Confuzii

Nu încercăm să pătrundem sensul lucrurilor de dragul de a filosofa autolaudativ, ori pentru a despica firul în patru pentru ceva ce este evident de la prima vedere. O facem ca să ne lămurim (atât cât putem și cât ne este îngăduit) dacă ceea ce vedem la suprafață este și în adâncime, dacă albul e alb și negrul nu este gri. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, impresiile nebinepătrunse sunt cu totul înșelătoare și tare departe de adevăr.

Nu ne deschidem carapacea pentru ca alții să poată privi în voie în sinea noastră. O facem fiindcă ochii noștri sunt dincoace de ea și nu putem vedea dincolo, o deschidem fiindcă numai astfel putem gusta din firea lumii şi, poate, şi lumea din a noastră, căci alt mod de a trăi neegoist şi de a înţelege cum se cuvine existența nu este. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, sunt oameni care abia așteaptă să (se) dăruiască celor pregӑtiţi a primi.

Nu ne devotăm celor apropiați din lenea de a fi altfel decât buni, ori doar în anumite clipe convenabile care nu cumva să ne oprească din a ne trăi viața, ori când nimeni nu ne va lua în derâdere de fraieri ce om părea. O facem din iubire trecută (ce ne-a adus lângă ei), prezentă (care favorizează aceste clipe) și viitoare (căci avem a-i iubi în toată vremea). Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, a trăi în vecinătatea unei uitări de sine este a fi întru o continuă bucurie a blândeții şi a bunătății.

Și nu rămânem încremeniți în convingerile noastre din teama că altfel ne vom nega însele principiile după care ne-am ordonat pașii vieții. O putem face uneori, desigur, dar numai dupӑ ce mai întâi am căutat în adânc sensul lucrurilor, ne-am deschis către învățare şi ne-am smerit devotându-ne altora, iar după ce le-am isprăvit pe toate acestea, și numai atunci, am aflat că dreptatea ar fi pe deplin a noastră, a celor încrâncenaţi. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, totuși nu este, sau, chiar de ar fi, nu ne folosește cu adevӑrat la nimic.

confuzii

Vremea vremuieşte

Când treci de o anumitӑ vârstӑ, în urmӑ priveşti cu ochi confuzi. Eşti încӑ suspendat între cӑutarea indiferentӑ pe care o aruncai amintirilor acum câțiva ani numai şi resemnarea, seninӑ ori resentimentarӑ, ce va veni peste o vreme. Prin neclarul privirii crezi cӑ distingi ocazii pe care le-ai pierdut iremediabil şi care te macinӑ cumplit. Nu ai încӑ înţelepciunea celui care cunoaşte deşertӑciunea multora din ele, într-atât încât sӑ le lase sӑ curgӑ. Sau sӑ le lase sӑ se vindece de la sine.

Și atunci mai întâi încerci sӑ îți aşezi amintirile în ordine şi sӑ tragi ceva învățăminte din ele. Poate ceva din tonul tӑu, din aşezarea verbului, din muzicalitatea şi ritmul cuvintelor, aratӑ celor în jur cӑ ai ceva de spus şi cӑ o spui cu greutatea celui ce a trӑit destul. Amintirea ta devine pentru ceilalţi povaţӑ, s-a bine-aşezat peste timp, s-a lӑmurit. Limpezitu-s-a. Pe mӑsurӑ ce înaintezi cu gândul prin timpul ce a trecut, vorbele tale se aud din ce în ce mai puţin şi se sting cumva de la sine. Îţi rӑmân alӑturi numai liniştea, numai împӑcarea, numai tristeţea.

Liniştea şi tristeţea acceptӑrii. Vremea a vremuit, le-a sӑvârşit pe ale ei.

Și totuşi, chiar şi în tӑcerea asta… Este cineva care sӑ lase senin în urmӑ pe cele duse? Este cineva dintre noi care sӑ nu simtӑ lӑuntric întreg amarul lumii, în care sӑ nu zbiere dorinţa, sӑ nu râvneascӑ la un „încӑ o datӑ”, o ultimӑ datӑ? În care sӑ nu se ridice vibrând, mai întâi lent, apoi din ce în ce mai sfâşietor, dorul? Cine dintre noi poate pӑrӑsi scene de viaţӑ fӑrӑ sӑ își rupӑ rӑrunchii de atâta regrete rӑcnite? Care sӑ nu se zbatӑ cu aripi cӑrora nu le mai ştie rostul? Și cine se va gӑsi lângӑ noi sӑ ne mângâie durerea, sӑ ne ajute sӑ trecem înapoi Styx-ul? Unde sunt cei care ne iubesc?

