Pierdută era și s-a aflat

Conduceam deja din ce în ce mai grӑbit fiindcӑ urma să se întunece curând. În starea de oboseală acumulată în care mă aflam, mă luptam să îmi țin concentrarea la traficul devenit haotic pe ultimii kilometri. În memorie îmi tot revenea discuția de cu o seară în urmă. Plecasem de acasă dintr-un impuls, părându-mi-se în urma convorbirii cӑ nu era deloc într-o stare bună. Fӑrӑ sӑ mi-o doresc, mi se oferise şansa de a mӑ aşeza foarte comod într-una din ipostazele cele mai comune ale unui tatӑ. Puteam fi un părinte „slab” care se lasӑ mereu înduplecat de orice văicăreală a copilului său, sau, dimpotrivă, unul „inteligent” şi „puternic” şi sӑ tratez suferinţa drept moft. Este genul de clasificare facilă care ne este suficientă multora dintre noi și pe care o aplicăm pe negândite în fiecare situație care ne pare asemănătoare. Indiferent de tipologia în care aș fi plasat eu de obicei, ceva însă îmi spusese că, cel puțin de această dată, era vorba despre altceva.

De fapt, o simțisem teribil de nefericită la telefon şi chiar ea îmi spusese ceva similar, dar mai ales tonul ei mă convinsese, dincolo de cuvinte. Mi-ar fi foarte dificil să mă explic. Sunt unele momente în care, nu știu cum, intuiești starea interioară a celuilalt într-un mod atât de viu, încât începi parcă să o trăiești tu însuți, uneori chiar aproape cu aceeași intensitate. Și atunci starea aceasta ți se pare de necontestat, concretă ca o realitate, căci nimic nu ni se pare a fi mai categoric obiectiv decât ceea ce simțim noi înșine.

Și totuşi cât de bine o înțelegeam! Se afla de câteva zile la țară la nași, numai printre oameni în vârstă, fără vreunul din noi, doar cu bunica, fără alți copii în preajmă, fără internet, fӑrӑ vreo posibilitate realӑ de distracţie, cu nelipsitele lecții de vacanță după ea și cu insuficiente cărți la dispoziție (insuficiente pentru ritmul în care citește). Se plictisea cumplit, iar sedentarismul absolut al celor din jurul ei nu o încuraja defel măcar să iasă afară din casă. Mai erau și alte lucruri la mijloc, o atmosferă dezolantă a locului, pe care presupun că o interpreta astfel datorită stării generale psihice în care se afla. Și mai avea de stat acolo încă aproape o săptămână.

Vorbind în cursul serii, imediat ce am închis telefonul m-am hotărât în sinea mea să îi fac o vizită a doua zi, aşa, pe nepusӑ masӑ. Nu mă lăsam chiar în voia primului impuls (care se pare cӑ îmi lipseşte oricum), pentru că, judecând apoi la rece, ideea îmi părea chiar inspirată. Eram în timpul săptămânii și lucram. Aveam o singură opțiune bună, să ajung la naşi mai târziu în acea zi, să petrec seara și noaptea acolo și să mă întorc dimineața devreme direct la muncă. Nu păream a face mare lucru pentru ea, dar speram totuși ca astfel să se simtă mai puțin singură.

Și apoi, în ritmul în care trec anii, câte ocazii de acest fel se vor mai ivi?!

Când am intrat pe poarta casei, i-am găsit pe adulți prin curte, supervizând la o bere o serie de reparații făcute de un vecin. Între ei, doar bunica avea o activitate cât de cât utilă. Mi-au spus că mândra este sus în camera ei și că, așa cum îi rugasem, nimeni nu îi pomenise de mica mea expediție. M-am furișat ca o felină până la etaj și am împins încet ușa camerei. Cu coada ochiului am văzut că stătea la fereastră cu spatele la mine. M-am așezat cu mare grijă pe marginea unei canapele de lângӑ prag, atent să nu fac vreun zgomot cât de mic. Asigurat astfel, mi-am îndreptat mai bine ochii către ea zâmbind ștrengărește, imaginându-mi surpriza ei când mă va descoperi acolo, cӑzut din lună, scos din joben.

Iar inima mi s-a strâns și zâmbetul mi-a murit de îndatӑ ce am putut-o privi în voie, eliberat fiind de pe acum de agitația călătoriei. Maria stătea sprijinită în coate, cu ochii deschiși și cu umerii prăbușiți, zăcând pur şi simplu în dreptul unui geam, care era acoperit de o perdea opacӑ și prin care, evident, nu se putea distinge nimic înspre afară. La ce anume privea, nu știu (aveam să aflu mai târziu că pe undeva, printr-un colț, își făcuse pânza un păianjen, pe care ea îl și botezase; poate că la asta se uita, la acel păianjen și la pânza sa).

