Ce hram porți?

În limba noastră cuvântul „hram” a intrat direct din slavona veche, însemnând casă, templu. Exista și la turci un termen cu formă și înțeles apropiate, cel de acoperământ sau învelitoare. La noi a fost preluat de la început în sensul rămas până în ziua de azi, acela de hram al unei biserici, adică de sfânt, îndeobște, care este luat drept patron spiritual al unei parohii la înființarea ei.

Aruncat astfel în spațiul de cultură autohton, cuvântul acesta cu înțeles atât de simplu și evident a pățit și el ceea ce tot pățesc cele sosite pe la noi. Limba a văzut noțiunea și i-a presimțit nuanțele; a primit un concept zice-se final și i-a înfӑptuit virtualitățile.

Mai întâi, ideea de hram s-a extins asupra sărbătorii din ziua sfântului respectiv. Căci atunci când suntem suficient de mult timp sub vreo oblăduire, înțelegem la un moment dat ce bine este să trăim astfel. Ce bucurie poate însemna prezența perpetuă a unui cămin și cât de firesc este a-l sărbători. Într-atât încât casa în sine, cel care o are spre ocrotire și recunoștința celor care o locuiesc sau se întorc din când în când la ea, se regăsesc în însăși serbarea care le însoțește. Și atunci vom continua să vorbim despre hramul bisericii indicându-l pe cel care, în lume, o protejează de lume, dar de asemenea vom spune uneori că ”mergem la hram”, adică la sărbătoarea din ziua de hram, căutând sub același acoperământ, instinctiv cred, un anumit tip de comuniune care ne lipsește multora din viațӑ.

Într-alt sens, cuvântul a continuat să vorbească despre alte învelișuri în expresii de forma: ce hram are cineva, care îi este hramul. O vreme, întrebând astfel, a existat dorința de a pricepe ce fel de haină poartă omul chestionat, pe cine cunoaște, care îi este „relația” oficialӑ, cu ce se prezintă el în fața lumii. Gândul se uita în continuare la impresia lăsată de cineva, la felul în care era îmbrăcat de atribute mai degrabă exterioare. Apoi, încetul cu încetul, s-a înțeles că și aici este o nevoie de dumerire. Bine, am văzut cum arăți și cu cine te însoțești, dar lămurește-mă: totuși, ce hram ai?

Și iată cum sensul acestor expresii s-a adâncit. Intuiția remarcabilă a acestui neam a sesizat ceva pentru care în alte spații a fost nevoie de un serios efort de gândire filosofic. Forma și fondul se întrepătrund în genere mai mult decât ne place să credem, iar între estetică și etică sunt destule punți cât să vorbim de identitatea lor. De la un punct încolo nu se poate descrie un acoperământ fără a pomeni în același timp pe cele adăpostite. Haina va spune mereu câte ceva despre omul care o poartă, după cum o casă nu poate fi despărțită de intimitatea sa ori de cei care o umplu. Felul în care cineva vorbește, spațiul în care își duce existența, prietenii cu care umblă, lucrurile pe care le face, ocupația sa, toate definesc făptura din spatele lor. Ce hram porți a ajuns să însemne mai mult decât felul în care pare cineva, interogând însuși felul său intim de a fi: ce fel de om este, care îi este rostul. Cӑci, în cele din urmă, experiența directă ne spune că există totuși puține construcții, umane sau de alt fel, care într-un fel arăta pe dinafară și în altul pe dinăuntru.

Stranii lucruri se întâmplă într-o limbă. Vreun cuvânt, dacă hoinӑreşte ceva vreme în lume, va duce inerent cu el ceva din ea. Ceea ce este un lucru bun în clipele în care ne cuprinde nostalgia după vremuri ce au trecut și am vrea să ne lӑmurim câte vreun gând, dar nu mai este nimeni sӑ ne rӑspundӑ. Uneori putem întreba direct cuvintele, fiindcӑ unele poartă în ele povești și urme de vieți trecute (de doamne și domnițe, dar nu numai). Așa s-a întâmplat, cred eu, și cu aparent limitativul “hram”. Limba l-a luat de mână și, lăsându-i nealteratӑ esența pe lângă sfintele locaşuri, a pornit hai-hui cu el prin lumea de aici, zăbovind un timp în sfera exteriorului (acoperământ, meserie, cunoscuți), apoi în cea a evidenţelor comportamentale (cum se poartă cineva) și a ajuns pânӑ la nevoia de a privi intimitatea ultimă a ființei, cum e în sinea ei, ce rost are ea pe lume. I-a plimbat sensurile puţine peste un întreg segment de existență – și nu este decât un singur cuvânt.

