Lesne este a ierta, anevoie a uita

De cele mai multe ori părerile cuiva par cu atât mai ridicole cu cât au mai abitir iz dogmatic. Bănuiesc că la fel se întâmplă și în cazul de față. M-am așezat să scriu câteva gânduri despre modul universal de a privi unul dintre atributele maturizării unui om. Spun universal, deși ar trebui să îmi înțeleg limitele și să pricep că nu am realizat vreo asiduă cercetare transculturală, condiție minim necesară și încă insuficientă de a putea emite vreo opinie cu caracter mai general. Altceva decât rare impresii strânse în timp din firava experiență personală, de prin cărțile unor oameni respectabili sau de oriunde mi-a fost posibil, nu am. În fine, voi trece deocamdată peste această dificultate, cum de altfel am făcut în mai toate textele de aici.

Ce vreau să spun acum sunt doar câteva observații despre iertare. Ascultând glasul, oral sau scris, al diferitelor locuri ale lumii, cineva ar putea recunoaște un șablon în felul de a privi iertarea, care uneori merge până la identitate. Iertarea pare a fi înțeleasă ca fiind o trăsătură strict umană, deoarece se face voind, și, în mod special, specifică actului de maturizare. De ce ar fi implicată maturizarea? Pentru că omul oricărei geografii și al oricăror timpuri a dorit să spună mai ales că iertarea nu trebuie să fie bleagă și lipsită de discernământ, doar o simplă formă de ușurătate a spiritelor slabe. Nu ierți ca să te afli în treabă sau pentru a te dovedi „om bun”. Un om care iartă astfel nu de bunătate dă dovadă, ci de lene mentală, de indolența de a avea un sentiment activ, conștient și responsabil. Cu alte cuvinte, face pe dos decât ceea ce se cere oricărui adult pe lumea aceasta.

Actului de bunătate al unei iertări i se cere deci peste tot să nu fie semn de prostie, printre altele. El are nevoie să fie precedat de înțelegerea a ceea ce se iartă. Însuși acest fapt în aparență simplu presupune asemenea efort încât mulți aleg benevol să-l ignore în majoritatea cazurilor. Și nu e bine, căci nu trebuie iertat fără conștiința cât mai exactă a faptului ori vorbei în cauză.

Apoi, iarăși un lucru convenit mai peste tot în lumea largă: fapta care se iartă trebuie nu numai înțeleasă, ci și fixată cumva în minte. Până la urmă ierți un lucru „rău” care ți s-a făcut ori spus. Dintr-un anumit punct de vedere există în viața ta un scurtcircuit al relației cu altul, o înșelare a unei așteptări pe care ai avut-o față de cineva. Trecând peste ele o dată arăți că dai dovadă de înțelegere sensibilă și multă indulgență. Dacă ești înșelat a doua ori a treia oară se spune că vina este în întregime a ta. De aceea ar trebui ținute minte aceste lucruri, și mai toate culturile lumii spun că acest mod de a trata ce ți se întâmplă, adică învățând și din erorile altora, este singurul lucru bun pe care îl poți face.

A te arăta adult în mijlocul celorlalți este, fără îndoială, un mod sănătos de a trăi bine printre ei. Este un lucru extrem de dificil de făcut, ca mai toate cele ce implică maturizarea. Căci, nu-i așa, cel care are o fire mai indulgentă, mai înțelegătoare și este mai dispus să ierte orice, oricât și oricui, nu ajunge prea departe astӑzi. Sau, dacă totuși iartă, ar face bine să își amintească la nevoie greșeala celuilalt. Mai ales într-o lume ca a noastrӑ pare a fi de datoria ta să te păzești de variile forme ale răului și de posibilitatea ca el să pulseze în viața ta în mod recurent. Ți se cere să recunoști înșelăciunea atunci când ea reapare pentru a arăta că nu ai trăit degeaba. Să fii prin urmare mereu alert, să te păzești de unii sau alții şi să menții o doză bună de neîncredere în relația cu ei. E drept, alegerea aceasta nu vine fără dezavantaje importante. Într-un fel vei trăi în mod continuu în trecut, iar respectivii în acest mod îți vor rămâne sau îți vor deveni străini. Înstrăinarea de ei şi încremenirea în trecut sunt riscuri majore, așa este, dar se pare cӑ nu poți avea chiar totul. Mai important este să nu uiți.

