Vocabule

Începând cu primӑvara anului 20.. am început sӑ o scoatem afarӑ la joacӑ, fie în parcurile de lângӑ casӑ, fie de-a dreptul în faţa blocului. Aici şi-a fӑcut primul grup de prieteni format din douӑ fetiţe şi doi bӑieţei de aceeaşi vârstӑ cu ea. Copiii erau încӑ foarte mici şi deopotrivӑ foarte deschişi la a încerca din toate cele. Una din distracţiile lor preferate, şi a mea de altfel, era cursa încropitӑ de-a lungul trotuarului şi care cӑpӑtase un oarecare iz de atracţie localӑ (îmi aduc aminte cum râdeau coafezele din spatele geamului frizeriei). Nu fӑceam decât sӑ alergӑm pânӑ la un perete şi înapoi, dar felul în care se alerga fӑcea toţi banii. Ca sӑ fac lucrurile şi mai amuzante, le spusesem copiilor cӑ, odatӑ ajunşi la perete, trebuie sӑ atingem cu ambele mâini o linie desenatӑ de mine şi abia apoi sӑ ne întoarcem. Iniţial le trӑsesem linia la vreo zece centimetri de asfalt şi râdeam de fiecare datӑ atunci când vreunul  din ei se oprea brusc în faţa peretului şi se apleca cu fundul în sus ca sӑ o atingӑ. Nu a mai fost amuzant când, din poziţia respectivӑ, au început sӑ dea cu capul de perete, prin urmare am mutat-o mai sus. La vârsta şi posibilitӑţile lor fizice de atunci, efortul nu era cu nimic mai prejos decât cel al vreunui Bolt, iar de entuziasm nici nu mai vorbesc. Avea şi prezenţa mea un oarecare merit, aşa cum are în general prezenţa oricӑrui adult în joaca copiilor, aceştia fiind fata gata de a adopta pe oricine oricât de stângaci şi ruginit în ale copilӑriei se dovedeşte a fi.

Copii normali prin urmare. Cu o singurӑ excepţie uimitoare, de care pânӑ atunci nu crezusem sӑ fie posibil şi nici de atunci încoace nu am mai auzit. Una din fetiţe, la acea vârstӑ târzie a suzetelor şi biberonului, vorbea. Vreau sӑ spun cӑ vorbea absolut normal, clar şi coerent, precum sӑ zicem un copil de 6 ani. Ceilalţi copii se uitau la ea cum îi ieşeau pe gurӑ tot felul de cuvinte, dar altfel nu gӑseau ceva interesant în asta, în sensul de a dori sӑ o imite fie şi parţial. Și mie şi celorlalţi pӑrinţi aceastӑ fetiţӑ ne era simpaticӑ, şi datoritӑ altor lucruri, şi o lӑudam în faţa pӑrinţilor ei pentru realizarea respectivӑ. Îndrӑznesc sӑ spun cӑ eram destul de sinceri şi nu aveam cine ştie ce gânduri ascunse, cel puţin nu din cele de care sӑ fim conştienţi. Pe de altӑ parte, cum ne retrӑgeam la casele noastre, primul lucru pe care-l fӑceam (uneori înainte de a intra efectiv în apartamente, deoarece nu mai aveam rӑbdare) era sӑ ne aruncӑm asupra propriilor progenituri spre a-i îndemna sӑ spunӑ şi ei câteva cuvinte. Înţelegeam sӑ nu construiascӑ propoziţii întregi, dar la dicţie, la o expresie mai acӑtӑrii sau, de ce nu, la malefica literӑ “r” se putea visa. Copiii, bieţii de ei, nu reuşeau sӑ evadeze dintr-un vocabular de tip “mama” şi “papa”, cӑci nici nu aveau cum la acea vârstӑ. Presupun cӑ nu era posibil nici din punct de vedere ştiinţific, deoarece o bunӑ parte din litere se pronunţӑ folosind limba şi dinţii, ori având un singur dinte per maxilar performanţele le erau limitate drastic (şi atunci, cealaltӑ cum de reuşea?). Fireşte cӑ nimic, nici-un argument nu conta prea mult pentru orgoliul pӑrintelui pus nefiresc de timpuriu de cӑtre cruda viaţӑ în faţa prӑpӑstiei deschise între destinul copilului sӑu şi al altuia, cel din urmӑ fiind reperul de normalitate, dacӑ se înţelege ce vreau sӑ spun.

