Să moară…!

Dimineţile de toamnӑ ale oraşului pot fi foarte depresive uneori. Se spune cӑ natura își ia întotdeauna partea ei atunci când se insinueazӑ în spaţii făcute de om. În egalӑ mӑsurӑ se întâmplӑ şi invers. Numai într-un oraş poţi vedea mai bine cât de acaparatoare, cât de cu adevărat gri şi apӑsӑtoare poate deveni atmosfera naturii întomnite dacӑ este atinsӑ de faptele omului. Pe un fond ubicuu de beton, mizerie şi hӑrmӑlaie, multicolorul frunzei pare la fel de urât şi de inoportun.

O fi şi firea mea de vinӑ, dar chiar nu vӑd ce ar putea sӑ mӑ înveseleascӑ acum.

– Ce…?

Lângӑ mine o doamnӑ trecutӑ de prima tinereţe vorbeşte la telefon. Este mai micӑ de înălțime decât mine cu un cap, dar latӑ în umeri, pieptoasӑ, cu privire şi voce sigure. Practic definiţia volubilitӑţii. Numai cӑ se pare cӑ şi-a gӑsit naşul.

– Moni, aşteaptӑ… Moni…!

Moni însӑ nu o aşteaptӑ deloc, ci o surclaseazӑ verbal în mod evident. În schimb mӑ aştept eu sӑ o vӑd fie explodând, fie închizând pur şi simplu telefonul. Dar nu, ea tot încearcӑ sӑ reintre în discuţie.

– Moni, dar ce… Adicӑ… Stai aşa…

O înteleg perfect pe sӑraca femeie; de câte ori nu am trecut şi eu de-a lungul timpului prin aşa ceva. Da, cred cӑ va sucomba în curând şi va închide telefonul. Eu asta aş face.

– Moni… Să moară…

Ei, uite cӑ asta nu prevӑzusem! Explozia mitocӑniei era ultimul lucru la care sӑ mă aştept. Privind-o mai atent îmi spun cӑ ar putea fi destule semne sub stratul de respectabilitate de la prima vedere (nu, nu mӑ învӑţ minte niciodată).

– Sӑ moa-ră… Mo-ni, sӑ moa-rӑ…

Și ce apӑsat pronunţӑ cuvintele! Este dezgustӑtor sӑ auzi un asemenea limbaj ieşit din gura unei femei, extrem de dezgustӑtor şi de iritant. Mӑi, te afli în public, înconjuratӑ poate de vreun copil sau, mai rӑu, de vreun cunoscut, ai o tonalitate a vocii aproape caldӑ, pari cât de cât îngrijitӑ, ceea ce sugereazӑ o minimӑ preocupare pentru propria persoanӑ – şi tu ce faci? La primii nervi le arunci pe toate pe apa sâmbetei şi te instalezi în mijlocul unui vocabular imposibil de calificat. Auzi, sӑ moarӑ…

– …sӑ moarӑ capra vecinului Moni îți jur cӑ asta era atitudinea lui dincolo de prestanţa cu care se înconjura chiar fiind absolut sincerӑ nu cred cӑ a fost greşitӑ percepţia mea deloc nu cred de altfel recunoaşte cӑ şi tu te-ai gândit la fel n’est ce pas…?

sa-moara-capra-vecinului

Atac la critică

Din când în când, câte o impresie sau un cuvânt întâmplător mă fac să realizez cât de mult îmi lipsește o discuție de idei cu adevărat bună. Am avut de-a lungul timpului câteva, ba din cele contradictorii, înțepate sau pătimașe, ba unele consensuale ori având o căldură anume, ceva mai recente. Firește, celor din urmă le duc lipsa mai cu seamă…

Din nefericire, întâlniri vii, capabile să lase urme bune, nu pot spune că am avut adesea și nici nu am asistat la multe. Nu știu să spun din ce motive. În clipele mele mai puțin lucide mă gândesc să dau vina pe vreun destin funest, pe un ghinion teribil care m-a plasat prost în viață. Pe moment îmi pare cea mai potrivită explicație, într-atât încât nici nu mă mai obosesc căutând alta.

