Poftiți de alegeți!

Sunt cumva descumpănit de felul ridicol în care am încheiat textul precedent. Mi se pare că a fost o alegere complet nefericită să vorbesc despre mine într-un mod care poate fi lesne luat drept arogant (vezi bine, m-am decis Eu să îmi despart drumurile de unii…). Nu am reușit, cred, să explic că vorbesc de cazuri ideale, că mi-aş dori să ştiu când sӑ aleg şi cerebral, nu doar aproape exclusiv prin filtrele subconştientului, emoțiilor ori al pornirilor instinctuale. Mi-am creat practic de unul singur un context negativ pentru rândurile următoare. În fine, cu mea cupla înainte.

Spuneam că felul în care decidem este până la urmă unul restrictiv. Pe lume ne lovim constant de probleme minore, de unele importante şi de altele serioase în cel mai înalt grad. Ferice de cel capabil să discearnă între ele. Într-adevăr, doar cele din a doua categorie presupun actul real unei decizii, pentru că sunt singurele pentru care, în genere, nu ai certitudini. Dacă ai avea, atunci nu ai alege, ci ai merge drept la țintă. Nesiguranța este ceea ce ne face să cădem pe gânduri în fața mai multor opțiuni. Primele probleme sunt atât de oarecare încât nici nu merită preocuparea unei selecții. Ultimile sunt chestiuni în care ştii dinainte că nu ai a alege; nu poți pune în discuție, de exemplu, alternativa la viața unui copil.

Un exemplu de problemă importantă, menită să îți consume zilele, nervii sau minibarul, după felul de a fi al fiecăruia, este acel moment în care trebuie sӑ îți duci propriul copil la şcoală. Chestiunea este atât de complicatӑ şi confuzӑ, încât orice ajutor primit este perceput ca miraculos. Inițial schiţasem câteva rânduri ce se doreau destinate părinților care urmau să intre, cu tot cu copii, în clasa fostei învățătoare a Mariei. În casa Doamnei  cuvintele mele nu şi-au găsit atunci locul; dincolo de subțirimea lor, ar fi putut lesne fi luate drept un omagiu nepotrivit. Le voi lăsa aici în forma aproximativ inițială. Mă gândesc că mereu vor fi părinți aflați în situația de mai sus şi, chiar dacă amănuntele rămân ca întotdeauna intime, totuși poate ceva-ceva util or putea extrage şi de aici.

*

A alege un învățător pentru propriul copil este unul din cele mai dificile momente ca părinte. Criteriile certe nu sunt deloc la îndemână şi, peste toate, te confrunți cu lipsa oricӑrui control real al deciziei. Practic ţi se cere sӑ iei o hotӑrâre de importanţӑ majorӑ, adică sӑ laşi copilul pe mâna unui străin, timp de câţiva ani, zi de zi, fără sӑ cunoşti mai nimic despre persoana respectivӑ şi fără sӑ ai posibilitatea obiectivӑ de a o face apriori. Cu alte cuvinte, nu se pune problema realӑ a unei alegeri, ci rămâi mai degrabă cu senzaţia cӑ viața, lumea sau orice altceva alege pentru tine.

O soluţie de a mai îmblînzi întrucâtva stresul perioadei este de a te informa cât de mult posibil. A cunoaşte ceva despre mediul viitor al copilului (despre şcoala respectivӑ, despre viitorul profesor şamd) îți poate da senzaţia unui minim control, chiar şi atunci când s-ar întâmpla post factum. Dacӑ nu poţi avea criterii ferme, atunci mӑcar ceva oricât de indirect ori secundar. Numai cӑ aici apare o nouӑ problemӑ: de unde te informezi, pe cine întrebi şi de părerea cui ţii cont? Cine sau ce anume poate oferi pӑrticele de imparţialitate? Cӑci imediat ce începi cu întrebările, din lacul necunoaşterii în care te aflai, te trezeşti căzut în puțul impresiilor haotice ale massei neuniforme de pӑrinţi, fiecare dintre ei bine ancorat în convingeri antagonice între ele. Nu existӑ metodӑ mai sigurӑ, cred, de a-ţi amplifica frӑmântarea şi de a descuraja orice lămurire decât aceea de a cӑuta rӑspunsuri în subiectivitatea unor oameni diferiţi unul de altul. Şi atunci ajungi aproape firesc la ideea că din acest punct vei continua cumva pe cont propriu, soluție ce va putea părea la fel de bună ca oricare alta.

Voi încerca, deci, sӑ fac douӑ modeste observaţii personale, fӑrӑ pretenţii revelatoare, dar care ar putea domoli întrucâtva neliniştile celor ai căror copii vor fi în următorii ani alături de doamna noastrӑ învӑţӑtoare.