Timpul a trecut şi lucrurile s-au nivelat printre copiii de atunci, cum de altfel era şi normal. Am spus-o cred din prima sӑptӑmânӑ de viaţӑ (a ei, nu a mea) cӑ mi-aş fi dorit ca a fi pӑrinte precum şi copilul aferent sӑ fi venit cu un manual de utilizare. Ne-ar fi fost incomparabil mai uşor de am fi cunoscut din vreme câte ceva despre firescul evoluţiei lor. La grӑdiniţӑ a avut o adevӑratӑ explozie în ceea ce priveşte vorbirea, începând chiar din primele luni. Era incredibil ce diferenţe constatam atunci între perioada imediat anterioarӑ şi progresele fӑcute practic de la o zi la alta. Ceea ce fusese, chiar şi nenumit, un adevӑrat stress, devenise în curând prilej de distracţie. Asta deoarece biata de ea se lovea în premierӑ de fineţuri de limbӑ cu care noi ne-am obişnuit de mult timp. Atât de mult am fӑcut-o cu unele din ele, care nici nu ne mai obosim sӑ ni le mai corectӑm.

Într-o zi adusese de la grӑdiniţӑ o poezie scrisӑ pe o bucatӑ de hârtie şi pe care trebuia sӑ o înveţe pentru serbare. Versurile în sine nu îi puneau nici-o problemӑ de memorare. Mai mult (cum de altfel urma sӑ ne obişnuiascӑ cam la fiecare ocazie asemӑnӑtoare),  învӑţase aproape întreg textul serbӑrii şi nu oricum, ci îl recita cu gestica şi intonaţia colegilor de grupӑ alocaţi fiecӑrei bucӑţi în parte, aşa cum îi vӑzuse la repetiţii. Partea ei de poezie începea aşa:

Toamna a venit în casӑ
Și-a pus struguri dulci pe masӑ…

În ziua respectivӑ ştia deja toatӑ poezia, însӑ întâmpina o singurӑ dificultate relativ minorӑ: în loc de “toamna” pronunţa “doamna”. Mami insista de câteva zile sӑ o corecteze, dar ea ori nu putea, ori se împotrivea, cӑ, de!, avea vârsta cu pricina, başca genele aferente. Și încerca sӑraca femeie sӑ o determine sӑ pronunţe corect şi sӑ alterneze cuvântul sisific cu altele care sӑ înceapӑ cu aceeaşi literӑ şi sӑ fie cumva compatibile fonetic: tata-toamna, toatӑ-toamna, tomatӑ-toamna. Discuţia de atunci era practic un înşirte-mӑrgӑrite al urmӑtorului script:

– Mai întâi zi “toaletӑ”, spune mami.
– To-a-le-tӑ, pronunţӑ bebe.
– Aşa, acum zi “toamna”.
– Doam-na (ӑsta spus apӑsat).

Și aşa la nesfӑrşit, fӑrӑ a se întrevedea vreo îmbunӑtӑţire la orizont, cӑci în pofida oricӑror insistenţe o ţinea pe a ei: toaletӑ-doamna, toaletӑ-doamna. Se obişnuise atât de mult cu acest binom, de ne şi trezeam cӑ îl cântӑ prin casӑ şi ajunsesem prin empatie sӑ îl folosesc şi eu în conversaţii.

Într-o searӑ când am ajuns acasӑ, m-a luat de la uşӑ, fӑrӑ vreo îmbrӑţişare ori altӑ formulӑ introductivӑ:

Ea: Tati, hai sӑ spui poezia.
Eu: Sӑ spui? Se zice: sӑ spun. Sӑ “spui” tu, nu sӑ “spun” eu.
Ea: Nuuu, sӑ spui tu! Eu zic plima, tu zici dupӑ mine.
Eu: A, da!?
Ea: Da! M-a învӑţat mama încӑ un cuvânt, ca sӑ mӑ ajute sӑ spui mai bine.

De parcӑ eu nu ştiam despre ce este vorba.

