Impoliteţuri

O femeie între douӑ vârste intrӑ în salӑ aducând douӑ sticle de apӑ platӑ, o ceaşcӑ de ceai şi încă una de cafea. În pofida mâinilor teribil de ocupate, se mişcӑ cu gesturi sigure de care eu nu aş fi capabil. Lasă mai întâi sticlele de apӑ pe masӑ în faţa celor doi manageri cu care ne întâlnim în dupӑ-amiaza aceasta, apoi ne serveşte pe noi. Observ cu surprindere cӑ am în faţa mea ness şi nu cafea şi cӑ acesta este frecat şi preparat aşa cum se fӑcea odinioarӑ. Crezusem mai devreme cӑ avusese o simplӑ greşealӑ de exprimare, dar uite cӑ sorb acum chiar dintr-un ness veritabil şi ce bunӑ îmi pare spuma adunatӑ la marginea ceştii. În atmosfera aceea familiar relaxatӑ şi protocolarӑ în acelaşi timp a meeting-ului, în care discuţia nu s-a oprit o singurӑ clipӑ, se aud anacronic vocile noastre mulţumind. Gazdele noastre nu au schițat nici-un cuvânt, nu i-au aruncat nici mӑcar o privire fugitivă. Discutӑm deja de ceva vreme, timp în care ne-am tot evaluat reciproc, mai ales eu pe ei din postura de vioara a doua. Ceilalţi sunt amândoi tineri încă, iar manierele lor nu par foarte cizelate. Unul stӑ trântit aproape pe orizontalӑ în scaunul-fotoliu vorbind deseori peste noi, iar celălalt este neras, are cӑmaşa descheiatӑ cel puţin un nasture în plus şi își accentueazӑ vorbele clipind şmechereşte dintr-un ochi. Și totuşi, abia în acel moment al ignorӑrii absolute a femeii care îi serveşte în tӑcere, îmi devin cu adevӑrat antipatici.

O senzaţie neplӑcutӑ de respingere începe sӑ mӑ inunde. Imediat ce îmi dau seama de prezenţa ei, îmi mut privirea undeva în afara ferestrei şi îmi regӑsesc treptat calmul. Mӑ gândesc cӑ simplul fapt cӑ încӑ mai am astfel de reacţii aproape fiziologice în faţa unui astfel de comportament este un semn de sănătate mintalӑ. O fi bine sӑ înveți sӑ îi controlezi manifestarea, dar în niciun caz nu trebuie sӑ îți impui sӑ o anihilezi.

Este evident o chestiune legatӑ de educaţia respectivilor, nu doar de bune maniere şi mici politeţuri. Ajunşi într-un punct al scării sociale, cei ca ei identificӑ cu mare acuitate persoane aflate pe trepte inferioare şi se poartӑ în consecinţӑ, sau, mӑ rog, în modul în care vӑd ei logica consecinţei. Am petrecut relativ puţin timp printr-o serie de instituţii şi companii de tot felul, dar peste tot aflu acelaşi comportament distant şi dispreţuitor al micului-mare şef faţӑ de proprii subordonaţi. Dumnealor uitӑ prea repede ca poziţiile pe care se întâmplӑ sӑ le ocupe, mai toate temporare, ţin strict de responsabilitatea profesionalӑ. Iar ei transformӑ totul dintr-o problemӑ de ierarhie de servici într-una genericӑ de superioritate transsocialӑ.

Este şi jenant sӑ le urmӑreşti uneori comportamentul, care se vӑdeşte de-a dreptul schizoid când persoanele cu care iau contact provin de pe diferite paliere sociale ori de alt tip. În prezenţa şefilor stau uşor cocârjați şi se poartӑ servil, excesiv de atent, vorbind strict monosilabic. Îşi regăsesc aplombul alături de amici şi de cei poziţionaţi pe aceeaşi linie organizațională, momente care îi aflӑ relaxaţi, imberbi şi, obligatoriu, frivoli. Și sfârșesc prin a fi groteşti în preajma subalternilor, pe care îi suduie ori îi tratează cu nu mai puţin jignitoare deferenţӑ şi de a cӑror prezenţӑ fizicӑ se feresc de parcӑ s-ar putea contamina cu cine ştie ce virus incurabil.