Dacӑ veţi fi frunzӑrit evenimentele din spațiul online al dânsei şi veţi fi avut rӑbdarea sӑ priviţi (încruntați, ca pentru o treabă serioasă) o parte din miile de poze fӑcute în ultimii ani, aţi fi putut observa douӑ lucruri care se repetӑ cu regularitate. Primul este starea generalӑ de bunӑ dispoziţie care transpare din fotografii. Indiferent de locaţia în care au fost surprinşi copiii, pӑrinţii sau bunicii (în sala de clasӑ, la bibliotecӑ, în excursii şi tabere, la muzee şi case memoriale, prin parcuri sau aiurea), lumea este vădit relaxatӑ, zâmbeşte larg sau râde cu poftӑ. A doua observaţie este cӑ nu par a exista “bisericuţe” între copii. Preferinţe or fi şi sunt fireşti, dar respingeri faţӑ de unul sau altul nu se vӑd, dimpotrivӑ. Orice copil a fost surprins în fotografii (iar de multe ori exact despre asta este vorba: nu s-a stat la pozӑ, ci au fost surprinşi) alӑturi de oricare alt coleg din clasӑ. Dacӑ “noii” pӑrinţi sunt exact ca noi şi ca celelalte generaţii de dinaintea noastrӑ, atunci își vor trimite copilul la şcoalӑ nu numai cu bune intenţii şi cu educaţia subînţeleasӑ din anii de acasӑ, ci şi împovӑrat de sfaturi de ultimӑ orӑ, de tare de familie, de indicaţii discutabile legate de lângӑ care copil sӑ stea în bancӑ şi pe care sӑ îl evite, de “seriozitatea” strictӑ de care sӑ dea dovadӑ la ore şi altele asemenea. Apoi, la proximele ocazii, va privi, uimit sau consternat dupӑ caz, fotografii în care copilul pare a se simţi excelent indiferent de companie, fraternizând, la propriu, chiar şi împreună cu colegii “de evitat”.

Dar mӑ opresc aici, deoarece, dacӑ aş înainta, ar trebui sӑ trag nişte concluzii din aceste douӑ observaţii simple şi nu doresc sӑ o fac în numele nimӑnui. Ce doresc sӑ arӑt este cu totul altceva. Pentru niște părinți chinuiți de necesitatea unei alegeri majore, avantajul principal al unei astfel de deschideri profesionale este cӑ permite oricui remarci ca acestea. Că li se oferă cadrul unei alegeri bune, care invită spre ea şi responsabilizează. Cu cât observațiile sunt mai puţin filtrate de impresiile personale ale unora sau altora, cu atât mai bine. Trebuie doar cӑutate, cӑci de existat existӑ.

Scurtӑ istorie repovestitӑ

Douӑzeci de copii însoţiţi de învățătoare şi de o parte din pӑrinți, plimbându-se la amiază pe strӑzi lӑturalnice, nu au cum sӑ nu atragӑ atenţia. Chiar dacӑ strӑzile sunt pustii la acea orӑ, cӑci este zi de weekend – sau poate tocmai din acest motiv.

Este atât de plӑcut afarӑ, se simte o aşa moleşealӑ în trupuri şi gânduri! De te întrebi cum de nu stau copii aceştia fiecare pe la casele lor, în loc sӑ se preumble pe la amiezi cu şcoala printre betoane. Și nu mӑ îndoiesc cӑ o parte din ei chiar aşa au gândit la începutul zilei, doar cӑ acum nu o mai fac. Sӑ fie simplul act al plimbӑrii împrejur care îi înveseleşte, ori  întâlnirea în cadru informal cu colegii? Se poate. Dupӑ cum este posibil ca motivul sӑ fie doar devotamentul învӑţӑtoarei lor, pentru care ideea de a le vorbi despre mica istorie a cartierului în care trӑiesc şi merg la şcoalӑ mai trebuie întӑritӑ şi de niscaiva practicӑ. Aşa, ca sӑ nu treacӑ învӑţӑtura pe lângӑ ei. Sӑ nu audӑ copiii vorbindu-se despre simple virtualitӑţi, ci sӑ își vadӑ cartierul cu ochii lor, sӑ ia la pas mӑrunt locurile şi chiar sӑ atingӑ natura la propriu, chiar dacӑ unele din acestea s-au mai disipat în timp şi mai respirӑ doar prin amintiri.

Merg deci împreunӑ în grup haotic organizat pe cât se poate. Din loc în loc se opresc în dreptul vreunei case şi aflӑ când a fost construitӑ şi cine a locuit-o. Pornesc apoi de-a lungul vreunei strӑzi care strӑbate locurile unor foste bӑlţi, din amintirea cӑrora au mai rӑmas doar o mânӑ de sӑlcii bӑtrâne şi împrӑştiate care-ncotro. Mai încolo se opresc din nou, învățătoarea le mai spune o altӑ poveste şi copiii o ascultӑ, iar pӑrinţii laolaltӑ cu ei. Apoi o iau iarӑşi din loc.

Micile întâmplӑri ale locului se lasӑ descoperite cu greu, cӑci sunt fiinţe sfioase, retrase din calea tumultului unor vremi de care nu mai aparţin. Însӑ printre copii nu se mai simte mare lucru din apatia zilei de varӑ, ci numai curiozitate tonicӑ şi veselie.

