nevoie decât de un cuvânt aruncat într-o doară și gata, am amorsat-o, am aflat-o cu chef de joacă. Sau poate a întrezărit posibilitatea de a plăti niște polițe, mai știi?!

Ori poate că trăiesc și eu plăcerea de a-l chinui puțin, deși știu prea bine că nu-i poți cere, copil fiind, să arate mereu că apreciază cum se cuvine grija și afecțiunea noastră; dar poate că nu-mi vine să trec ușor peste asta.

Mingea cu pricina este cadoul pentru nepotul meu, adică motivul pentru care eu și sora lui suntem azi în magazin.

Pe cât de frumos sună fraza asta, pe atât de multe neadevăruri conține.

În fapt, este ziua ei și, în buna tradiție a ultimilor ani, am plecat împreună prin oraș ca să-și aleagă singură ce cadou îi place. La ieșirea pe poarta casei însă, fratele ei ne-a interpelat bosumflat că de ce plecăm doar noi doi, de ce nu îl luam și pe el, de ce ne gândim numai la noi, pe el cui îl lăsăm singur și fără jucării în lumea asta crudă. Ca să reușim totuși să ne extragem din curtea casei, a trebuit să îi promitem că o să îi cumpărăm și lui ceva. Dar să stea liniștit că știe sora lui ce îi place și fix acel lucru i-l vom aduce.

Nu-i vorbă, minge de fotbalist în devenire, mare, colorată, frumoasă, am găsit noi, și încă repede. Dar mingea pe care i-o descriem la telefon este cu totul alta. Fabricată dintr-un cauciuc dur și extrem de elastic, abia dacă atinge dimensiunile unei mingi de tenis de câmp, în schimb dacă o scapi din ochi sare de n-o mai vezi. Bineînțeles că le cumpărăm pe amândouă și nu mai putem de nerăbdare să îi vedem fața când i-o vom înmâna mai întâi pe cea mică.

Când în sfârșit ne întoarcem și sunăm la poartă, el deschide ușa casei cu capul după cât ne putem da seama, iese ca o furtună și ne întâmpină euforic și desculț. Noi ședem frumos în fața lui cu o sacoșă mare de cadouri în mână și arătăm cât de nevinovați ne pricepem. Mingea, cea adevărată, cadoul lui pe bune, se află pusă alături în spatele porții, la cca un metru de noi, ascunsă privirii.

Ochii lui inventariază rând pe rând toate posibilitățile posibile ale tuturor spațiilor în care am fi putut introduce balonul rotund. O intuiție științifică anume, ceva ce ține de fizica elementară a materiei ori de geometria euclidiană, îi certifică că nu deținem asupra noastră un astfel de spațiu.

– Ce… und… Ce ți-ai luat? își întreabă sora.
– Aaa, stai să-ți arăt!

Ea deschide sacoșa acolo în poartă, ca să îl oprească să înainteze carevasăzică, și scoate unul câte unul obiectele cumpărate și îi dă o mulțime de detalii despre fiecare, de unde le-am cumpărat, câte alte feluri erau, cum s-a hotărât să aleagă ce a ales, cât de mult îi place ce și-a cumpărat, cât de mult mi-a plăcut și mie și ce mult o să le placă și prietenelor cărora le va arăta tot ce a primit.

Văzându-l că se apropie de punctul de fierbere, îmi deschid pumnul și îi întind mingea cea mică.

– Poftim, ți-am cumpărat și ție ceva.
– Eu am ales-o! îi spune și ea veselă. Vezi ce colorată este? Îți doreai o minge colorată, așa e? Sau nu? Eu cred că este așa cum îți doreai. Hai, zi, nu-i așa că e frumoasă! Îți place?

Nepotu-miu este absolut siderat. Privește mingea minusculă cu ochi mari și abia îngână cu voce slabă și ușor tremurândă:

– Daaa…

Mi se pare mie sau i s-au și umezit puțin ochii?

– Auzi, continuă sor’sa aruncându-i o privire cumva mijită, parcă nu te văd prea bucuros. Să știi că un cadou este totuși un cadou.
– Daaa… îngaimă el încă perplex și tot abia auzit.

Și, parcă dezmeticindu-se, se îndreaptă spre mine și mă strânge în brațe. Și-mi mulțumește. Și-mi spune că îi place mult.

Iar eu… Of, măi copile…

Anunțuri

Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Allegro maternal

Stau lângă patul ei de ceva vreme fără să știe că sunt lângă ea. Are ochii închiși și se odihnește. Poate că ar trebui să îi spun că sunt aici. Cu unii oameni prezența continuu alături este arareori percepută ca atare dacă este discretă și nu o văd cu ochii lor. Îmi spun că oricum în situații ca aceasta, oricât mi-aș dori, sprijinul meu nu are cum să fie altfel decât modest, insignifiant. În mod cert astfel pare. Voi afla peste ani dacă am intuit bine.