Aici sunt, draga mea…

Damien Rice – It takes a lot to know a man

Tace şi face

Cineva scria deunӑzi cӑ şi-ar dori sӑ frecventeze cândva un curs despre proverbele românilor. Despre frumuseţea lor simplӑ, despre adâncile şi adâncitele în timp sensuri, despre universalitatea lor. Aş adӑuga totuşi un atribut la acestea, cӑci mi se pare important sӑ ştii la ce te înhami de la început: aş vorbi şi despre totala lor inadecvare la zilele de azi. A unei pӑrţi a lor, cel puţin.

Pentru cӑ, vezi tu, de exemplu azi, spre deosebire de alte timpuri nu demult apuse, ţi se cere sӑ vorbeşti. Sӑ arӑţi vorbind cӑ faci ceva sau cel puţin sӑ arӑţi cӑ vrei sӑ faci (Ce spune Ana de Austria dupӑ o întrevedere cu cardinalul Mazarin, la douӑzeci de ani dupӑ alt cardinal, Richelieu? „Am dispreţuit dragostea unui om care spunea ‚Am fӑcut’ şi am acceptat-o pe cea a unuia care zice ‚Voi face’”. Și care, aş mai menţiona eu, mai era tare guraliv şi prezent la momentul oportun.). Sӑ faci sau nu tot felul de lucruri, dar sӑ ai grijӑ sӑ acoperi mişcarea sau nemişcarea cu vorbe. Sӑ se ştie ce şi cât anume faci, sӑ se afle, sӑ se consemneze. Sӑ fie de domeniul evidenţei. Sӑ sarӑ în ochi, sӑ nu mai existe efortul de a cӑuta urme ale faptelor tale.

„Tace şi face”. Ce atâta „face”? Ce face? Tace, aia face!

Poftim de te luptӑ în aste vremi cu aşa ceva!

O fi devenit perimat un tip de comportament care altӑdatӑ era însӑşi eleganţa discreţiei, nu ştiu. Ce ştiu însӑ este sӑ încropesc un mic îndreptar a ceea ce e de fӑcut pentru a sfârşi prost în viaţӑ. Poţi începe prin a mângâia un om, cam rar cu vorbe, mӑcar pânӑ în clipa în care respingerile sale devin greu de suportat. Poţi sӑ îi laşi complet pe mânӑ cele ale tale ca sӑ nu resimtӑ lipsuri nefireşti şi nici mӑcar pe cele fireşti. Sӑ îi aşezi în cale lucruri şi persoane de care crezi cӑ are nevoie. Sӑ renunţi la unii oameni apropiaţi de dragul lui şi sӑ îi frecventezi pe alţii din acelaşi motiv. Sӑ îi cerţi tu pe cei dragi ca sӑ nu se certe el cu ei. Sӑ te rogi pentru el (pe ascuns, cum altfel?). Sӑ nu îl vorbeşti niciodatӑ de rӑu; absolut niciodatӑ, cu absolut nimeni, în absolut nicio împrejurare. Sӑ îţi placӑ sӑ îl vezi mulţumit şi râzând, fie şi departe de tine. Sӑ te doarӑ inima când suferӑ, la propriu sӑ te doarӑ. Sӑ stai (sӑ fii în apropierea sa, atât) alӑturi de el chiar şi când nu te suportӑ şi nu ştii efectiv ce sӑ îi spui, cӑci nu toţi suntem înzestraţi cu darul vorbirii calde, şi nici cum sӑ îl alinţi, deoarece purtaţi, şi tu şi el, tot felul de tare, de familie eventual. Și în tot acest timp sӑ te mai preocupe continuu iritӑrile tale, faptul cӑ te simţi jignit de câte o atitudine, cӑ înnebuneşti în faţa îndӑrӑtniciei, cӑ îți îngheaţӑ mâinile şi îți tremurӑ picioarele de mâhnire, cӑ ai pe limbӑ acuzaţii nu afecţiune, cӑ îți uiţi propriile vinovӑţii şi ajungi sӑ nu mai vezi bârna din ochiul tӑu, toate acestea sӑ te îngrozeascӑ cӑ le simţi, cӑ se cuibӑresc în inimӑ, cӑ vin şi altele, cӑ afli şi altele şi cӑ trebuie sӑ lupţi cu toate. Știi cӑ trebuie, de dragul lui. De drag.