Rațiunea unei prietenii

Nu ştiu dacă sunt eu o excepție – ezit să mă hotărăsc, deși m-am mai aflat în situații similare şi ar trebui să știu – însă deseori mă descopăr extrem de onest în fața unei prietenii. În viață nu am întâlnit prea multe care să merite efortul, poate de aceea. Într-atât mă văd ținând la prietenia cuiva, încât cumva ceea ce umple spațiul afectiv este mai degrabă relația în sine decât individul în chestiune.

La o privire superficială s-a putea spune că în felul acesta îl cam ignor pe celălalt, că îl depersonalizez aproape, fiindcă aș pune prietenia lui mai presus decât persoana sa. De la un punct încolo pentru mine ar fi mai important nu el, omul, ci mai degrabă capacitatea sa de a-mi oferi bucuria unei legături. Acesta este un punct de vedere superficial pentru că ignoră beneficiile unei prietenii bune doar pentru niște sensibilități desuete. În cele din urmă, cu toții căutăm afectivitatea cuiva, ca răspuns al unei nevoi proprii, al unei întrebări care își găsește răspunsul în altul. Este natural, nu-i așa, să ne preocupe ce are de oferit cineva, cât înseamnă calitatea sa posibilă de prieten, și mai puțin suma tuturor părților lui.

Oricum, oamenii sunt greu de mulțumit, mereu vor fi unii care îți vor comenta alegerile. Aș minți dacă aș spune că îmi pasă cu adevărat de părerea cuiva. Poate doar dacă ar fi o părere bună. În fine, ce vreau să zic este că, de regulă, am același comportament atunci când prietenul meu ori prietena mea face sau spune un lucru, bun, rău, oricum ar fi, iar eu mă văd nevoit să iau o anumită poziție față de acesta. Şi poziția mea este în mod constant una neangajantă: nu fac sau nu spun mai nimic.

Firește, atât lucru pricep și eu că este vorba de dorința de a păstra intactă prietenia sa. În plan conștient îmi găsesc zeci de motive obiective, printre care tronează cel al „neamestecului în treburile interne”. Este o rezolvare înțeleaptă, să îi recunosc lui sau ei deplina libertate de a face propriile alegeri. Ultimul lucru pe care îl doresc, din respect pentru prietenia sa, se subînțelege, este să mă amestec în viața sa, în inima acelei intimități unde nimeni în afară de el nu are ce căuta. Sunt o persoană cu capul pe umeri, înțeleg foarte bine că are și el, ca tot omul, nevoile lui, dorințele lui şi alte asemenea. Pe acestea sunt dispus să i le las în întregime, să le țină pentru el însuși. Noi suntem prieteni în alte planuri, în cel afectiv sau cel al preocupărilor comune.

Prin urmare, dacă dai de mine în viață să nu te aștepți nici să te laud, nici să te cert atunci când faci ceva remarcabil sau, dimpotrivă, vreo tâmpenie. Mie îmi este clar că, mai ales pe ultimele, le faci în afara prieteniei noastre. Important este că nu le faci față de mine. Coordonatele apropierii dintre noi au fost de la început cu totul altele, iar eu sper aşa să și rămână. De aceea mă și distanțez în astfel de situații, vreau să spun la propriu.

De fapt, mă gândesc că totuşi mi-aş putea lăuda prietenii. Poate nu foarte des, dar orişicât. M-aş putea chiar mândri cu anumite prietenii, m-aş putea afişa cu ele. Mă și văd păşind ceva mai țanțoş în preajma lor; de ce să nu recunosc, am uneori mare nevoie să mă simt astfel. În acest fel i-aş face un bine şi celuilalt, fiindcă orice laudă i-ar putea fi de folos, s-ar putea adresa nevoii de validare de care e imposibil să nu aibă nevoie. Cine altcineva dacă nu prietenii au a te lăuda mai bine? De răstit, te răsteşti la duşmani. Şi apoi, dacă sunt unele lucruri care te-ar deranja într-atât încât să îl cerți, pentru ce l-ai mai numi pe acela prieten? Vorbesc în perfectă cunoștință de cauză, fiindcă știu foarte bine cum mă simt atunci când sunt apreciat sau nu de cei pe care îi consider apropiați.