Nu ştiu care este mecanismul unor astfel de mutaţii psihice (şi, dacӑ e sӑ îl aflu vreodată, sper sӑ nu o fac pe propria-mi piele). Poate cӑ în unele cazuri respectivii nu ştiu pur şi simplu cum sӑ se comporte cu ceilalţi de la înӑlţimea noilor funcții şi se retrag instinctiv la adăpostul izolat al propriului birou, ceea ce în jurul lor poate apӑrea drept un semn de trufie. Mi-e teamӑ însă cӑ sunt rare aceste cazuri. Andrei Pleşu scria într-un loc despre astfel de oameni chestionând competenţa lor profesionalӑ realӑ. În lipsa ei respectivul se aflӑ în imposibilitatea practicӑ de a o aprecia pe a celorlalţi, ceea ce ar fi o condiţie fundamentalӑ de a îi respecta, pentru simplul motiv cӑ nu poţi recunoaşte în alţii ceea ce ţie nu îți este familiar. Sunt şi astfel de situaţii, nu zic nu, poate chiar majoritare. Însă unii din aceşti oameni îmi par chiar buni profesionişti în ceea ce fac, iar urcarea în anumite funcții nu este chiar întâmplătoare.  Problema în cazul lor este, trebuie sӑ fie, una de bunӑ creştere.

Îmi dau seama, fireşte, cӑ ar fi o utopie sӑ mӑ aştept la o atmosferӑ de continuu bonton. Munca oricărei forme asimilate verbului a conduce ţine în primul rând de responsabilitatea înaltӑ pe care ceilalţi, la modul general vorbind, nu o au. Și atunci este îngăduit ca în exerciţiul funcţiunii sӑ fie lӑsate deoparte alte manifestӑri mai de fineţe. Este posibil sӑ nu poţi răspunde la fiecare salut, sӑ nu existe efectiv timp sӑ întorci fiecare privire, ori poate trebuie, prin natura lucrurilor, sӑ îți restrângi prezenţa în grupuri altădată frecventabile. În lumea oricărei ierarhii exista o înţelegere tacitӑ asupra acestora. Însă una-i una şi alta-i alta. Privind spre înӑlţimea unei funcţii multe pot fi iertate, mai puţin lucrurile de bazӑ, cӑci nu vӑd ce te împiedică sӑ dai totuşi din când în când bineţe, sӑ nu schimbi în apelative pluralul pe singular de pe o zi pe alta sau faţӑ de oricine şi sӑ eviţi pe cât posibil mitocania pe care o consideri aferentӑ postului. Ai putea, chiar dacӑ asta cere efort (şi nu sunt deloc ironic) sӑ înţelegi ca fişa postului nu înseamnă cӑ trebuie sӑ fii veşnic încruntat şi repezit pentru a corespunde stӑrii de „mic tiran” (termenul este al lui krossfire) pe care o consideri necesarmente fireascӑ. Dimpotrivӑ, poţi umbla privind în faţӑ pe ceilalți, poţi răspunde cum se cuvine la un salut (de nu sӑ saluţi tu primul) şi poţi de asemeni sӑ nu uiţi, aşa, simplu, sӑ mulţumeşti când ţi se aduce cutare document sau eşti servit cu un pahar de apӑ. Poate cӑ uneori pare inutil şi agasant sӑ faci astfel de lucruri mӑrunte, dar pe de altӑ parte ele şi numai ele înseamnӑ normalitatea. Este fireşte superfluu sӑ speri cӑ vei primi mulţumiri comportându-te cum se cuvine. În materie de bun simţ cred cӑ e bine sӑ fim precum englezul acela naufragiat pe o insulӑ pustie, care nu își opreşte în niciun moment ciclul de viaţӑ de gentilom: se scoalӑ devreme, se spalӑ, se îngrijeşte de el, ori mӑnâncӑ stând jos şi fӑrӑ sӑ hӑpӑie. Numai astfel viaţa lui întreagӑ capӑtӑ sens, atunci când pune la lucru ceea ce a învӑţat. (Și mai semnificativi sunt cei care au trecut prin închisorile comuniste şi care s-au purtat cu adevӑrat ca nişte gentilomi în toatӑ mizeria de acolo.). A face ceea ce se cade este parte a unei serii întregi de virtuţi care nu se judecӑ prin raportare la prezenţa celorlalți şi pe care sӑ o poţi suspenda convenabil uneori.