La un colţ de stradӑ doi câini își fac apariţia din grӑdina unui bloc şi se îndreaptӑ direct spre grupul gӑlӑgios, atraşi de copii ca moliile de luminӑ. Printre cei mici se produce oarecare rumoare, cӑci nimeni nu ştie cu ce gânduri se apropie patrupedele. Doamna învӑţӑtoare îi linişteşte însӑ:

– Nu vӑ fie teamӑ copii, mie îmi par nişte cӑţei cuminţi. De fapt, spune uşor surprinsӑ atunci când îi priveşte mai atent, sunt convinsӑ cӑ nu avem de ce ne teme. Știți voi ai cui sunt câinii aceştia? Sunt ai Mariei! Ea îi îngrijeşte şi le dӑ de mâncare şi se joacӑ toatӑ ziua cu ei. Maria, care… ia staţi puţin, cred cӑ şi ştiu unde locuieşte…, şi priveşte hotӑrâtӑ spre nişte ferestre. Da, uitaţi-vӑ acolo! zice deodatӑ. Uitaţi-o pe Maria la geam, acolo! Copii, faceţi-i cu mâna Mariei!

Și uite aşa, într-o zi banalӑ de varӑ, Maria a stat la geam ca sӑ zâmbeascӑ frumos şi sӑ facӑ cu mâna unei armate de copii cam de vârsta ei, care, deşi o vedeau pentru prima oarӑ sau cam aşa ceva, au salutat-o şi au strigat-o pe nume din mijlocul strӑzii (şi ce-au mai strigat!). Nu a fost ceva comod pentru ea, dar presupun cӑ trebuie sӑ plӑteşti cumva pentru însemnӑtatea de a fi parte din istoria unor locuri.

scurta-istorie-repovestita

Lecţia de viitor

– Sunt de fapt mai multe forme de viitor ale verbului decât cele douӑ definiţii din caietul tӑu.

– Da, tati, ştiu, ne-a spus doamna ceva. Viitor anterior, sau ceva de genul ӑsta.

– Și acesta, şi altele. Habar n-am cine a ales sӑ vorbeascӑ la şcoalӑ doar despre acestea douӑ şi nu şi despre celelalte. Viitorul simplu, normal, este când vorbeşti firesc: „voi face”. Cel anterior, dacӑ aşa i-o spune, cӑ eu am uitat, este „voi fi fӑcut”. E ca atunci când tot amâni tu temele, dar îi spui lui mami la telefon: „când vei ajunge tu acasӑ, eu le voi fi fӑcut deja.”. Adicӑ nu m-am apucat de ele încӑ, dar mai târziu ea le va gӑsi gata, vor fi fӑcute. Dar la fel de bine îi poţi spune lui mami cӑ va veni acasӑ şi te va gӑsi chiar atunci fӑcându-ţi temele. „Când ajungi acasӑ, eu îmi voi fi fӑcând temele.”. Bine, opţiune asta e riscantӑ; mai sigurӑ e prima variantӑ. Mai existӑ şi formele „o sӑ fac”, „am sӑ fac”. Sunt mai populare, dar o sӑ vezi mai târziu cӑ au rostul lor şi uneori nu pot fi înlocuite pur şi simplu de „voi face”. O sӑ simţi asta instinctiv, ştii de ce?

– De ce?

– Pentru cӑ citeşti atâta, iar asta te va ajuta sӑ îți dezvolţi un simţ al limbii pe care nu îl poţi avea din altӑ parte. Se va întâmpla fӑrӑ sӑ îţi dai seama. Și te va ajuta sӑ exprimi mai bine ce gândeşti. Mai poţi face combinaţii: „o sӑ fi fӑcut”, „am sӑ fi fӑcut”. Cum mai zicem? „Oi face” teme dacӑ „oi avea” timp. Poţi zice chiar şi „va sӑ fac”. Vezi cât de multe sunt?

– Da…

– Mai existӑ şi forma „las’ cӑ vezi tu ce am sӑ îţi fac”.

Râde. Râd şi eu.

– Pe toate astea nu cred cӑ le vei învӑţa la şcoalӑ. Şi eu le-am gӑsit întâmplӑtor într-o carte, altfel…

– Dar cine vorbeşte aşa, tati? Eu voi fi fӑcând?!

– Eu, de exemplu. Mai demult i-am trimis lui Sof…

– Tati!

– Vai, iar am greşit! Doamnei voiam sӑ zic, i-am trimis Doamnei un text şi am folosit o astfel de formӑ a verbului. Dacӑ nu vorbeşti aşa, deşi uneori poate n-ar fi rӑu sӑ o faci, atunci poţi mӑcar scrie.

Mӑ priveşte câteva clipe.

– Da, ştiu cӑ Doamnei îi place cum scrii.

– Și pe mine mӑ mirӑ cât de bine ştie sӑ recunoascӑ un talent senzaţional, îi spun, dar mӑ ignorӑ de data asta.

– Dar şi ea ce frumos scrie!

– Nu e aşa?

– Daaa. Când ne citea în clasӑ rândurile ei, nu ştiu, te simţeai aşa… era aşa frumos…, şi duce mâna la piept şi inspirӑ adânc. Apoi zâmbeşte cumva şi întoarce privirea cӑtre caiet.