Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Allegro maternal

Stau lângă patul ei de ceva vreme fără să știe că sunt lângă ea. Are ochii închiși și se odihnește. Poate că ar trebui să îi spun că sunt aici. Cu unii oameni prezența continuu alături este arareori percepută ca atare dacă este discretă și nu o văd cu ochii lor. Îmi spun că oricum în situații ca aceasta, oricât mi-aș dori, sprijinul meu nu are cum să fie altfel decât modest, insignifiant. În mod cert astfel pare. Voi afla peste ani dacă am intuit bine.

*

Deocamdată nu mă îndur să o trezesc. A născut de ceva mai mult de o oră și încă este complet epuizată. Eu, ce să mai zic?! Și apoi mai sunt sedativele. Ciudat, femeia asta despletită, încruntată și sleită de efortul din ultimele ore îmi trezește o amintire mai veche, care însă fuge de mine și nu o pot prinde nicicum. Îmi pare, cum să spun, că îi aflu o frumusețe pe care nu i-o văzusem până atunci. Cred că a și ascuns-o de mine. Nu mai este soția mea pe care o știu de o viață. A devenit între timp mamă, s-a transmutat peste zi în altceva.

*

Asta chiar ar fi culmea! Nu m-am putut abține și, de drag, mi-am întins degetele prin părul ei. Imediat a deschis ochii. Pe timpul sarcinii somnul ei de până atunci se transformase, în mod aproape nesperat, într-unul adânc și odihnitor. Ar fi de necrezut să îl piardă începând chiar din prima noapte.

*

Următorii ani îi petrec prin o mulțime de parcuri și locuri de joacă. Recunosc, ăstimp am mai tras cu ochiul uneori, fascinat de lumea care îmi devenea vizibilă și în altă parte decât în propria casă. Aveam să mă conving cât de incredibile sunt mamele. În mod curent. De fapt orice femeie pare a funcționa în alte planuri de existență decât bărbații, lucru în sine capabil de atracție (noi nu părem la fel pentru ele). Dar mamele parcă mai mult sunt o specie aparte, de sine stătătoare. Doamne-ferește de vreo blasfemie, dar cred că un mod bun de a le caracteriza este cel apofatic: mama nu este blândă, nu este răbdătoare, nu este devotată, nu este iubitoare – este cumva dincolo de toate astea, în sensul că depășește limitele în care este obișnuită a trăi restul omenirii. Nu oricui îi este la îndemână renunțarea la propriul sine. Pentru o mamă, o idee simplă și totuși incredibil de dificilӑ, cum este cea de a sacrifica dorința proprie pentru a altuia, vine natural, ca hrănirea sau respirația. De dragoste ori devotament nu are sens să mai spun ceva. Să fiu totuși mai reținut, nu știu dacă nu cumva generalizez prea facil. Am şi eu dozele mele de naivitate, deloc neglijabile.

*

Printre atâtea feluri de bărbați din lumea asta, eu nu cunosc unul care să privească mamele ca pe femei oarecare, adică să se zgâiască la ele, să le cântărească, să le evalueze, așa cum fac de obicei. Or exista, numai că eu nu cunosc personal nici măcar unul. Sau poate doar mi-e jenă să le urmăresc privirea în acele clipe. Există ceva inhibitor în imaginea unei mame cu un copil. Posibil să fie tot felul de explicații derivând din complexitatea planurilor psihice ale jumătății ăsteia de omenire care, zice-se, gândește exclusiv simplist. Printre ele ar putea fi și aceea că mama este percepută cumva ca o ființă universală, că fiecare mamă înseamnă infinit mai mult decât persoana sa și trimite către o categorie care le include pe toate. Cum să îți privești ludic propria mamă?

*

Nu că nu ar fi nimic de privit. Multe femei ajung să arate formidabil la ceva vreme după naștere (am zis cӑ m-am mai uitat primprejur). Corpul revine optimist la forme anterioare, sânii se împlinesc, pielea este mai strălucitoare, părul acesta pe care acum îl mângâi devine mai sănătos – parte și a alimentației din timpul sarcinii. Însă, deși la vedere, privind mai atent nu lucrurile acestea se văd în prim plan. Frumusețea lor este altfel. Pentru că sunt atât de obosite și totuși arată tot timpul fericite. Își țin copiii în brațe, le cântă, îi alăptează, și îi leagănă, și le murmură câte ceva, și gânguresc apoi împreună. Petrec zilele într-o liniște aparte, foarte adâncă uneori, în totală disonanță cu agitația în care se trӑieşte în jurul lor. Și au când și când o privire pierdută undeva în eter, care le metamorfozeazӑ giocondian zâmbetele. Este o lecție pentru fiecare dintre noi, despre ce înseamnă de fapt frumusețea lumii și cum o putem regăsi în lucrurile cele mai firești.

*

Mi-am dat seama de unde am sentimentul acela familiar în timp ce o privesc. Iar eu – eu însumi, nu altul – nu aș putea fi mai surprins de acest gând: îmi aduce aminte de mama. Cum de e posibil?!

Culori de o clipӑ

Oamenii, cu cât se înalță mai mult, obişnuiesc sӑ aleagӑ din viațӑ numai cele ce se petrec la nivelul privirii lor. Spațiul vital li se întinde arareori mai jos de linia pieptului.

La o șchioapă de pământ este linişte, iar aerul stătut miroase a tămâie. Printre oameni-copaci înlemniţi ici-colo, o siluetӑ se apropie în tӑcere şi priveşte peste umӑrul ei. Fata este complet absorbitӑ de caiet şi nu îl vede de la început. El o ocoleşte, îngenuncheazӑ alӑturi şi se întinde pe o parte cu capul în poala ei. Ochii se închid şi pieptul începe sӑ mӑsoare ritmic timpul. A gӑsit cel mai bun loc din lume în care se putea cuibӑri. Ea îndepӑrteazӑ una din mâini ca sӑ îi facӑ loc, apoi o odihneşte pe capul lui. Degetele se strecoarӑ jucӑuşe şi absente prin pӑrul negru ciufulindu-l. Cealaltӑ mânӑ se ridicӑ şovӑind. În ea ţine un creion verde, pe care îl duce la gurӑ gânditoare. Politicos şi prompt, caietul rӑspunde fetei, iar creionul se aventureazӑ din nou, şuşotind în surdinӑ. Douӑ priviri îl cautӑ, zâmbindu-i amândouӑ cu satisfacţie: este un creion bun.

Bӑiatul are în jur de şapte ani, iar cea care coloreazӑ, probabil sora lui, cel mult trei.

culori-de-o-clipa