Hrănește-te, roagă-te, iubește

În răceala și nesfârșirea lor nisipurile deșerturilor își au totuși rostul lor bun atunci când întâlnesc omul în cale. Nu doar ele; la fel se întâmplă și în cuprinsul unei întinderi de ape sau al unui munte, acolo unde sălbăticia se stârnește mai ales din puținătatea elementelor și mai puțin din dificultățile întâmpinӑrii lor. Ca om nu ai la îndemână ceva să poți umaniza, nu poți aduce nimic alături de suflet după chipul și asemănarea lui. În alte părți încă mai poți zice „frate lup” sau „bătrâne stejar”, încă te mai poți înscrie într-o ordine antropomorfă a lumii naturale. Absolutei străinătăți a pustiului n-ai însӑ ce-i spune când te afli în mijlocul ei și nu spre margini, nu ți-o poți apropia nicicum.

Uneori însă se întâmplӑ să presimți că până și într-un deșert sunt lucruri care stau pe cale să se ivească și pentru apariția cărora meritӑ să te învredniceşti să aştepţi. Tocmai pentru că rareori se lasă văzute, cât timp ai a te pregăti pentru sosirea lor par a fi iminențe și nu iluzii. Ele nu sunt ale deșertului, ci doar se disting mai bine pe fondul sterp al acestuia, dezbӑrate fiind de spectacolul narcisist al naturii. Să ajungi singur la atare percepere a prezenței în absență e tare greu. De mare ajutor se poate dovedi un îndemn venit dinspre apropiați; uneori chiar mai puțin de atât, ceva ce ține mai degrabӑ de atmosferă: frânturi de vorbe, câteva rare gesturi ori priviri tӑcute schimbate între pӑrinţi sau prieteni. Ori vreo întâmplare din copilӑrie, vag aminititӑ acum, la limita înţelegerii tale crude de atunci și dincolo de înţelegerea oricӑrui om care va afla apoi despre ea.

Sӑ spunem, deci, că te-ai afla la margini de deșert, fie el închipuit ori nu, și că inima ta ar privi până, hăt, dincolo de orice orizont, acolo unde ți se vorbește despre o altă existență și de împlinirea unui destin. Douӑ inimi atunci, de o parte și de cealaltӑ a întinderii pustietății, două vieţi aflate în propensiune pe deasupra golului morții, amândouӑ neştiind una de cealaltӑ, dar având nu mai puţin încredere că ar fi posibil să se întâlneascӑ cândva.

Cea tare, cea blândӑ, poate a ta, este a celui nӑscut într-o vreme a neputințelor, când tot ce le mai rămăsese oamenilor era doar credința. Este a unuia liniștit și ascultӑtor, mai ales ascultӑtor, dar nu din resemnare sau din obişnuinţa de a se supune, ci mai ales din acel sentiment firesc al iubirii cu care înseninase bӑtrâneţile pӑrinţilor sӑi, înrӑdӑcinaţi de o viață într-un pӑmânt al fӑgӑduinţei. Mai apoi mama lui se dusese să își afle liniştea în alte locuri, iar el înţelese cât de mult se usca de dorul ei, a femeii din viața lui. El, unicul fiu, rӑmase totuși lângӑ tatӑ, a cӑrei privire o cӑuta mereu și din al cӑrui cuvânt nu ieşea. Pӑrintele sӑu şi, aşa se şoptea în taină, al tuturor, îi lӑsase mereu impresia unei cunoaşteri peste fire a lumii, acolo unde ceilalţi dibuiau în neştire. În ultimele zile se lӑsase deci în voia îndemnurilor sale, inima sa devenise o prelungire a simţirii pӑrintelui, la rândul ei expresia altei voinţe. La cuvintele tatӑlui, cel ce îi privise oarecând viitorul în faţӑ, își aflase inima deschizându-se fără opreliști întru aşteptarea celei promise. Într-atât, încât după o vreme ieșise nerăbdător în calea ei, fără să poată cunoaște dacă va sosi vreodatӑ, fӑrӑ să ştie nici mӑcar dacă exista cu adevărat, ci numai și numai cu credința insuflatӑ de hotӑrârea tatӑlui sӑu.