Ce hram porti

Anunțuri

Cuvântul dus cu duhul

Datorită unei predispoziții exersate cu obstinare în timp, mă simt mai apropiat de tăceri decât de locvacitate. Evident cӑ pe lângă valențele discreției înțeleg perfect şi importanța de a fi, mӑcar în intimitate, cât se poate de clar în rostirea gândurilor. Totuși îi prefer instinctiv pe cei care, știind cât din greul lumii pot duce cu ele cuvintele, le dozează cu oarecare atenție în vorbirea de zi cu zi.

În genere, a vorbi cumpătat astăzi, într-o lume care pune accent exclusiv pe comunicare și pe capacitatea ei de a transmite continuu, indiferent ce anume, este un semn de vădită inadecvare și de slăbiciune la nivelul, cum să-i zic, inteligenței sociale. În apărarea moderației ca mod de viaţӑ aș spune că, de fapt, lucrurile stau cumva pe dos. Pe hârtie “caeteris paribus” o suna bine și o fi util, dar în viața reală lucrurile se bine-simplifică arareori. Cine face apologia comunicării verbale și doar a ei, ridică un principiu bun, ca principiu, la rang de dogmă aplicabilă universal oricӑrei situaţii. Realitatea este însӑ mai complexӑ de atât și, amintind de o vorbă celebră, are o încăpățânare anume de a se manifesta indiferent că ne convine sau nu. Cei cumpătați în exprimare înțeleg uneori mai bine profunzimea câte unui context, care nu poate fi abordat sau lămurit doar prin mecanismul simplificat al comunicării, sau oricum nu în sensul ei sărăcit, acela de a vorbi. Despre acest mod de a vedea comunicarea este vorba în textul de față: părerea proprie asupra unui principiu, care este imediat asumat drept enunț imuabil. Este în cele din urmă un mod limitat de a judeca în chip nefiresc firescul.

Nu poţi vorbi despre slӑbiciunile comunicӑrii fӑrӑ a aminti de “profesia” de comunicator, adicӑ de ceea ce unii își asumӑ drept program de viaţӑ. Din experiența proprie, aș spune că adepții acestui mod de a comunica poartă cu ei dorința de a releva ceva ce ei știu unora care nu o știu (da, generalizez; a se vedea la sfârşit o explicație pentru asta). Niciodatӑ nu am putut găsi în atari motivații vreo valență pozitivă. Mi s-a pӑrut mai degrabӑ cӑ totul nu este decât chipul prin care dumnealor doresc să se afirme și să se poziționeze ierarhic în mulțime. Să fie de partea cealaltă a catedrei, cum ar veni. Nu cӑ nu aş rezona deloc cu o nevoie de genul ăsta; oho, şi încӑ cum! Doar că mereu am avut impresia ca am de-a face cu o massă organizată precum un cult în asociații, cabinete, echipe de traineri, forumuri, comitete și alte comiții, precum și adepţi “particulari”, neangajaţi formal. Dacă e ceva ce îi unește pe aceștia, este poate siguranța absolută a celor care glorifică comunicarea drept panaceu universal al problemelor de viață. Comunicare pe care o văd în genere unidirecţionalӑ, cӑci nici nu ar putea fi altfel între avva şi învӑţӑcel. Altfel, nu se opresc la comunicare. Sunt toți profesori de orice ți-ar trece prin cap, deseori buni manevratori ai vocabularului, gramaticii şi a câtorva idei, care însӑ au încremenit fix în acest punct, de unde sunt gata oricând să îți vorbească afabil și volubil despre „valoarea” cuvântului rostit.