Și totuși am mari dubii cӑ lucrurile stau chiar aşa…

Toate cele de mai sus nu se aplică întregului câmp de existență al omului. Sunt și alte spații ale ființei unde este bine nu numai să ierți absolut, ci și să uiți absolut: de exemplu, în cadrul familiei. Unde altundeva ar părea mai firească ideea că iertarea fără uitare este nulă, că nu este de fapt deloc iertare? Că una fără alta nu înseamnă nimic. Dacă ne menținem observația că a nu uita răul făcut te înstrăinează de făptuitorul său şi nu te lasӑ sӑ trӑieşti prezentul, atunci lucrurile capătă și mai mult sens.

Nicăieri nu poți simți mai puternic în suflet bucuria de a fi într-o situație în care poți ierta total, adică și uitând. Căci, prin firea lucrurilor, între cei apropiați se spun cele mai grele vorbe și se fac cele mai mari greșeli. Și atunci numai printre ai tăi uitarea îmbrățișată laolaltă cu actul iertării îți poate deschide minunata șansă de a-i putea ierta din nou și altădată. Și de a-i putea iubi în toată vremea.

Ținerea de minte a răului nu poate în niciun caz fi pusă lângă cuvintele „te iert”. Amintirea răului care ți s-a făcut și pe care, zice-se, l-ai iertat (dar numai în parte, ori doar până data viitoare!), păstrarea lui continuu în suflet provoacă leziuni, ție și celorlalți, mai puternice decât orice s-a întâmplat inițial. Amândouă – a avea obișnuința de nu uita și a fi într-o familie sau într-o prietenie – pur și simplu nu pot coexista. Este o iluzie să crezi că s-ar putea altfel.

Există ceva cu totul neașteptat într-o iertare însoțită de uitare, o desfătare miraculoasă care inundă sufletele celui ce iartă şi, poate într-o măsurӑ şi mai mare, al celui care este iertat. Ca și când iertarea ar face posibilă înlăturarea demonilor de moment dintre cei doi, dar numai uitarea are darul de a întinde și punți trainice între ei. Și de a (re)crea acel câmp al existenţei înăuntrul cӑreia să ai siguranța că poți încerca multe, poţi risca şi, eventual, greși, acel indefinibil spațiu fără de care relațiile de apropiere nu au cum ființa.

Exemple concrete sunt oriunde în apropierea noastră, la îndemână. Ne amӑgim crezând că noi nu am greșit mult şi greu, nimănui dintre cei apropiați. O facem mai ales în momentele când suferim datoritӑ altora. Toți avem părinți, frați, soți, adică dintre cei cu care suntem înrudiți în sânge sau în duh. Cât de mult le-am putut greși părinților fiecare dintre noi și cât de mult am putut fi iertați, numai ei știu (nu noi; cӑci nu noi suntem mӑsura lucrurilor înfăptuite, bune sau rele). Ne-au iertat uitând de greșelile noastre, sau în orice caz de marea lor majoritate ori de cele grave, și numai procedând astfel iubirea lor pentru noi a putut rămâne intactă.

Iar părinții sunt cei care ne cunosc ca nimeni altcineva pe lumea asta. Uneori când înțelegem că greșim cuiva, mergem către el spășiți și, din dorința de a se trece mai repede peste ce am făcut, mai mistificăm puțin faptele, mai reducem din vorbe din gravitatea actelor săvârșite. Pe părinți ori pe cei din familie nu îi putem înșela că am fost altceva decât ceea ce am fost. Și totuşi ei se lasă în mod neaşteptat amăgiți. Ori numai datorită faptului că oarecând au uitat de noi, adică de faptele noastre trecute, ne iubesc și acum. Iar abia datorită acestei iubiri nu mai suntem nici noi ceea ce am fost.

Lesne este a ierta

Anunțuri

Inimă de câine

Nu știu să spun dacă doamna T. va fi vreodată subiectul unui roman ca cel al mai celebrei sale tize. Aceasta nu înseamnă că viața ei este mai puțin importantă decât al vreunui personaj imaginat. Din viața oricui, ba chiar din câte o singură întâmplare numai, se pot trage învățăminte și se poate scrie despre ele. Iar cele care vin din realitatea cea reală sunt îndeobște mai folositoare decât, să spunem, cele like-uite pentru înțelepciunea lor așa frumos simplificată, din care fiecare înţelege atât cât îl duce capul.