Cea firavӑ, cea mândrӑ, poate a ta, este a celei crescutӑ cu pace și dragoste în sânul unei familii numeroase (numărul era o binecuvântare în acele vremi) și încă nestrămutată din pământul cel dintâi. Este a uneia cum este mai greu de acceptat că existӑ în realitate, peste mӑsurӑ de cuminte și de frumoasӑ. Nu știu să existe o explicaţie pentru o asemenea combinaţie de virtuţi, sau, dacă există totuși, este probabil să se fi ascuns în trecerea vremurilor, greu ne mai este nouă a înţelege, dacă este ceva de înţeles aici. Prin lume obișnuia să umble privind drept și să ofere mai mult decât i se cerea, altfel nu se depărta de ascultarea cea firească. Cum nu pӑrӑsise vreodatӑ casa pӑrinteascӑ, se apropiase cu teamӑ și neîncredere de vorbele strӑinului trimis prin lume în cӑutarea ei și poposit în chip miraculos în casa lor. Însă vedea zâmbetele calde ale pӑrinților sӑi și presimțea că lucruri bune erau pe cale să se întâmple, doar inima ei de femeie în devenire era încă tulbure. Ceva nenumit o fӑcuse să se hotӑrascӑ și să își spună dintr-odatӑ că doreşte să plece spre necunoscut, apoi o spusese cu voce clarӑ și în dimineaţa urmӑtoare atunci când teama sosise vicleanӑ pe geana zorilor, iar o parte a familiei pornise a ezita. Se supunea, firește, dar era mai mult de atât, voia să se lӑmureascӑ cu ochii ei dacă toate acestea sunt reale, dacă nu era o morgană cele ce i se spuneau. Voia să afle dacă cu adevӑrat exista dincolo de lumea cunoscută o altӑ inimӑ numai a ei, dacă se afla pe vreun tărâm un om din care se va naşte o lume, avea nevoie să afle dacă ea avea să îi fie soţie.

Două inimi se mișcau acum una cӑtre himera celeilalte într-un câmp al aşteptӑrii, aşternut peste un necuprins atât de duşman vieţii. Una chemând și așteptând, alta străbătând chemată fiind, una umblând neodihnită în cerc, alta șezând și înaintând rectiliniu, una cӑlcând apӑsat firele de nisip, alta lӑsându-se în voia unduirilor paşilor de cӑmilӑ, amândouӑ pradӑ gândurilor și simţirilor, neîncrederii și credinței, deznӑdejdii și speranței, cӑutând sprijin slӑbiciunii lor, când și când, cӑtre seninul suprafiresc al cerului.

Aştepta acum sosirea ei ca pe ceva real, pe cale să se întâmple negreşit, curând, într-una din zilele urmӑtoare, poate chiar mâine, poate chiar azi. Astâmpӑr nu mai avea demult, simţea că ea vine, că e pe drum, că soseşte odatӑ cu asprele vânturi dinspre est. Începea să înţeleagӑ dimensiunile hotӑrârii tatӑlui sӑu, cuvintele lui îi erau acum orbitor de clare, își spunea că nu mai aştepta un vis, o virtualitate, că, în fond o știa prea bine, totul era cu putință. Mireasa lui venea și el îi ieşea întru întâmpinare cu mult înainte de sfârșitul așteptat al drumului, căutând necontenit cu privirea peste dune.

Și văzându-l aievea, ea își acoperi capul.

Anunțuri

Confuzii

Nu încercăm să pătrundem sensul lucrurilor de dragul de a filosofa autolaudativ, ori pentru a despica firul în patru pentru ceva ce este evident de la prima vedere. O facem ca să ne lămurim (atât cât putem și cât ne este îngăduit) dacă ceea ce vedem la suprafață este și în adâncime, dacă albul e alb și negrul nu este gri. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, impresiile nebinepătrunse sunt cu totul înșelătoare și tare departe de adevăr.