Din pӑcate, de atâția susținători vocali ai comunicării e greu să apuci să mai spui și tu ceva. Cei pățiți știu bine ce greu se „comunică” în fapt cu astfel de persoane. Spunând acest lucru în acest fel, nu părem a ne deosebi prea mult unii de alții, așa este? Totuși vreo distincție trebuie să se poată face pe undeva. Să fie aceea că omul cumpătat până și în exprimare înțelege precaritatea multor certitudini ce țin de ale umanului? Ori că un cuvânt poate face atât de mult bine precum și infinit de mult rău, și atunci trebuie uneori manevrat în condiții de laborator medical? Cӑ nu numai vorbele au darul de a releva, ci şi prezenţa, gesturile, posturile, mângâierile şi privirile, ba uneori, draga mea, doar faptele nude, iar alteori chiar însӑşi lipsa tuturor acestora? Sau că poți rămâne neînțeles tăcând mereu, dar la fel de bine te poți rătăci în comunicarea în formă continuată? Știu și eu, poate ne comunică cineva vreo lămurire dincolo de dubii.

Există totuși o categorie de satisfacții pe care nu o au decât cei în genere mai reținuți de felul lor. O mulțumire anume ce apare când limba se răzbună pe cei care prea abuzează de ea, relevând câte ceva despre “profunzimea” din spatele vorbelor. De-a lungul timpului am fost eu însumi martor unei mulțimi de exprimări care mai de care mai nefericite, dar care erau împărtășite public cu cea mai mare seriozitate și cu maximă încredere în cele rostite. În alte condiții ar fi trecut poate drept paradoxuri logice reușite, alegații inspirate, expresii ale unor inteligențe vii. Așa, spuse cu patos, cu convingerea că se semnalizează adevăruri universale, ori cu condescendența celor care au a învăța pe alții, au comicul lor anume. Voi scrie doar câteva astfel de momente pe care le-am trăit personal, o foarte mică parte din cele care mi-au rămas în memorie. După atâta vreme încă mi se par de un umor involuntar foarte haios.

Voi trece peste accidentele personale, care pe cuvânt de onoare că sunt scuzabile şi terne.

Sora mea, în plină eră Michael Jackson, îi reproșează lui tata: „Toţi proștii și-au luat disc cu Michael, noi de ce nu ne cumpărӑm?”  (Înlocuiți „disc cu Michael” cu „iPhone” sau ceva similar; fraza nu își va pierde din prospețime. E nemuritoare.)

Un băiețel, vrând să își susțină părinții care insistau să rămânem la prânz, ne blocheazӑ accesul la uşa de la ieşire, de unde rӑcneşte hotӑrât şi candid: „De la noi nimeni nu pleacă nemâncat!

Un fost coleg de facultate împreună cu care am lucrat cândva, luptând împotriva oricӑrei dogme, cu bӑtaie directӑ la adresa celor tradiţionale: „Totul, dar absolut totul este relativ!

Un alt fost coleg, exasperat de indecizia cuiva față de o problemă gravă: “Nu ştiu ce sӑ îți spun. Ar trebui sӑ faci cum vrei tu şi sӑ nu mai accepţi sfaturi de la cineva. Toți care dau sfaturi sunt nişte imbecili.

Un comentariu la un articol despre “Cuminţenia Pământului” a lui Brâncuși, despre care nu ştiu sӑ spun dacӑ nu o fi autoironic: “Vă riscați afirmând că n-ar veni nimeni să vadă Cumințenia… la București. Nu ştiți de ce sunt capabili snobii. Eu am fost efectiv până la capătul Pământului pentru câteva lucrări ale lui…

Motto-ul cărții de texte umoristice ale lui Amza Pellea: „Pentru toți oltenii care fură împrăștiați prin lume.” (Mӑi, frati’miu, mai că îmi veni să zic că asta fu cu intenție. Cu intenție aş zice că fu asta, auziși?)

În fine, o frază a cărei paternitate trebuie să recunosc că nu mi-o pot asuma pe de-a întregul, dar care rezumă potrivit o parte din cele ce se pot citi pe aici şi aiurea: „Numai proștii generalizează.

 

cmf? bn!

Ieri, Maria mi-a arӑtat, scrisӑ de mâna ei, o conversaţie imaginarӑ de tip feisbuc. Dialogul, ce conţinea vreo duzinӑ de replici, avea în total mai puţin de patruzeci de litere. I-am povestit cӑ odatӑ a existat o raţiune pentru prescurtӑri ca acestea, însӑ vremurile acelea au apus demult. Râdem, glumim, dar sӑ nu o prind cӑ se obişnuieşte sӑ vorbeascӑ sau sӑ scrie astfel cӑ ne supӑrӑm. Mi-a replicat: “Am greşit ceva? Am fӑcut vreun dezacord?”. Fireşte cӑ nu fӑcuse nici-un dezacord şi cӑ textul ori ideea în sine se susţinea. A trebuit prin urmare sӑ detaliez, pentru cӑ iarӑşi m-am trezit în acel tip de situaţie în care descoperi cӑ trebuie sӑ explici cuiva o idee ce este axiomaticӑ pentru tine.