De fapt mă înșel singur. Fac eu ce fac și mă nimeresc frecvent în mijlocul unor situații în care preopinenții stau bine înfipți în fundamente nesigure, ceea ce nu îi împiedică să manevreze pseudoconvingeri cu emfază și dispreț militant. Căci dânșii sunt porniți nici mai mult și nici mai puțin decât să schimbe din temelii lumea altora. Pe aici pe undeva trebuie că își are originea nevoia mea păcătoasă de a lua excesiv de în serios argumentele ultime ale celuilalt. Cum mi se pare că întrevăd un mod de gândire intenționat eronat, ori plin de silogisme, de procese de intenție și obraz gros, cum îmi sare țandăra.

Înțeleg, firește, că fiecare își imaginează argumentul său drept unul bun, altfel nu și l-ar susține. Nu mulți au însă simțul relativizării lui în spațiul larg al ideilor. Între un argument fără noimă și unul imbatabil sunt puțini cei care cred că se mai pot manevra și alte atribute. Și însăși îngustimea aceasta, că cineva ar fi unicul posesor al celui mai inatacabil punct de vedere posibil, mă scoate din țâțâni aproape instantaneu.

Ce pare mai greu de acceptat pentru aceștia este că, în fapt, argumentul bun nu este neapărat irefutabil. Acel argument care se vede pe sine irefutabil este de obicei un argument prost. Aș generaliza chiar fără teamă. Cu cât un argument încearcă a se impune mai imperativ drept „contra-argument”, mai ales raportat la un mediu stabil de idei, credințe și tradiții (ceea ce reprezintă, prin excelență, o sinteză de gândire), cu atât mai mult îl putem bănui că ceva este în neregulă cu el.

Nu, un argument bun este cel capabil de a deschide porți și a porni un dialog.

În fine, dincolo de coerența logică, orice alt punct de vedere este recomandabil să posede un consistent bagaj de bun-simț. Aceasta pentru că până la urmă ceea ce își propune este o răsturnare de status-quo. Aici și acum sunt niște vieți așezate într-o tihnă anume și nu se face să intri cu buldozerul prin grădinile interioare ale altora. Să îi scuturi, să îi trezești, să le dai dimensiunea unei alte perspective, da. Doar că lucrurile cu adevărat importante sunt cel mai eficace abordate din perspectiva de gentleman, cu multă delicatețe și indulgență pentru fragila fire umană. Și, ca să folosesc un termen care îndeobște sperie, cu multă responsabilitate.

Celui pornit să revoluționeze vieți și să polemizeze pe teme mari și grave nu i-ar strica să încerce refacerea în sens invers, á la Auguste Dupin, a unui foarte util drum interior. Ar fi bine, pentru liniștea proprie și nu numai, să creadă cu onestitate că situația curentă este una anormală. Nu neapărat să își imagineze că are el dreptate. Cele două nu sunt complementare: în primul caz vezi doar o problemă, nu te lași consumat de infatuarea unei soluții. Și mai înainte de acestea, ar trebui să fie convins că aprecierea sa că lucrurile curente sunt anormale sau perfectibile este una corectă (greu de înțeles cum poți fi total sigur de asta). Să știe că aprecierea respectivă a făcut-o raportat la un sistem de valori de preferat absolute sau cât mai înalte. Să înțeleagă că sunt oameni pentru care chestiunea pusă pe tapet nu este o abstracțiune, că poate o văd și o simt pe alte planuri, de exemplu existențial. Că aici și acum, ceea ce pentru el este poate un discurs, pentru alții este însăși viață. Despre temperatura optimă de copt dovleceii pe plită ne putem da cu părerea cu toții, lejer și rapid, fără să ne lăsăm deranjați de propria inconsecvență. Despre educația copiilor, despre prostituție și comportamente sexuale, despre profesia altuia, despre trăirile unei meserii nobile ca cea de medic ori profesor, despre psihologia patimii sau inimaginabilele forme ale durerii, parcă nu.