Nu ne deschidem carapacea pentru ca alții să poată privi în voie în sinea noastră. O facem fiindcă ochii noștri sunt dincoace de ea și nu putem vedea dincolo, o deschidem fiindcă numai astfel putem gusta din firea lumii şi, poate, şi lumea din a noastră, căci alt mod de a trăi neegoist şi de a înţelege cum se cuvine existența nu este. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, sunt oameni care abia așteaptă să (se) dăruiască celor pregӑtiţi a primi.

Nu ne devotăm celor apropiați din lenea de a fi altfel decât buni, ori doar în anumite clipe convenabile care nu cumva să ne oprească din a ne trăi viața, ori când nimeni nu ne va lua în derâdere de fraieri ce om părea. O facem din iubire trecută (ce ne-a adus lângă ei), prezentă (care favorizează aceste clipe) și viitoare (căci avem a-i iubi în toată vremea). Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, a trăi în vecinătatea unei uitări de sine este a fi întru o continuă bucurie a blândeții şi a bunătății.

Și nu rămânem încremeniți în convingerile noastre din teama că altfel ne vom nega însele principiile după care ne-am ordonat pașii vieții. O putem face uneori, desigur, dar numai dupӑ ce mai întâi am căutat în adânc sensul lucrurilor, ne-am deschis către învățare şi ne-am smerit devotându-ne altora, iar după ce le-am isprăvit pe toate acestea, și numai atunci, am aflat că dreptatea ar fi pe deplin a noastră, a celor încrâncenaţi. Iar experiența trecută, a noastră și a altora, ne învață că, aproape de fiecare dată, totuși nu este, sau, chiar de ar fi, nu ne folosește cu adevӑrat la nimic.

confuzii

Vremea vremuieşte

Când treci de o anumitӑ vârstӑ, în urmӑ priveşti cu ochi confuzi. Eşti încӑ suspendat între cӑutarea indiferentӑ pe care o aruncai amintirilor acum câțiva ani numai şi resemnarea, seninӑ ori resentimentarӑ, ce va veni peste o vreme. Prin neclarul privirii crezi cӑ distingi ocazii pe care le-ai pierdut iremediabil şi care te macinӑ cumplit. Nu ai încӑ înţelepciunea celui care cunoaşte deşertӑciunea multora din ele, într-atât încât sӑ le lase sӑ curgӑ. Sau sӑ le lase sӑ se vindece de la sine.

Și atunci mai întâi încerci sӑ îți aşezi amintirile în ordine şi sӑ tragi ceva învățăminte din ele. Poate ceva din tonul tӑu, din aşezarea verbului, din muzicalitatea şi ritmul cuvintelor, aratӑ celor în jur cӑ ai ceva de spus şi cӑ o spui cu greutatea celui ce a trӑit destul. Amintirea ta devine pentru ceilalţi povaţӑ, s-a bine-aşezat peste timp, s-a lӑmurit. Limpezitu-s-a. Pe mӑsurӑ ce înaintezi cu gândul prin timpul ce a trecut, vorbele tale se aud din ce în ce mai puţin şi se sting cumva de la sine. Îţi rӑmân alӑturi numai liniştea, numai împӑcarea, numai tristeţea.

Liniştea şi tristeţea acceptӑrii. Vremea a vremuit, le-a sӑvârşit pe ale ei.

Și totuşi, chiar şi în tӑcerea asta… Este cineva care sӑ lase senin în urmӑ pe cele duse? Este cineva dintre noi care sӑ nu simtӑ lӑuntric întreg amarul lumii, în care sӑ nu zbiere dorinţa, sӑ nu râvneascӑ la un „încӑ o datӑ”, o ultimӑ datӑ? În care sӑ nu se ridice vibrând, mai întâi lent, apoi din ce în ce mai sfâşietor, dorul? Cine dintre noi poate pӑrӑsi scene de viaţӑ fӑrӑ sӑ își rupӑ rӑrunchii de atâta regrete rӑcnite? Care sӑ nu se zbatӑ cu aripi cӑrora nu le mai ştie rostul? Și cine se va gӑsi lângӑ noi sӑ ne mângâie durerea, sӑ ne ajute sӑ trecem înapoi Styx-ul? Unde sunt cei care ne iubesc?

Aici sunt, draga mea…

Damien Rice – It takes a lot to know a man