Am rămas așa amândoi o vreme în camera întunecatӑ şi tӑcutӑ, poate câteva secunde numai. Pe măsură ce timpul se scurgea, eram din ce în ce mai stingherit văzând starea în care se afla. Eu însumi mӑ cufundam fӑrӑ voie în ceva foarte greu de numit, în profunzimile cӑruia presimţeam şi pӑrӑsire, şi melancolie, şi nefericire. M-a simțit în cele din urmă și s-a întors către mine. Eu am râs, n-am zis nimica. Chipul ei a încremenit, s-a luminat, iar apoi s-a înmuiat, totul într-o singură clipă. A venit spre mine și m-a strâns de mijloc, stânjenită de propria-i emoție, și a zis într-un târziu: „Tati, când…? Ai venit să mă iei acasă?”.

pierduta-era-si-s-a-aflat

Anunțuri

Prudența te face om

Sunt în cartier lângă lac, la plajă, odihnă și citit. Prin fața mea aleargă doi copii, amândoi goi pușcă. Bebe este mai mic decât Sebi (are încă corpul acela al copiilor de 2 ani, cu picioare scurte și burtică proeminentă), dar nu cu mult. Sebi aleargă după Bebe ca să îl aducă înapoi la părinți. Bebe nu vrea și fuge ca scăpat de tiranie mâncând pământul. Jumătate de lac află pe această cale cât de fericit este. Sebi îl urmărește îndeaproape și țipă la el autoritar: „Nu mai alerga! O să te muște!” Bebe țipă intrigat: „Cine?” Sebi țipă hotărât: „Câinele! O să te muște de puțulică!” Bebe, circumspect, nu se oprește din alergat, dar schimbă direcția cu 90 de grade. Acum aleargă ținând ambele mâini între picioare, una în față, cealaltă în spate.

Peste ani, Bebe va cunoaște o fată și se va însura cu ea. Soția lui îi va dărui copii, care vor crește la rândul lor și vor face tot felul de năzbâtii. În dese rânduri Bebe îi va privi râzând de ei împreună cu soția sa. Iar peste alți câțiva ani va râde cu și mai multă bunătate de copiii copiilor săi. Și își va spune atunci că nimic din toate acestea nu vor fi fost posibile fără precauțiile luate cu succes cândva, de mult, pe malul unui lac, pe când era fugărit de Sebi, fratele său mai mare.

 

Rӑul samaritean

Am crescut având o imagine idilicӑ a beţivului. A contat fӑrӑ îndoialӑ faptul cӑ am fost ferit de partea urâtӑ a beţiei sau cӑ nu am avut multӑ vreme contact direct cu ea, nici în familie nici altfel. Beţivii pe care i-am întâlnit, mai ales în copilӑrie, au fost mai degrabӑ cei din bancuri, aiuriţi, bonomi, şugubeţi şi neajutoraţi ca nişte copii, prin urmare simpatici în cele din urmӑ în realitatea lor paralelӑ.

Blocul în care am copilӑrit pânӑ spre însurӑtoare avea ieşire la bulevard, grӑdina îngrijitӑ si trotuare largi. Ieşeam în faţa scӑrii bӑieţi de nici zece ani sӑ alergӑm dupӑ câte o minge. Pe lângӑ noi treceau oameni pe drumul spre servici sau ducându-se la piaţa din apropiere. Deseori, în dreptul nostru se oprea câte un cetӑţean mai afumat. Nu era neapӑrat un act voluntar; se întâmpla ca fix în acel loc balansul interior sӑ devinӑ imposibil de stӑpânit, iar omul se prindea cu ambele mâini de gardul viu şi ramânea aşa. De acolo, anexӑ umanӑ a puieţilor de brad, ne privea prin ceaţӑ cum apӑream şi dispӑream prin faţa lui.

Dupӑ o vreme se aprindea şi începea sӑ ia jocul nostru cu mingea drept meci adevӑrat. O amintire vagӑ a ce va fi fost poate cândva îl determina sӑ ne îndemne la pase sau la şut la poartӑ. Se enerva cӑ nu îl bӑgam în seamӑ şi ne ameninţa ridicând braţul în sus, punându-l repede înapoi pe gard, imediat ce simţea din nou mişcarea de revoluţie. Când ne sӑturam de alergat, ne strângeam în jurul sӑu, provocându-l şi râzând de el de la o distanţӑ sigurӑ, în timp ce de la geamurile blocului ne urmӑreau vecini amuzaţi sau excedaţi de obrӑznicia noastrӑ. În acest punct folosea deja doar o parte din consoane şi trecea prin stӑri de spirit care ne fӑceau sӑ râdem sau dimpotrivӑ sӑ îl privim cu o jenӑ pe care nu reuşeam sӑ o înţelegem. Foarte volubil totuşi, fӑcea cumva sӑ ne explice regulile jocului şi apoi invariabil pe cele ale vieţii. Uneori se întâmpla sӑ ne fascineze ceea ce ne spunea şi ajungeam sӑ purtӑm împreunӑ adevarate discuţii. În cele din urmӑ ne plictiseam şi ne întorceam la joacӑ. Îmi aduc aminte cӑ rareori observam când pleca de lângӑ noi şi mӑ trezeam cӑ pur şi simplu dispӑruse, de parcӑ se mistuia cumva în întunericul serii.