*

Deocamdată nu mă îndur să o trezesc. A născut de ceva mai mult de o oră și încă este complet epuizată. Eu, ce să mai zic?! Și apoi mai sunt sedativele. Ciudat, femeia asta despletită, încruntată și sleită de efortul din ultimele ore îmi trezește o amintire mai veche, care însă fuge de mine și nu o pot prinde nicicum. Îmi pare, cum să spun, că îi aflu o frumusețe pe care nu i-o văzusem până atunci. Cred că a și ascuns-o de mine. Nu mai este soția mea pe care o știu de o viață. A devenit între timp mamă, s-a transmutat peste zi în altceva.

*

Asta chiar ar fi culmea! Nu m-am putut abține și, de drag, mi-am întins degetele prin părul ei. Imediat a deschis ochii. Pe timpul sarcinii somnul ei de până atunci se transformase, în mod aproape nesperat, într-unul adânc și odihnitor. Ar fi de necrezut să îl piardă începând chiar din prima noapte.

*

Următorii ani îi petrec prin o mulțime de parcuri și locuri de joacă. Recunosc, ăstimp am mai tras cu ochiul uneori, fascinat de lumea care îmi devenea vizibilă și în altă parte decât în propria casă. Aveam să mă conving cât de incredibile sunt mamele. În mod curent. De fapt orice femeie pare a funcționa în alte planuri de existență decât bărbații, lucru în sine capabil de atracție (noi nu părem la fel pentru ele). Dar mamele parcă mai mult sunt o specie aparte, de sine stătătoare. Doamne-ferește de vreo blasfemie, dar cred că un mod bun de a le caracteriza este cel apofatic: mama nu este blândă, nu este răbdătoare, nu este devotată, nu este iubitoare – este cumva dincolo de toate astea, în sensul că depășește limitele în care este obișnuită a trăi restul omenirii. Nu oricui îi este la îndemână renunțarea la propriul sine. Pentru o mamă, o idee simplă și totuși incredibil de dificilӑ, cum este cea de a sacrifica dorința proprie pentru a altuia, vine natural, ca hrănirea sau respirația. De dragoste ori devotament nu are sens să mai spun ceva. Să fiu totuși mai reținut, nu știu dacă nu cumva generalizez prea facil. Am şi eu dozele mele de naivitate, deloc neglijabile.

*

Printre atâtea feluri de bărbați din lumea asta, eu nu cunosc unul care să privească mamele ca pe femei oarecare, adică să se zgâiască la ele, să le cântărească, să le evalueze, așa cum fac de obicei. Or exista, numai că eu nu cunosc personal nici măcar unul. Sau poate doar mi-e jenă să le urmăresc privirea în acele clipe. Există ceva inhibitor în imaginea unei mame cu un copil. Posibil să fie tot felul de explicații derivând din complexitatea planurilor psihice ale jumătății ăsteia de omenire care, zice-se, gândește exclusiv simplist. Printre ele ar putea fi și aceea că mama este percepută cumva ca o ființă universală, că fiecare mamă înseamnă infinit mai mult decât persoana sa și trimite către o categorie care le include pe toate. Cum să îți privești ludic propria mamă?

*

Nu că nu ar fi nimic de privit. Multe femei ajung să arate formidabil la ceva vreme după naștere (am zis cӑ m-am mai uitat primprejur). Corpul revine optimist la forme anterioare, sânii se împlinesc, pielea este mai strălucitoare, părul acesta pe care acum îl mângâi devine mai sănătos – parte și a alimentației din timpul sarcinii. Însă, deși la vedere, privind mai atent nu lucrurile acestea se văd în prim plan. Frumusețea lor este altfel. Pentru că sunt atât de obosite și totuși arată tot timpul fericite. Își țin copiii în brațe, le cântă, îi alăptează, și îi leagănă, și le murmură câte ceva, și gânguresc apoi împreună. Petrec zilele într-o liniște aparte, foarte adâncă uneori, în totală disonanță cu agitația în care se trӑieşte în jurul lor. Și au când și când o privire pierdută undeva în eter, care le metamorfozeazӑ giocondian zâmbetele. Este o lecție pentru fiecare dintre noi, despre ce înseamnă de fapt frumusețea lumii și cum o putem regăsi în lucrurile cele mai firești.

*

Mi-am dat seama de unde am sentimentul acela familiar în timp ce o privesc. Iar eu – eu însumi, nu altul – nu aș putea fi mai surprins de acest gând: îmi aduce aminte de mama. Cum de e posibil?!