Aceste prescurtӑri au devenit o obişnuinţӑ în ziua de azi. Cum mulţi se exprimӑ în scris doar colocvial, este foarte posibil sӑ repete de fapt un tip de manifestare verbal. Ceva asemӑnӑtor exista şi înainte, de exemplu dezacordurile gramaticale. Alte variante au apӑrut relativ mai recent şi îmbracӑ forme ceva mai subtile. Spun „mai subtile” fӑrӑ a mӑ gândi la o anumitӑ fineţe a lor sau la ceva asemӑnӑtor, ci la faptul cӑ, citindu-le, nu pare atât de evident cӑ se poate afla câte ceva despre posesor. O scurtӑ privire asupra acestora mi se pare necesarӑ, chiar dacӑ nu am pretenţii de exhaustivitate ori de alt tip.

Mӑ abţin deocamdatӑ de la erori mai evidente, cum sunt scrierea greşitӑ a cuvintelor, exprimarea bolovӑnoasӑ ori renunţarea la diacritice prezente atât de manifest într-o mulţime de texte. Mai interesante şi mai greu de observat la o lecturӑ rapidӑ sunt limitarea ori necunoaşterea de-a dreptul a vocabularului. Setul de cuvinte folosit este de regulӑ redus la extrem şi deseori dublat de înţelegerea greşitӑ a sensurilor termenilor. A folosi exclusiv „uau” pentru exprimarea oricӑrei senzaţii de plӑcere şi decât „nasol” (ca sӑ mӑ opresc doar la termeni benigni) pentru cele neplӑcute, indicӑ o formӑ severӑ de de limitare interioarӑ. Dupӑ cum a râde în barbӑ sau chiar a apostrofa interlocutorul pentru expresii de genul „cutare lucru este futil” este iarӑşi un lucru într-adevӑr vrednic de râs, sau de plâns dupӑ caz, ceea ce, dacӑ este sӑ fiu sincer, a cam fost mereu astfel.

Sunt apoi cei care multiplicӑ câte o literӑ a cuvântului, dorind sӑ puncteze, sӑ întӑreascӑ sau sӑ imite în scris sunetele din vorbirea curentӑ. De regulӑ, nu sunt alese vocalele ori încӑ accesibilele „s” ori „r”-uri. Probabil cӑ scopul este de a sugera excelenţa, cӑci puţini sunt capabili sӑ pronunţe „bbbbbbbravooooo” precum pare a o face atât de lejer preopinentul. Deşi, astfel de alegeri cred eu a sugera mai degrabӑ bâlbâiala decât o dicţie peste medie.

Despre folosirea majusculelor se poate scrie un tratat. Existӑ texte în care nu poţi gӑsi o literӑ mare, nici mӑcar una singurӑ. Când rândurile respective sunt dublate de lipsa oricӑrui semn de punctuaţie sau de frângeri aleatorii ale liniilor, ai impresia cӑ autorul (sau autoarea) se vede pe sine reîncarnarea vreunui Nichita. Cӑ în mintea sa o astfel de aşezare în paginӑ are un anume sens şi cӑ doreşte sӑ transmitӑ ceva abscons prin renunţarea la litera mare din fiecare substantiv propriu ori la virgulele dintr-o enumerare. Alţi autori scriu dimpotrivӑ fiecare cuvânt numai cu litere mari, lucru care, prin convenţie, indicӑ un naturel isteric. Uneori strigӑtul majusculelor este întӑrit de încheierea propoziţiei cu unul, douӑ sau chiar şapte semne de exclamare, de naturӑ sӑ accentueze nivelul de decibeli în care a fost împachetat mesajul. Înţelegerea drept rӑcnet (existenţial? de alt tip?) al unui enunţ de genul „azi am mâncat douӑ portocale” urmat de un numӑr oarecare de semne de exclamare, te lasӑ aparent inert în imposibilitatea de pricepe ceva concret din posibila drama prin care ar trece, zice-se, respectivul.