Cu astfel de întâlniri încӑ din timpul copilӑriei nu e de mirare cӑ niciodatӑ nu m-a încercat în preajma beţivilor sentimentul de repulsie, probabil îndreptӑţit, al altora mai nefericiţi decât mine. Mӑrturisesc cӑ mai degrabӑ felul în care i-am tratat eu a fost cel problematic. De la ultima noastrӑ întâlnire am realizat cӑ ar fi bine sӑ mӑ feresc de ei pe cât se poate; spre binele lor, vreau sӑ spun.

Plecând într-o searӑ de la servici, m-am intersectat chiar lângӑ clӑdire cu un cetӑţean bine aghesmuit, care cӑra douӑ sacoşe uriaşe în fiecare mânӑ. Cum de reuşise beat mort fiind sӑ mai facӑ şi cumpӑrӑturi, nu pot sӑ îmi dau seama. Am apucat doar sӑ îl vӑd cum se dezechilibreazӑ în faţa mea şi cum cade cu mare şansӑ în genunchi. Poziţia în care ajunsese era totuşi nefireascӑ: una din mâini era întinsӑ cӑtre spatele lui, iar cealaltӑ în faţӑ, ambele în plan orizontal. Nu mai pӑrea capabil sӑ se ridice de jos şi nici sӑ susţinӑ prea mult aceastӑ poziţie, deoarece sacoşele, cӑrora nu le dӑduse drumul, pӑreau cӑ îi storceau puţina vlagӑ pe care o mai avea. Zâmbind, m-am apropiat de el şi l-am întrebat dacӑ are nevoie de ajutor. Nu mi-a rӑspuns, însӑ, evident, nu m-am descurajat. Eram determinat sӑ îl ajut. Evaluând situaţia, mi s-a pӑrut cӑ sacoşa care îi venea spre spate era mai grea decât cealaltӑ, aşa cӑ am apucat-o şi i-am luat-o din mânӑ.

În apӑrarea mea pot spune cӑ am avut numai intenţii bune, doar cӑ îngerii noştri pӑzitori probabil cӑ lipseau din preajmӑ. Pentru ce s-a întâmplat efectiv nu mӑ pregӑtisem şi cu atât mai puţin sӑracul om. Se pare cӑ acea poziţie nefireascӑ era totuşi una de echilibru, care echilibru eu tocmai îl fӑcusem praf. Eliberat de greutatea din spate, omul s-a dezarcuit brusc, a decris un larg arc de cerc şi, incapabil în starea în care era sӑ schiţeze vreun gest de apӑrare, s-a oprit cu faţa în asfalt. Am rӑmas perplex incapabil sӑ reacţionez cumva. O clipӑ mai târziu mi s-a pӑrut cӑ de sub faţa lui iese un firicel de sânge.

M-am speriat serios cum rareori mi s-a întâmplat în viaţӑ. L-am ridicat cum am putut şi l-am trântit pe o bordurӑ plinӑ de noroi. Faţӑ de situaţia de adineaori mi-am zis cӑ totuşi era o îmbunӑtӑţire. Nu pot sӑ spun cât de ameţit fusese pânӑ sӑ se întâlneascӑ cu mine, cert e cӑ acum nu mai ştia pe ce lume este. Am realizat uşurat cӑ a tras doar o sperieturӑ şi cӑ îi curgea foarte puţin sânge din nas. I-am dat un şerveţel sӑ se şteargӑ şi a trebuit sӑ îl învӑţ cum sӑ îl foloseascӑ. Cred cӑ am mai rӑmas cam un minut lângӑ el sprijinindu-l şi vorbindu-i. L-am pӑrӑsit imediat ce a pӑrut cӑ se trezeşte de-a binelea. Nu voiam sӑ fiu prin preajmӑ atunci când, amintindu-şi ce anume se întâmplase, ar fi dorit sӑ își facӑ singur dreptate. Nu spun cӑ aşa ar fi procedat, doar o menţionez ca pe o posibilitate. Și poate cӑ atunci mi-aş fi schimbat pӑrerea idilicӑ despre ei. Mare pӑcat ar fi fost, nu-i aşa?