De foarte mulți ani doamna T. are un câine. Câinele acesta nu are nimic special; este probabil la fel ca oricare altul din specia sa. Când doamna T. l-a adus în viața ei, părea a fi un animal cu calități specifice, care îl scoteau din rândul altor patrupede. Un timp a fost îndrăgit și și-a găsit bun loc în casă. De la o vreme însă ceva din viața dumneaei a determinat-o să se îndepărteze de propriul cățel, ba chiar să îi suporte din ce în ce mai greu prezența. Într-atât încât își pune acum serios problema dacă nu cumva ar fi mai bine să îi dea drumul de-a dreptul în stradă. Spre binele amândurora, firește, căci nu vede sensul de a mai păstra un animal nedorit.

De prisos să detaliem acum motivele acestei atitudini sperând că am pricepe mai bine cauzele ei. Să fi fost o vorbă mai violentă, vreun mârâit sau dimpotrivă, ori un climax al vreunei predispoziții personale, nu contează în acest punct. Spun de prisos, pentru că, într-un sens, asemenea momente se întâmplă în viața oricărui proprietar de animale. Ele singure nu pot explica pe deplin violența indiferenței de acum. Dar contextul celor întâmplate, mediul în care s-au desfășurat ele, spaţiul şi timpul în care a fost reinterpretat rolul câinelui în casă, acestea s-ar putea sa fie ceva mai elocvente.

Care sunt atunci cele mai comune și mai puternice modele din care ne tragem felul de a privi lumea și ceea ce ni se întâmplă? Atât cât îmi pot da eu seama, aș spune că cele mai importante sunt două. Pe de o parte, mediul în care ai crescut și, pe de altă parte, mediul în care trăiești. În cazul doamnei T., familia și prietenele mai apropiate.

Alături de doamna T. locuiește o vecină care ține de asemeni un cățel. Nu este primul pe care îl posedă. La cel anterior a renunțat din motive neclare, pe care nu le cunoaștem și nu ne este nouă dat a le judeca. Să spunem totuși că de acest al doilea câine nu aratӑ a se simți foarte legată. Când iese în lume ori doar în online, o face numai alături de copiii săi sau de alte rude vizibil (cam prea) apropiate. Aproape niciodatӑ împreună cu propriul animal.

Mai departe găsim o a doua vecină în aceeași situație: se află tot la al doilea animal (primul dispărut și el din peisaj), pe care însă pare a-l suporta ceva mai bine și viceversa.

Două alte doamne din apropiere au renunțat definitiv la a mai ține câini, motani, gușteri sau orice altă făptură, cei anteriori rămânând în plata Domnului în circumstanțe, presupun, nu foarte plăcute. Fapt e că și-au promis că nu își mai iau altul neam şi cӑ vor fi mai fericite fӑrӑ.

În fine, o ultimă vecină posedă de ceva timp un adevărat buldog cu caracter destul de nărăvaș, pe care ea știe însă să îl strunească. Cum de o face și cum de încă ține la el, n-aș putea să spun nici eu, nici alții. Pare o taină impenetrabilă cu care nu-și bate nimeni capul. O constat numai ca atare. De altfel, a se observa că acest text se vrea a avea doar constatări, nu și judecăți (sau cel puțin așa ar trebui). Și, deoarece este vorba numai de femei, are dorința de a nu se concentra pe persoane, ci pe relațiile lor.

Revenind, am spune că tocmai am descris o stare remarcabilӑ de lucruri, o distribuție negaussiană, ceva greu de imaginat că s-ar putea întâmpla în realitate. Cum este posibil să fii înconjurat, la propriu, de un asemenea şablon de comportament, când el ar trebui sa fie unul foarte ocazional? Am fi spus, dimpotrivӑ, cӑ e puțin probabil să te găsești în prezența cuiva care, și ce ciudat sună când o spui cu voce tare, plӑnuieşte sӑ renunţe la propriul câine. Ori în jurul doamnei T. majoritatea (marea majoritate!) o face. Știu cӑ e vorba doar de nişte animale şi cӑ amӑnuntele fiecӑrei situaţii în parte rămân ascunse, dar totuşi nu pare straniu? Mai degrabă o fi ceva deosebit cu spațiul locativ respectiv și poate că doamna T. are pur și simplu ghinionul de a fi malplasată printre asemenea întâmplӑri.

O scurtă privire aruncată altor cunoştinţe ale doamnei T. relevă însă aceeași problemă. Printre colegele ei de muncӑ s-au numărat destule care fie au posedat animale de care erau profund nemulțumite, fie au renunțat de mult la acestea. Situația s-a tot repetat peste tot unde a lucrat, începând cu acea foarte bună amică care, cu ani în urmӑ, schimbase de mai multe ori animalul de companie și care, dacă ar fi să vorbesc cu păcat, aş zice cӑ probabil că o face și acum. Alte prietene mai mult sau mai puțin apropiate se găsesc, din nefericire pentru ele, în situații asemănătoare. Știind cât de mult te poţi ataşa de un cӑţel sau de un motan, nu mӑ îndoiesc cӑ unele din ele trec prin adevӑrate drame.