Bine, dar atunci ce propun în fapt? Să nu deschidem gura decât legat de idei din aria noastră de competență? Firește că nu asta spun. Doar că, pe lângă mai multă calitate în expunerile unora, mi-ar plăcea să văd niscaiva bun simț și o țâră de discernământ. Cel care pleacă la luptă cu lumea pare deseori sincer în demersul său. El crede entuziast că pune lumii în față un punct de vedere original și imbatabil, și că o face cu cele mai altruiste intenții. De cele mai multe ori însă acțiunea sa este efectul banal al unei oarecari neliniști interioare. Ideea, Adevărul, Soluția sunt în aproape toate cazurile niște platitudini gândite și răsgândite de atâția alții înainte. Nu doar atât, dar chiar discuții ca cele pe care urmează a le naște au mai avut loc în trecut, cam cu aceleași rezultate. Până și textul de mai sus parcă l-am mai citit cu toții oarecând.

 

Somelierii

O cameră de apartament. În fundal se aude muzică tare în difuzoare. Câțiva comeseni, două-trei familii strânse laolaltă, se reculeg la potrocul de a doua zi. Afară aerul miroase a înserare, înăuntru doar a țigări. Fumate cu înverșunare undeva în apropiere, izul lor pӑtrunde adânc în plӑmânii celor din camera de zi. Discuțiile sunt aprinse. Subiectele se învârt în jurul zilelor de sărbătoare.

Doi dintre bărbați s-au plictisit să mai vorbească pe rând și îi stresează pe ceilalți comunicând în paralel. Amândoi evită salata de boeuf din motive nenumite. Cine sunt ei nu putem şti; sӑ convenim cӑ nesiguranța ne e cauzată de desimea fumului obscur. A asculta ce spune fiecare pare mai interesant, deşi e treabӑ grea în vacarmul general. Dacӑ n-am ști mai bine, am zice că unul din ei se încăpățânează să îl acopere pe celălalt care, ca de obicei, are ceva de spus, o spune şi nu doreşte altceva decât sӑ o spunӑ. Să încercăm să îi urmărim.

– Nu pot să zic că mi-era chiar poftă! Eu abia așteptam să mănânc…

– …cartea de bucate a lui Radu Anton Roman. Ați citit-o? Nu, nimeni? E numai pierderea voastră. Cartea este excepțională! Și nu mă feresc de cuvinte mari, credeți-mă, că eu…

– …de când am văzut salata am zis că nu e acră. Arăta suspect. Am crezut că e adusă de voi. Nu credeam că e aia făcută de mine. Nu că nu îmi place a voastră! E a voastră, nu? Doar că a mea e făcută azi dimineață când…

– …mi-am înfipt mâinile în ea și am luat o rețetă la întâmplare. Care numai rețetă nu era, era o descriere despre cum mănâncă românii salata de roșii cu castraveți. Pe bune, doar datorită acestei lecturi de o pagină și ceva am cumpărat cartea. Fără vreun regret, din prima clipă mi-am zis că…

– …asta nu este culoare de salată. Culorile trebuie să fie aprinse în salatӑ. Să fie roșul roșu, verdele verde și galbenul galben. Nu galben aprins, ci așa, mai gălbui. Albicios, ca maioneza pe care…

– …o mai răsfoiesc uneori de plăcere, sӑ îmi clӑtesc ochii cu ea. M-a fӑcut sӑ realizez că noi, românii, nu ne-am schimbat mai deloc bucătăria de-a lungul timpului. Știați că avem și azi rețete care nu s-au modificat fundamental de douăzeci de generații? Adică de jumătate de mileniu! Chiar și mai mult dacă te gândești la…

– … măsline. Mie îmi plac kalamata, sunt alea gri, mai sărate. Noi românii suntem obișnuiți cu altceva, ӑstora nici nu le-am zice că-s măsline. Uite, d-astea să pui în salata fin’că…

– …noi așa gătim mămăliga de pe vremea dacilor și o mâncăm cu brânză și ceapă, de la ultimul cioban pânӑ la primul academician al naţiei. Nu am făcut-o mereu cu mălai, că ăsta a ajuns în țară târziu. Dar o fӑceam pe vremuri din mei sau din orice altceva puteai lua….