Un adevărat scriitor ar arӑta cum toate aceste gânduri i-au trecut fulgerător prin minte în scurtul timp rămas pânӑ la sfârşitul întâlnirii. Numai cӑ eu sunt departe de aşa ceva, rândurile acestea le scriu la câteva zile distanţӑ, iar eu trӑiesc sub patimi ca oricare altul. De când a ieşit doamna cu pricina din sala de şedinţe, sunt într-o stare de iritare pe care încerc sӑ mi-o ascund şi care nu lasӑ deocamdatӑ loc gândurilor de pseudo-moralist. Mӑ foiesc, bineînțeles, pe scaun, îmi tot frec mâinile şi de la o vreme rӑspund cam sec la întrebări. Când într-un târziu se terminӑ întâlnirea şi ne îndreptӑm spre lifturile instituţiei, o vedem stând de vorbӑ la recepţie alӑturi de douӑ colege mai tinere. Dӑm bunӑ ziua tuturor, ni se rӑspunde la fel de formal, apoi, din senin, colegul meu spune adresându-i-se direct: “Mulţumesc pentru ceai”. “Excelent ness-ul”, prind şi eu curaj, “nu mai bӑusem de mult timp, şi aşa de bun.”. Ne zâmbeşte surprinsӑ şi rӑspunde cumva fâstâcitӑ. Când se închid uşile liftului în urma noastrӑ, realizez cӑ nu ştiu dacӑ am auzit eu bine sau doar mi s-a pӑrut, dar am senzaţia cӑ ceea ce îngӑimase adineaori, fӑrӑ sӑ înţelegem prea bine, e posibil sӑ fi fost “sӑ fiţi sӑnӑtoşi”.

Impoliteturi

Politeţuri

Unul din cele mai ciudate lucruri asupra cӑruia cӑdem lesne de acord este certitudinea cӑ suntem cu toţii foarte diferiţi între noi. „Câte bordeie, atâtea obiceie” va sӑ ne înveţe o vorbӑ mai veche, din vremurile când nu existau reviste ori bravi specialişti englezi care sӑ ne deschidӑ ochii asupra subtilitӑţilor vieţii. Prin astfel de ziceri se exprimau în mod direct stӑri de fapt, atunci când primordial era a denumi pur şi simplu experienţele întâlnite şi nu neapӑrat a cӑuta explicaţii pentru ele. Era şi un mod de a constata simplu marea diversitate a fiinţei umane, fӑrӑ alte clarificӑri ori lӑmuriri, în opoziţie cu abundenţa de rezolvӑri pseudo-ştiinţifice de astӑzi, numai bune de a duce la generalizӑri convenabile.

Cӑci ne place sӑ generalizӑm ceva de speriat. Tuturor, fӑrӑ excepţie. Este probabil un semn al nesiguranţei noastre într-o lume pe care o vrem aşezatӑ cuminte în şabloane clare şi recognoscibile. Sau al autosuficienţei cu care tratӑm, de obicei prin simplificare, profunzimile unei existenţe pentru a cӑrei înţelegere avem arareori resursele potrivite. Cel mai mult procedӑm astfel în legӑturӑ cu umanul şi mai ales în ceea ce priveşte denigrarea lui. Ne place carevasӑzicӑ sӑ plasӑm individul într-un grup care sӑ-i confere o conotaţie negativӑ. Sӑ anulӑm individualul şi sӑ tratӑm cu mai accesibilul general, cӑci, în fond, individul ca individ este mult mai complex decât ca parte a unei colectivitӑţi. Un exemplu convenabil ar putea fi funcţionarul sau funcţionara din spatele oricӑrui ghişeu din lumea noastrӑ. Este oare cineva despre care sӑ avem o pӑrere mai comunӑ – şi, invariabil, mai proastӑ? Imaginea acestui personaj este impregnatӑ în mentalul public atât de adânc, încât stӑ alӑturi de cel al altor categorii de acelaşi tip, precum taximetriştii sau politicienii. Şi cred cӑ este cumva legatӑ pe cale de consecinţӑ de o altӑ plӑcere pe care o avem şi la care nu prea renunţӑm, aceea a micii bârfe, a comentariului gregar. Pentru cӑ nimic nu îmi pare a ne fi mai natural decât a discuta pe ascuns şi peiorativ despre o persoanӑ oarecare, ori, şi mai bine, despre o cunoştinţӑ, iar apoi de a o include, competenţi cunoscӑtori într-ale psihologiei ce ne aflӑm a fi, într-una din tipologiile cotidiene de speţӑ inferioarӑ.