Eu: Sӑ o spunem atunci, am zis aşezându-mӑ pe un scaun.
Ea: Bine. Doamna a venit în casӑ… Acum zici tu!
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Nu aşa, zice şi pune o mânӑ pe genunchiul meu ca sӑ îmi arate cât este de serioasӑ. Nu doamna!
Eu: Pӑi… cum?
Ea: Doam-na! Hai, din nou! Doamna a venit in casӑ
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Tatiii! Nu aşaaa!

Ofteazӑ, dӑ ochii peste cap şi schimbӑ abordarea.

Ea: Fii atent la mine! Mai întâi zi “vece”!
Eu: …?

Am înţeles abia când am vӑzut-o pe mami în genunchi de atâta râs.

*

Peste aproape o lunӑ, fix de ziua lui Ceauşescu, am auzit-o în premierӑ pronunțându-l perfect pe “r”. Nu i-a fost deloc uşor, litera asta ori o pronunţi din prima, ori te chinui înţelegând cum se face. Maria exersase constant; numai eu ştiu cât m-am chinuit cu o mulţime de variante, cӑutându-i combinații de cuvinte astfel încât sӑ poatӑ pronunţa mai uşor.

Spre searӑ, am trecut cu toţii pe rând pe la baie ca sӑ ne spӑlӑm. Imediat ce a terminat, Maria m-a întrebat:

– Tati, te-ai spӑrat?

Anunțuri

La mintea copiilor

Dacӑ e sӑ o întrebi direct, îți spune pe loc cӑ nu se simte prea apropiatӑ de copiii de vârstӑ inferioarӑ ei. Și nu are nici-o problemӑ sӑ îţi verse câte motive doreşti pentru a se explica. În realitatea de zi cu zi însӑ, observ cât de uşor reacţioneazӑ cu cei mici şi ce impresionatӑ rӑmâne, precum un adult, dupӑ apropierile de ei. În astfel de ocazii povesteşte ore de-a rândul cum a avut ea grijӑ de cutare fetiţӑ în parc, sau ce bӑieţel simpatic a întâlnit şi cum l-a ajutat sӑ se dea de o sutӑ de ori la rând pe un tobogan mult prea mare pentru el. Și râde, povesteşte cu lux de amӑnunte şi i se lumineazӑ faţa de fiecare datӑ, ceea ce în fond nici nu e de mirare: câți dintre noi nu ar face la fel dacӑ vreun copileţ ne-ar urma peste tot topit dupӑ noi.

Cred cӑ se dӑ şi un fel de luptӑ în interiorul ei. În mod conştient şi înfiptӑ bine în convingeri, declarӑ cӑ ea personal nu plӑnuieşte sӑ aibӑ vreodatӑ bebe, fiindcӑ nici s-o baţi nu intenţioneazӑ sӑ lase pe cineva sӑ îi „taie stomacul”, sau cine ştie ce şi cum îşi mai imagineazӑ la vârsta ei respectiva procedurӑ (care, bineînţeles, va trebui explicatӑ la un moment dat, fie şi aproximativ; oricând doreşte mami sӑ deschidӑ discuţia, promit sӑ mӑ retrag ca sӑ nu le încurc, chiar dacӑ asta ar însemna sӑ lipsesc de acasӑ cu zilele). Altfel, îi râd ochii şi îmi soarbe cuvintele când îi povestesc despre momentele în care o mângâiam prin burtica lui mami, când o aruncam în aer din braţe, sau cum o adormeam legӑnând-o pe picioare şi alte lucruri asemenea. Simte încӑ extrem de bine copilӑria, este ancoratӑ încӑ suficient de mult în ea şi se deschide imediat în preajma celor mici. De altfel, deşi s-ar juca cel puţin la fel de mult ca ei, o descopӑr sensibil mai echilibratӑ inclusiv faţӑ de alţii de vârsta ei, mai dispusӑ sӑ râdӑ decât sӑ se distreze, sӑ alerge decât sӑ sarӑ, sӑ vorbeascӑ decât sӑ ţipe, iar, dacӑ ne-am pӑstra strict în registrul comparativ, de cuminte şi cu-minte nici nu mai zic, cӑ mai am puţin şi o deochi.

