Mici picӑturi roșii

Citeam cândva o mențiune glumeață despre relativitatea procesului de amestec al substanțelor. Ideea era de a sublinia că nu în toate cazurile rezultatul final depinde de proporțiile folosite. Exemplul dat era al unei perechi de butoaie, unul de vin iar celălalt plin cu dejecții. Dacă ai fi turnat un pahar de vin în al doilea butoi, nu ai fi produs practic nicio schimbare în conținutul său. Pe de altă parte, dacӑ ai fi vărsat un pahar de dejecții în butoiul de vin, ceea ce ai fi obținut într-un final ar fi fost tot un butoi de dejecții.

Totuși, în primul caz chiar nu se produce nicio schimbare de conținut? Amestecul de substanțe nu alterează deloc esențele fiecăreia? Mă întreb fiindcă tocmai am trecut pe lângă cel mai sordid câmp cu putință. Arată teribil de părăsit, denivelat și plin de șanțuri și de gropi, cu buruieni crescând în voie prin mijlocul unor culturi încӑ nedefinite, cu gunoaie pӑrӑsite la întâmplare spre marginea strӑzii. Câmp printre ale cărui nuanțe de verde-murdar, din loc în loc, şi-au fӑcut cumva loc câteva foarte rușinoase fire de floare de mac. Roșul acela proaspăt, de neînțeles cum de poate fi (și tocmai acolo unde predomină sumbrul, decăderea, griul mundan pigmentat cu tot ce poate fi mai hâd, mai pocit, mai dezgustător, nu doar estetic, ci și olfactiv, spațiu larg și anost având insule izolate de putrefacție), trupul acesta depravat care sângerează, pătrunderea inocentă întru un cuprins al posomorârii, căldura care radiază din plantele acestea atât de firave – sunt câteva doar, nu multe, și se ivesc rărit – , toate preschimbă dintr-o dată întreg spațiul întins în fața mea, îl metamorfozează în chip vrăjit. Și iată-mă zâmbind, oprindu-mă și privind un câmp de maci.

maci_01

*

(Fotografiile sunt o frondӑ a unui copil mofturos. Nici macul roșu, nici întinderea cenușie nu mai sunt la fel dupӑ întâlnirea lor şi poate cӑ ar fi fost bine sӑ le fi pӑstrat împreunӑ. Nu ştiu sӑ spun de ce nu am fӑcut-o. Poate că pur și simplu nu m-am priceput să redau întregul. Mai rӑu de atât: nu numai cӑ am smuls astfel macii din câmpul lor, dar, luat de bucuria momentului, i-am mai şi cules.)

Cuprins de şoapte

Eu așa îmi imaginez că poate fi uneori frumusețea, în absolutӑ indiferență de ce se întâmplӑ sӑ gӑseascӑ în jur, doar ea, așa simplӑ şi candidӑ, pe faţӑ, sfioasӑ bineînţeles, temӑtoare poate, gata sӑ irumpӑ totuşi de te miri unde şi în orice moment posibil. Sӑ ne facӑ sӑ zâmbim fӑrӑ sӑ ne dӑm seama, nu chiar imediat, ci uşor-uşor, sӑ ne mai lase o vreme iluzia mӑreţiei noastre, abia apoi sӑ ne prindӑ în mreje nearuncate, sӑ ne afle mai pe urmӑ rӑmaşi care cum s-a nimerit, unul cu capul lӑsat într-o parte, altul cu ochii mӑriți, altul cu gura întredeschisӑ, fiecare cu rictusul lui şi toți împietriți întru aceeaşi bucurie de a fi în prezența inefabilului. Sӑ nu ştim ce se întâmplӑ cu noi şi, dintr-odatӑ, sӑ nu ne mai intereseze decât că suntem strânşi împreunӑ alӑturi, indiferent cine credeam cӑ suntem, draga mea, dragul meu, nici nu ştiu de ce mӑ simt astfel, parcӑ nu am mai fost în mine de mult timp, ştii ce poftӑ mi s-a fӑcut deodatӑ de întors acasӑ, ai lacrimi în ochi sau mӑ înşel, şi tu ai la fel. O cuminţenie a pӑmântului.

Janet Devlin – Your song