Pe de altӑ parte, parcӑ îmi pare şi mie justificatӑ tipologia de mai sus, cea a persoanei din spatele ghişeului. Doar cӑ nu o vӑd neapӑrat în termeni depreciativi, sau, mai bine zis, nu în felul întâlnit în mod uzual. Mai mult decât la alte categorii, mi se pare curios cum, indiferent de cine a fost respectiva persoanӑ înainte, sub protecţia ghişeului ea se aliniazӑ invariabil modelului binecunoscut. De parcӑ existӑ pe undeva o matriţӑ unicӑ, un pat al lui Procust capabil de obscure mutaţii psihice de naturӑ a nivela pluralitatea firii umane. Sunt tentat sӑ caut un argument al acestui fapt, fiindcӑ gӑsesc extrem de ciudat cum femei şi bӑrbaţi, de tipuri, vârste şi educaţie diferite, ajung a se comporta similar în zona de primire clienţi. Trebuie sӑ existe o explicaţie logicӑ, un punct comun, un loc geometric unic al acestor situaţii. Sӑ fie nu ghişeul în sine, cât peretele baricadӑ ridicat între funcţionar şi massa uniformӑ din partea celalaltӑ? Dificultatea de a te pune (mai ales când e contra cost) la dispoziţia unor strӑini gata de a pretinde şi a nu cere? Senzaţia de intimitate incompletӑ a spaţiului în care se lucreazӑ şi care este constant şi necanonisit tulburatӑ de capete impertinente ale neaveniţilor de „dincolo”?

Cu alte cuvinte, s-ar putea sӑ existe o explicaţie pentru purtarea acestor funcţionari. Ar putea fi vorba eventual de un comportament care se învaţӑ la locul de muncӑ, de ceva ce poate fi subsumat relaţiilor profesionale dezvoltate în astfel de locaţii. Ori, acolo unde a avut loc un învӑţ, ar trebui sӑ fie posibil şi dezvӑţul. În pofida „evidenţelor”, avem de-a face tot cu oameni, iar oamenii, indiferent cine ar fi, puşi în situaţii asemӑnӑtoare, reacţioneazӑ de obicei în acelaşi fel la aceiaşi stimuli. Ar fi oare posibilӑ o altfel de abordare faţӑ de aceste persoane care mӑ întâmpinӑ cu acrealӑ şi cu vӑditӑ repulsie, şi care şi-ar fi dorit din câte observ sӑ nu le fi deranjat vreodatӑ cu meschinele mele probleme? Sӑ spunem cӑ am exclude a priori consumul de alcool, a cӑrui uşurinţӑ de a da curaj ori nepӑsarea lui „fie ce-o fi” îl face o opţiune prea mundanӑ.

– Bunӑ ziua, doamnӑ. Mӑ numesc (şi mӑ recomand cu nume şi prenume). Mӑ întreb dacӑ sunteţi atât de amabilӑ încât sӑ mӑ puteţi ajuta. Eu unul nu par a mӑ descurca prea bine cu urmӑtoarea problemӑ.

Ca sӑ fiu sincer, recunosc cӑ existӑ în primul rând un interes personal în aceastӑ abordare, cӑci sunt venit cu o problemӑ specificӑ de a cӑrei rezolvare am mare nevoie. Sunt conştient cӑ mӑ adresez unor persoane obişnuite de a trata preopinentul cu genul acela de țâfnӑ care se regӑseşte de obicei în mijloacele de transport în comun. Discuţiile dintre ele şi cei de dincoace de ghişeu se poartӑ în mod uzual într-o atmosferӑ plinӑ de acrealӑ densӑ şi dispreţ alimentat reciproc. Da, ştiu eu foarte bine cu cine am de-a face, dar mӑ încӑpӑţânez şi îmi impun sӑ ignor aceste semne. Vorbirea joasӑ, tӑrӑgӑnatӑ, calmӑ, cu vocabular desuet (îmi sunӑ mie astfel, darӑmite lor!) şi cu zâmbetul pe buze le scoate din ritmul profesional al cӑror prizoniere sunt. Se trezesc  dintr-odatӑ transpuse într-o situaţie prea puţin familiarӑ şi presimt de cele mai multe ori cӑ a rӑmâne ursuze nu mai este o opţiune potrivitӑ cu momentul respectiv.