– …de la castraveți. I-am văzut eu, castraveții arătau rău. Aveau o culoare nasoală, verde-deschis opac. Ăștialalți sunt din ăia cumpărați de fi-miu. De când i-am văzut am zis că eu nu aș fi cumpărat…

– …mămăligă, brânză, fasole, porc, tocane, vin, tӑrie, pâine, murături, fierturi de legume – toate ca întotdeauna. Iar acum mâncăm salata de boeuf…

– …și apoi degeaba încerci să ascunzi gustul cu mirodenii. Îi simt când nu au gust de castravete, gustul ăla proaspăt. Iar acum mâncăm salata de boeuf…

– …de te și umflă râsul când te gândești la bieţii unguri. Sunt atât de mândri de ardeiul lor iute, de paprika cum zic ei. Când de fapt bucătăria lor o fi început abia acum mai puțin de două sute de ani odatӑ cu înfierea ardeiului, pânӑ atunci se zice cӑ nici nu ştiau de existenţa lui, deși…

– …castraveții trebuiau să fie proaspeți, normal. Ăia aveau o culoare, așa, moartă. Dacă-ți spun! Nu erau „vii”, pur și simplu…

– …a fost o vreme când mirodeniile valorau greutatea lor în aur. Europa pornea spre Indii acum cinci sute de ani nu după aur, nu după mătăsuri sau sclavi. Ci după piper. Vă dați seama!? Să fii dispus sӑ alergi în jurul lumii după mirodeniile altora, asta în timp ce…

– …orice castravete e mai bun crud și eventual rece, dacӑ-l ţii la frigider. Sunt unii care se vând la borcan. Au tot felul de prostii băgate in ei. Cât de mic e borcanul, tot e plin de chimicale…

– …în Europa, unde se punea sare in mâncare și aia era tot. Ce șoc trebuie să fi fost prima degustare cu piper, șofran şi scorțișoară. Cu cardamom! Când…

– …merg să cumpăr întreb direct: sunt cu zahăr? Mie să îmi zici clar! Sunt buni și ăia cu zahăr. Dar nu pentru salată. Mie dă-mi din ăia sau nu mai îmi da deloc…

În acest punct al discuției o femeie se ridică de pe scaun. Un ghinion teribil a făcut sa fie mal-plasată la distanță egală între cei doi netoți. Cum dumnealor au cam același timbru vocal și au vorbit mai tot timpul, și-a petrecut ultima jumătate de oră încercând să deslușească vreo noimă oarecare din fraze de genul: salatӑ de șofran în maioneză, Dacu Anton Roman mănâncă roșii cu zahăr gălbui, mămăligă ca la mata cu castraveți la borcan, în India paprika are culoarea ungurului. Este sătulă peste poate.

– Vă place salata, băieți?

– Da, da, e gustoasă!

– Foarte bună, mulțumim!

– Atunci, mai lăsați vorba și mâncați. Că e destulă şi singurӑ nu se terminӑ! Cum o terminați p-asta vă mai aduc o caserolă din frigider. Cӑ am fӑcut şi eu ieri dimineaţӑ cu castraveți proaspeţi murați. Dacă vreți, vă mai presar pe ea niște piper, coriandru, anason și ce-oi mai găsi prin dulăpioare. Hai, mâncați, mâncați şi din gurӑ nu mai daţi!

Somelierii