Cât despre familia doamnei T., să spunem doar că a copilărit, zi de zi, și mai apoi și-a petrecut tinerețea, zi de zi, alături de un motan cu temperament imposibil. Doamna T. a vӑzut de mai multe ori cum acesta a trecut la rândul său prin pericolul de a fi părăsit din cauza multelor probleme pe care le-a tot creat de-a lungul timpului. Din cauza lor puțini l-au putut suporta cu adevӑrat.

Ca un mic sumar, sӑ spunem cӑ pentru doamna T. primul animal de companie din viaţa sa a fost un coşmar şi cӑ seria de cunoştinţe din viața ei a fost şi este formatӑ dintr-un numӑr semnificativ de persoane care au probleme cu pet-ul şi care, într-o formӑ sau alta, se despart de el. Cu alte cuvinte, viaţa (zic şi eu “viaţa” în lipsӑ de alt termen mai potrivit) a definit şi problema şi soluţia pentru ea.

Toate bune, numai că felul doamnei T. de a privi lumea nu a fost în niciun fel afectat de mediul familial, cum nu este afectat în prezent nici de cel cotidian. Nu aici trebuie căutate motive pentru atitudinea ei de acum. Doamna T. e absolut sigurӑ de aceasta, deoarece față de propriul animal simte ceva în sufletul ei într-un anume fel, iar ea are deplină încredere în ceea ce simte și numai în ceea ce simte. Este una din persoanele nu foarte numeroase din istoria acestei lumi care, deși nu poate spune cu mâna pe inimă că ar cunoaște cu exactitate sursa fiecărui sentiment care o încearcă, știe însă că aceasta – originea simțirii, cauza ei reală – este pură, fireascӑ și de încredere.

Uneori, când ies la câte o plimbare, mai dau cu ochii de câinele doamnei T. Este un animal tristuț și care inspirӑ într-un fel milă. Adevărul e că pare cam bleg. Oarecine ar fi poate mai interesat de ceea ce este în inima sa, dacӑ o fi ceva acolo. Până la urmă e şi vina lui că nu a reușit de atâta timp să vorbească graiul stăpânei. Că doar nu s-o aștepta să se facă iarăși plӑcut când tot ce pare a face este să se gudure, să privească în tăcere și să rămână.

Inima de caine

Preţul unui dialog

Dacӑ am fi sinceri cu noi înşine şi am dori, într-o searӑ sӑ zicem, când n-am avea altceva mai bun de fӑcut, sӑ aruncӑm o privire detaşatӑ asupra părerilor şi convingerilor noastre, am vedea cӑ ele plutesc în sinea noastrӑ într-un fel de supӑ amorfӑ. Cӑ în fapt chiar asta sunt, pӑreri oarecare, deşi de cele mai multe ori le pӑstrӑm în viaţa noastrӑ ca esenţe. Existӑ de altfel o modalitate sigurӑ de a lӑsa în încurcӑturӑ o persoanӑ: tot ce trebuie sӑ faci este sӑ o rogi sӑ își justifice cu onestitate propriile opinii. Să o facă ca şi când ar fi cointeresatӑ sӑ înțeleagӑ motivele unei afirmaţii asumate ori al unui principiu de viaţӑ, fie acesta strict personal, declarativ sau de alt fel.

Cauza primӑ a unei convingeri personale apare deseori precum o unealtă frumos lustruitӑ, care a fost lăsată prea mult timp nefolositӑ în cutia cu scule. Primprejur stau mărturie pentru acea unealtӑ multe din lucrurile meşterite cu ajutorul ei. Uneori însă ţi se cere sӑ o scoţi pe ea la ivealӑ, pentru a fi văzută cum trebuie şi de alţii. Numai cӑ, de acum, unealta o afli în mijlocul altora, minore, întâmplătoare sau fӑrӑ sens. Pânӑ şi ţie însuţi ţi-ar fi dificil sӑ o identifici printre cele a căror substanţӑ e firavӑ şi mundanӑ. A prins ceva mâzgӑ pe deasupra, poate a ruginit, poate este ciobitӑ ici-colo. A o scoate la luminӑ presupune o acţiune de tip igienic. Pur şi simplu simţi cӑ nu se cade sӑ te prezinţi astfel în faţa celorlalţi, cu un set de unelte ruginite, dar despre care ai lăsat împresia cӑ sunt impecabile sau măcar neafectate de intemperii. Înseamnă cӑ doreşti sӑ cauţi partea aceea strălucitoare din spatele mâzgii pe care între timp ai rӑtӑcit-o, de nu poate chiar ai ignorat-o dintotdeauna, sӑ afli cea mai nealteratӑ formă a obiectului respectiv, adica esenţa lui clarӑ şi curatӑ, lamura lui. Înseamnӑ sӑ vrei sӑ o lӑmuresti.