Și ce repede se petrec transformӑrile acestea, de parcӑ se aflӑ deja acolo o aşteptare anume care aşteaptӑ a fi concretizatӑ. Existӑ ceva universal eliberator în politeţea francӑ, ceva ce trece dincolo de ghişeul care încadreazӑ şi limiteazӑ precum rama unui tablou. Bine v-am gӑsit boieri dumneavoastrӑ, bunӑ sӑ vӑ fie inima, sӑrut mâinile domnişoarӑ, v-aş fi recunoscӑtor stimate domn. Mai este un lucru care vӑd ce uşor impresioneazӑ: folosirea lui „doamnӑ” de o manierӑ fireascӑ. În general, sunt obişnuite ca apelativul cu pricina sӑ le fie aruncat în faţӑ pe post de jignire de cӑtre oameni agasaţi, poate pe bunӑ dreptate, de modul în care se poartӑ cu ceilalţi. Ori de aceastӑ datӑ simt şi ele, sau mai bine zis intuiesc, cӑ ceva straniu se întâmplӑ şi cӑ maniera sincerӑ, politeţea şi bunul simţ le „îndomnesc” cu adevӑrat. Cӑ numindu-le astfel numai, doamne s-au şi fӑcut pe loc. Iar conduita unei doamne se supune altor reguli, cu atât mai puternice cu cât sunt nescrise. Mi se întoarce politicos bunӑ ziua şi observ cum zâmbesc şi ele, cam crispat, ce-i drept, dar aşa se întâmplӑ de obicei cu lucrurile cu care nu prea eşti obişnuit. Sunt ajutat, îndrumat, lӑmurit şi salutat la despӑrţire, eventual înainte de a o face eu. Iar acestea mi se întâmplӑ de fiecare datӑ, aproape fӑrӑ excepţie. M-oi afla eu destul de rar în faţa unui ghişeu, dar teoria-mi se verificӑ şi în alte situaţii similare.

Mulţumirea aceasta interioarӑ, pe care o simţi cu uimire, de a te descoperi a fi mai mult decât ceea ce credeai cӑ eşti, am gӑsit-o mai demult, fӑrӑ a o pricepe cum trebuie, în întâmplӑrile lui Don Quijote (care nu doar cӑ numeşte pe hangiu castelan şi pe muşterii drept cinstiţi curteni, dar pentru el chiar asta este realitatea şi astfel îi şi trateazӑ pe aceia, iar din acel moment hanul castel se face şi toţi, cu neîncredere şi ezitӑri, încep a se purta pe potriva noilor roluri). Am înţeles-o apoi ceva mai bine privind munca unei persoane în apropierea cӑreia viaţa s-a întâmplat sӑ mӑ aducӑ. Sӑ lucrezi cu indivizi necopţi din multe puncte de vedere, sӑ scoţi ce e mai bun din ei în pofida tuturor tarelor lor şi sӑ o faci cu înţelegere, eleganţӑ şi omniprezentӑ bunӑ dispoziţie, mi s-a pӑrut întotdeauna un act foarte nobil de a fi. Persuasiunea unor astfel de oameni, care stau alӑturi, insistӑ, învaţӑ şi exemplificӑ ei înşişi, are în ea ceva din alte lumi mai îndepӑrtate, atunci când a te îndomni la nivelul spiritului era cât se poate de posibil şi de natural. Uneori mai greu de înţeles îmi pare faptul cӑ aceşti oameni nu aşteaptӑ cu adevӑrat recunoştinţӑ pentru faptele lor, sau, mai bine spus, nu în sensul în care îl percepem noi, ceea ce într-un mod neaşteptat are efectul de a le înnobila şi mai mult acţiunile. Mӑ gândesc cӑ poate mӑcar de acest ultim lucru s-ar cuveni sӑ îi privӑm.

Chassez le naturel

– Te pu-up!