Astfel de lucruri nu le pot discuta cu prietenii mei. Nu îmi doresc sӑ ducă la opinii net contradictorii, ceea ce ar contrazice însăși esența prieteniei noastre. Așa că le discut cu alții și, așa cum e de așteptat, uneori ajung să mă contrez cu ei. În primul rând e o deosebire de formă între noi: eu am curajul opiniei mele și o pronunț răspicat și fără ezitare, ei, pe de altă parte, sunt rezervați nevoie mare și intră greu în duelul de idei. Eu le spun că trebuie să-ți lauzi prietenii cât mai des, ca să știe cât de mult îi apreciezi, iar cearta să lipsească cu desăvârșire, fiindcă este incompatibilă cu ideea de prietenie. Ei susțin că laudele și observațiile deopotrivă ar trebui să fie făcute cu multă măsură. Să îi dojenești, numai în cazuri extreme, ca o ultimă încercare de a-i îndrepta, și să o faci neapărat cu blândețe. Şi să îi lauzi la fel, fiindcă, da, toată lumea are nevoie să audă o vorbă bună uneori, să i se spună ca face ceva bine. Eu spun că tuturor prietenilor mei încerc să le fiu o supraconştiință, dintr-un anumit sentiment al devotamentului. Ei, că mai potrivită ar fi o paraconştiință, astfel încât să poți acoperi acele gânduri care lui îi scapă, ca să afle prin tine și alte dimensiuni de viață. Mie îmi pare că o apropiere de un om trebuie să aibă un motiv, să fie o alegere, să exprime o preferință sau un interes. Ei declară că preferă philia oricărei forme de justificare. Eu spun că prietenia adevărată este numai cea în care sunt posibile marile gesturi, neapărat actele declarative și îmbrățișările curente. Ei, că, în lipsa acestora, într-o prietenie la fel de important se poate dovedi a fi murmurul mundan al zilei hrănit cu fapte simple, mici imbolduri, intimități lăuntrice, atingeri imperceptibile, cu grija purtată într-un fel pe care să-l simți complet și continuu prezent, chiar și în lipsă. Apropo de lipsa fizică, eu nu concep sub nicio formă o relație la distanță; o prietenie are nevoie de a fi aici și acum. Unii din ei, îi văd limpede, îndură greu despărțirile și uneori sunt măcinați de dor nespus, dar aleg totuși depărtarea, zice-se tocmai pentru a păstra prietenia. Nu are nicio noimă. Eu cred sincer în prietenia manifestă, la vedere, fără resturi; ei vorbesc de gesturi foarte discrete făcute pentru celălalt, de nu chiar pe ascuns, ca nici măcar recunoștința să nu altereze afecțiunea.

Să fiu sincer, mi-e foarte dificil să dialoghez cu astfel de oameni, darămite să mai ajung să am o relație cu ei. Și sunt cumva descumpănit, pentru că văd că nu sunt înțeles, nici de aceștia (ceea ce este suportabil), dar nici de apropiați, și de aceea evit discuțiile cu cei din urmă. Pentru Dumnezeu, aici nu este cu orice preț vorba de celălalt, trebuie în viață să te mai gândești și la tine! Mai onest mi se pare să îți clarifici poziția, să spui mereu adevărul, frumos sau neplăcut, şi să o faci direct şi instantaneu. Sau să alegi să respecți intimitatea celuilalt și să îți vezi de treaba ta. Prietenia se desfășoară totuşi între nişte limite şi crează anumite așteptări care nu se pot încălca fără consecințe. Toți prietenii mei ar trebui să înțeleagă asta.