Tati, azi am fost în parcul cu tobogane. Ăla, cum o iei pe strada din spate când ieşi din bloc şi te duci spre şcoalӑ între blocurile alea douӑ pe aleea pe unde stӑtea Negruţu. Ce mӑ priveşti aşa, nu mai ştii cӑ ai fost şi tu cu mine acolo? În fine. Măi, tati, era acolo un copil mic de tot, care vorbea ÎN-TRU-NA, mi-a fӑcut capul calendar! L-a lӑsat mama lui cu mine, sӑ am eu grijӑ de el, şi l-am plimbat  de mânӑ prin parc şi a stat numai şi numai dupӑ mine. Era de groazӑ, tati! Şi turuia continuu – adicӑ, de fapt nu vorbea, pentru cӑ nu ştia sӑ pronunţe corect nici-un cuvânt, cӑ era prea mic, dar eu tot am vorbit cu el! I-am zis pe limba lui „gugi-gugi” şi el m-a mângâiat pe obraz şi sӑ vezi cum râdea! Pe urmӑ i-am mai zis „agugugu” şi el mi-a dat una peste faţӑ. Nuuu, cӑ nu era rӑu! Dar cine ştie ce i-oi fi spus?!

Rӑul samaritean

Am crescut având o imagine idilicӑ a beţivului. A contat fӑrӑ îndoialӑ faptul cӑ am fost ferit de partea urâtӑ a beţiei sau cӑ nu am avut multӑ vreme contact direct cu ea, nici în familie nici altfel. Beţivii pe care i-am întâlnit, mai ales în copilӑrie, au fost mai degrabӑ cei din bancuri, aiuriţi, bonomi, şugubeţi şi neajutoraţi ca nişte copii, prin urmare simpatici în cele din urmӑ în realitatea lor paralelӑ.

Blocul în care am copilӑrit pânӑ spre însurӑtoare avea ieşire la bulevard, grӑdina îngrijitӑ si trotuare largi. Ieşeam în faţa scӑrii bӑieţi de nici zece ani sӑ alergӑm dupӑ câte o minge. Pe lângӑ noi treceau oameni pe drumul spre servici sau ducându-se la piaţa din apropiere. Deseori, în dreptul nostru se oprea câte un cetӑţean mai afumat. Nu era neapӑrat un act voluntar; se întâmpla ca fix în acel loc balansul interior sӑ devinӑ imposibil de stӑpânit, iar omul se prindea cu ambele mâini de gardul viu şi ramânea aşa. De acolo, anexӑ umanӑ a puieţilor de brad, ne privea prin ceaţӑ cum apӑream şi dispӑream prin faţa lui.

Dupӑ o vreme se aprindea şi începea sӑ ia jocul nostru cu mingea drept meci adevӑrat. O amintire vagӑ a ce va fi fost poate cândva îl determina sӑ ne îndemne la pase sau la şut la poartӑ. Se enerva cӑ nu îl bӑgam în seamӑ şi ne ameninţa ridicând braţul în sus, punându-l repede înapoi pe gard, imediat ce simţea din nou mişcarea de revoluţie. Când ne sӑturam de alergat, ne strângeam în jurul sӑu, provocându-l şi râzând de el de la o distanţӑ sigurӑ, în timp ce de la geamurile blocului ne urmӑreau vecini amuzaţi sau excedaţi de obrӑznicia noastrӑ. În acest punct folosea deja doar o parte din consoane şi trecea prin stӑri de spirit care ne fӑceau sӑ râdem sau dimpotrivӑ sӑ îl privim cu o jenӑ pe care nu reuşeam sӑ o înţelegem. Foarte volubil totuşi, fӑcea cumva sӑ ne explice regulile jocului şi apoi invariabil pe cele ale vieţii. Uneori se întâmpla sӑ ne fascineze ceea ce ne spunea şi ajungeam sӑ purtӑm împreunӑ adevarate discuţii. În cele din urmӑ ne plictiseam şi ne întorceam la joacӑ. Îmi aduc aminte cӑ rareori observam când pleca de lângӑ noi şi mӑ trezeam cӑ pur şi simplu dispӑruse, de parcӑ se mistuia cumva în întunericul serii.