Acel eu interior, atât de detașat uneori de propriul sine, îmi întoarce atenţia asupra lui. Sunt pare-se foarte obosit în dimineaţa aceasta de toamnӑ, altfel nu am idee cum de am putut sӑ-l ratez. Doi metri înălțime și tot atât în circumferință, trening gri-deschis de bumbac precis conturat pe corp, adidaşi albi. Fluturӑ o mână ridicatӑ sus de tot pe deasupra unui grup de copii de clasӑ primarӑ intraţi pe poarta școlii.

– Te pup, iubire!

Vocea este, bineînțeles, forţatӑ, încӑlecând nefiresc octavele. Îi răspunde neclar unul din bӑieţi, uşor identificabil datoritӑ asemӑnӑrii fizice dintre ei.

– Tata! zice Maria, intrigatӑ.
– Ce este?
– Aranjează-mi gluga! Te rog.

Aşa prins în mreje cum sunt, uit cӑ nu poate purta ghiozdanul în spate decât dacӑ gluga hainei este scoasӑ în afarӑ şi întinsӑ bine. Îi confirm cӑ aratӑ senzaţional, o strâng în mine cu mâna peste umeri şi o sӑrut pe creştet – sӑ fii cuminte, iubita, şi sӑ o asculți pe doamna, altfel disearӑ eu manânc gâtuț la cinӑ – apoi o las sӑ intre în şcoalӑ. A crescut, dar încӑ îmi îngӑduie astfel de gesturi în public.

Îl regӑsesc deplasându-se dincolo de ieşirea din curtea şcolii, discutând cu alt bӑrbat. Amicul, de dimensiuni comparabile, cu pantaloni bleumarin, şapcӑ maoţedung şi geacӑ negru-lucios, îl ascultӑ aprobând ipingescian când şi când. Merg degajaţi cu ambele mâini în buzunare la vreo douӑzeci de metri distanţӑ în faţa mea. Nu au nimic de ascuns, în consecinţӑ povestirea poate fi urmӑritӑ şi de persoanele din jur. Dupӑ toate aparenţele, a avut loc un conflict şi el, nedorind sӑ se enerveze, s-a mӑrginit sӑ avertizeze persoana din povestire cӑ ori se potoleşte, ori îi rupe capul.

Un alt pӑrinte mӑ prinde din urmӑ şi rӑmânem sӑ schimbӑm câteva amabilitӑţi. Observ cӑ şi cei doi s-au oprit în apropiere, acostaţi fiind de o femeie între douӑ vârste. Doamna pare foarte mulţumitӑ de întâlnire. Nu neapӑrat de persoanele celor doi, ci de faptul cӑ a gӑsit parteneri de discuţie. Sau de mimӑ, judecând dupӑ gesturile teatrale care însoţesc expunerea. Le relateazӑ cu maximum de indignare despre o situaţie în care un oarecare ar fi fost nerespectuos cu ea. Cei doi sunt vizibil incomodaţi de prezenţa şi volubilitatea femeii şi ar cam vrea sӑ o şteargӑ de acolo, însӑ ea ține versatӑ mâna pe braţul unuia din ei şi le prelungeşte supliciul. Se resemneazӑ amândoi şi o ascultӑ acum aplecaţi cӑtre ea, şerbi umili ducându-şi crucea pânӑ la capӑt.

Vocea lui, groasӑ pânӑ mai adineaori, a trecut din nou în registrul acut-diafan, susţinând relatarea femeii cu interjecţii neinspirat încurajatoare: „Aaa! Da? Vai! Se poate?!”. O clipӑ de neatenţie stricӑ tot efortul depus pânӑ în acel moment. Povestirea atinge un moment culminant şi, evocând o nouӑ obrӑznicie pe care trebuise sӑ o suporte, doamna izbucneşte pur şi simplu, atât sonor cât şi fizic. Cu toatӑ empatia de care este capabil, bӑrbatului în trening gri îi scapӑ necontrolabil o interjecţie, spusӑ clar şi sacadat:

– Ej’ nebun!

Și imediat, disperat, încearcӑ sӑ o dreagӑ: „Dar nu se poate! Sӑ vorbeascӑ aşa cu o persoanӑ în vârstӑ!”, însӑ deja nu mai era nimic de fӑcut.