Cel mai mult mӑ intrigӑ folosirea punctelor de suspensie la terminarea fiecӑrei idei. Una, douӑ ar mai putea suporta amânarea unei încheieri ferme, dar când absolut fiecare propoziţie este echivalentul unei semidrepte, ceva este în neregulӑ. Autorii nu par a se simţi intimidaţi nici de cele exclamative ori interogative. Dacӑ ultimile, mai ales, cer obligatoriu prezenţa semnului de întrebare, atunci omniprezentele puncte îl vor urma ori preceda, dar nu vor lipsi. Deruta mea este accentuatӑ şi de faptul cӑ, pentru profanul din mine, textul în sine pare a trata un subiect absolut tern şi nu reuşesc sӑ îmi explic inflaţia de puncte de final. Am oare de-a face cu o inteligenţӑ incapabilӑ de a-şi duce gândul – orice gând – pânӑ la capӑt? Sunt acestea încercӑri de tip Thomas More de a se pӑstra obscur în toiul unor profunzimi care îmi scapӑ? Sosesc prea brusc ideile în mintea autorului încât trece la repezealӑ doar jumӑtӑţi din ele, plӑnuind sӑ revinӑ la ele cu proxima ocazie? Sunt resturi de înţelepciune pe care sunt invitat sӑ le gust câte puţin, interruptus sӑ zicem, pentru a nu sucomba în prea-plinul adâncului sensurilor? Renunţ de obicei, prea obosit de numeroasele virtualitӑţi care mi se desfӑşoarӑ în faţӑ, reacţie care îmi imaginez cӑ ar umple de bucurie autorul acelor sibile rânduri.

În fine, cratima, aceastӑ piatrӑ de Sisif legӑtӑ la gâtul fieştecӑrui doritor de a exprima idei în scris. Maria, sӑraca, încӑ se mai luptӑ cu ea pe la şcoalӑ, fӑrӑ sӑ își imagineze cӑ alţii au renunţat demult sӑ accepte existenţa oricӑror rigori în ceea ce o priveşte. De regulӑ, cratima este tratatӑ ca fiind cel mai volatil şi opţional termen; în consecinţӑ, nu e nici-o problemӑ dacӑ ar lipsi. Probabil cӑ uneori este omisӑ cu buna-intenţie a celui ce bӑnuieşte cӑ ar trebui sӑ fie prezentӑ, doar cӑ nu ştie exact unde sӑ o aşeze în cadrul cuvântului. O soluţie ar fi sӑ încerce reformularea enunţului respectiv, astfel încât vocabula cu pricina sӑ ajungӑ la sfârşitul rândului, acolo unde, vrei, nu vrei, eşti obligat sӑ o desparţi în silabe. Decât absentӑ de tot, mai bine sӑ fie pusӑ unde s-o nimeri. Sunt însӑ şi unii care fac încӑ eforturi pentru ca ea, cratima, sӑ nu disparӑ chiar de tot din scripte şi ӑsta cred cӑ e sensul vreunei propoziţii precum „m-ӑ doare sufletu când vӑd”, cu referire probabil la sentimentele care se nasc în lipsa cratimelor. La extrem, avem de-a face cu penitenţa unora care au batjocorit limba de suficient de multe ori, încât sӑ aşeze cratime peste tot. De exemplu, sӑ scrie acum spӑşiţi, biografic şi agramat despre „uni oameni nu-au suflet”.

I-am povestit despre aceste lucruri cât mai simplu cu putinţӑ, atât cât poţi vorbi unui copil care își pierde la un moment dat interesul pentru tot ce nu poate fi ori deveni joacӑ. Nu am apucat sӑ îi spun cӑ mai rӑu decât toţi este cel care crede cӑ stӑpâneşte lucrurile de bazӑ luând drept reper unic pe ceilalţi şi își imagineazӑ cӑ a învӑţat suficient. Apoi, abuzeazӑ de virgule, ezitӑ între a şti şi a ştii, nu se hotӑrӑşte dacӑ pentru inserţiile de idei paralele sӑ foloseascӑ paranteze ori liniuţe despӑrţitoare (dacӑ aşa s-or numi), are nenumӑrate ticuri de exprimare sau de vocabular şi aşa mai departe. Este o formӑ de snobism ori de rӑutate gratuitӑ pânӑ la urmӑ – şi, dacӑ mӑ gândesc bine, mӑ bucur cӑ nu am insistat sӑ îi explic mai departe…