Cu astfel de întâlniri încӑ din timpul copilӑriei nu e de mirare cӑ niciodatӑ nu m-a încercat în preajma beţivilor sentimentul de repulsie, probabil îndreptӑţit, al altora mai nefericiţi decât mine. Mӑrturisesc cӑ mai degrabӑ felul în care i-am tratat eu a fost cel problematic. De la ultima noastrӑ întâlnire am realizat cӑ ar fi bine sӑ mӑ feresc de ei pe cât se poate; spre binele lor, vreau sӑ spun.

Plecând într-o searӑ de la servici, m-am intersectat chiar lângӑ clӑdire cu un cetӑţean bine aghesmuit, care cӑra douӑ sacoşe uriaşe în fiecare mânӑ. Cum de reuşise beat mort fiind sӑ mai facӑ şi cumpӑrӑturi, nu pot sӑ îmi dau seama. Am apucat doar sӑ îl vӑd cum se dezechilibreazӑ în faţa mea şi cum cade cu mare şansӑ în genunchi. Poziţia în care ajunsese era totuşi nefireascӑ: una din mâini era întinsӑ cӑtre spatele lui, iar cealaltӑ în faţӑ, ambele în plan orizontal. Nu mai pӑrea capabil sӑ se ridice de jos şi nici sӑ susţinӑ prea mult aceastӑ poziţie, deoarece sacoşele, cӑrora nu le dӑduse drumul, pӑreau cӑ îi storceau puţina vlagӑ pe care o mai avea. Zâmbind, m-am apropiat de el şi l-am întrebat dacӑ are nevoie de ajutor. Nu mi-a rӑspuns, însӑ, evident, nu m-am descurajat. Eram determinat sӑ îl ajut. Evaluând situaţia, mi s-a pӑrut cӑ sacoşa care îi venea spre spate era mai grea decât cealaltӑ, aşa cӑ am apucat-o şi i-am luat-o din mânӑ.

În apӑrarea mea pot spune cӑ am avut numai intenţii bune, doar cӑ îngerii noştri pӑzitori probabil cӑ lipseau din preajmӑ. Pentru ce s-a întâmplat efectiv nu mӑ pregӑtisem şi cu atât mai puţin sӑracul om. Se pare cӑ acea poziţie nefireascӑ era totuşi una de echilibru, care echilibru eu tocmai îl fӑcusem praf. Eliberat de greutatea din spate, omul s-a dezarcuit brusc, a decris un larg arc de cerc şi, incapabil în starea în care era sӑ schiţeze vreun gest de apӑrare, s-a oprit cu faţa în asfalt. Am rӑmas perplex incapabil sӑ reacţionez cumva. O clipӑ mai târziu mi s-a pӑrut cӑ de sub faţa lui iese un firicel de sânge.

M-am speriat serios cum rareori mi s-a întâmplat în viaţӑ. L-am ridicat cum am putut şi l-am trântit pe o bordurӑ plinӑ de noroi. Faţӑ de situaţia de adineaori mi-am zis cӑ totuşi era o îmbunӑtӑţire. Nu pot sӑ spun cât de ameţit fusese pânӑ sӑ se întâlneascӑ cu mine, cert e cӑ acum nu mai ştia pe ce lume este. Am realizat uşurat cӑ a tras doar o sperieturӑ şi cӑ îi curgea foarte puţin sânge din nas. I-am dat un şerveţel sӑ se şteargӑ şi a trebuit sӑ îl învӑţ cum sӑ îl foloseascӑ. Cred cӑ am mai rӑmas cam un minut lângӑ el sprijinindu-l şi vorbindu-i. L-am pӑrӑsit imediat ce a pӑrut cӑ se trezeşte de-a binelea. Nu voiam sӑ fiu prin preajmӑ atunci când, amintindu-şi ce anume se întâmplase, ar fi dorit sӑ își facӑ singur dreptate. Nu spun cӑ aşa ar fi procedat, doar o menţionez ca pe o posibilitate. Și poate cӑ atunci mi-aş fi schimbat pӑrerea idilicӑ despre ei. Mare pӑcat ar fi fost, nu-i aşa?