A lӑmuri o opinie este echivalent cu a spune cӑ te lӑmureşti pe tine însuţi, cel fӑcut din atâtea pӑreri. Nu cunosc multe modalitӑţi mai bune de a realiza un act de introspecţie decât atunci când exista ajutor din afarӑ, de exemplu atunci când vine dinspre spaţiul riscant al dialogului.

Dar este oare aşa de important sӑ lӑmureşti raţiunile unor opinii proprii? Văzând câți oameni par a funcționa într-un fel de inerţie abulicӑ, ai fi tentat sӑ spui cӑ nu. Se poate, pare-se, trӑi foarte bine şi departe de tine însuţi, se poate trӑi şi făcând alegeri improprii cu sinele (aceleaşi cu ale altora, multe tocmai din dorinţa de „a-ţi afirma personalitatea”), dupӑ cum se poate trӑi inadecvat cu ceea ce ţi se cere sӑ fii. Este posibil a vieţui astfel, aşa este. Dar sunt şi altfel de momente în viaţӑ, care apar rar şi pe care e bine sӑ nu le ratezi. Poţi învӑţa de la alţii ce uluitor de frumoasă pentru viaţa omului este perspectiva altcuiva care, chiar şi în chestiuni oricât de mărunte, pare a te asculta, a te înțelege, a-ţi vorbi deschis şi care îți oferӑ astfel şansa de a te regӑsi. Abia în astfel de clipe se poate naşte impresia, deznӑdejde şi speranţӑ totodată, cӑ în fond este foarte trist sӑ nu ai interlocutor, impresie cu atât mai puternicӑ în preajma gândului cӑ poate altӑdatӑ îl aveai.

Mӑ repet poate, însӑ cred cӑ aici cheia este de a conştientiza acestea, ceea ce presupune un efort mai serios decât pare la prima vedere şi pe care nu fiecare este dispus sӑ îl facӑ.

Într-un dialog bun, din unul şi încă unul se vor umple ambii. Dar, în acelaşi timp, se poate naşte uneori şi altceva, ca şi când din comunicarea ajunsӑ comuniune ar fi ieşit ceva mai mult decât suma simplӑ a celor doi, cu alte cuvinte ceva în afara lor. Ca într-o artӑ abstractӑ în care sensul ultim este contraintuitiv, ori ca într-o aritmeticӑ neîngrӑditӑ, cum este cea a familiei, în care unu plus unu poate da ca rezultat pe doi, însӑ uneori poate fi egal cu trei.

Un bun partener de dialog este în principiu cel ce poate sӑ îți dea (şi de la care ai a lua) alte dimensiuni de gândire sau simţire. Necazul este cӑ nu ai cum sӑ ştii dinainte cine se poate dovedi un interlocutor bun şi cine nu. Totuşi aş spune cӑ, între faptul sigur de a nu avea deloc cu cine sӑ vorbeşti şi riscul de a te procopsi cu un interlocutor prost, este de preferat a doua variantӑ. Ca sfat practic, e bine sӑ accepţi în principiu pe oricine în dialog ca potenţial interlocutor. Te poţi lӑmuri ulterior ce şi cum, dar mӑcar o eventuală respingere poate apӑrea pe fondul unor puneri la încercare şi nu datoritӑ unor criterii arbitrare (înfӑţişare, preferinţe similare). Ori care provin din moduri confuze de a înţelege lumea, din supӑrӑri constante, din frustӑri, negativisme şi alte –isme, al cӑror unic scop este sӑ îți punӑ o perdea în faţa ochilor şi sӑ nu mai vezi lucrurile evidente din jurul tӑu. Interlocutorul nu e neapărat identic cu tine, dar îți poate semӑna, dupӑ cum nu este musai sӑ îţi fie antagonic, ci complementar. Uneori se poate dovedi a fi cu totul surprinzător, şi chiar aşa este în realitate, cӑci o discuţie implicӑ mai mereu o curiozitate şi se poartӑ între acel ceva necunoscut din celӑlalt şi acel ceva necunoscut din tine.

Pretul unui dialog