Lecţia de viitor

– Sunt de fapt mai multe forme de viitor ale verbului decât cele douӑ definiţii din caietul tӑu.

– Da, tati, ştiu, ne-a spus doamna ceva. Viitor anterior, sau ceva de genul ӑsta.

– Și acesta, şi altele. Habar n-am cine a ales sӑ vorbeascӑ la şcoalӑ doar despre acestea douӑ şi nu şi despre celelalte. Viitorul simplu, normal, este când vorbeşti firesc: „voi face”. Cel anterior, dacӑ aşa i-o spune, cӑ eu am uitat, este „voi fi fӑcut”. E ca atunci când tot amâni tu temele, dar îi spui lui mami la telefon: „când vei ajunge tu acasӑ, eu le voi fi fӑcut deja.”. Adicӑ nu m-am apucat de ele încӑ, dar mai târziu ea le va gӑsi gata, vor fi fӑcute. Dar la fel de bine îi poţi spune lui mami cӑ va veni acasӑ şi te va gӑsi chiar atunci fӑcându-ţi temele. „Când ajungi acasӑ, eu îmi voi fi fӑcând temele.”. Bine, opţiune asta e riscantӑ; mai sigurӑ e prima variantӑ. Mai existӑ şi formele „o sӑ fac”, „am sӑ fac”. Sunt mai populare, dar o sӑ vezi mai târziu cӑ au rostul lor şi uneori nu pot fi înlocuite pur şi simplu de „voi face”. O sӑ simţi asta instinctiv, ştii de ce?

– De ce?

– Pentru cӑ citeşti atâta, iar asta te va ajuta sӑ îți dezvolţi un simţ al limbii pe care nu îl poţi avea din altӑ parte. Se va întâmpla fӑrӑ sӑ îţi dai seama. Și te va ajuta sӑ exprimi mai bine ce gândeşti. Mai poţi face combinaţii: „o sӑ fi fӑcut”, „am sӑ fi fӑcut”. Cum mai zicem? „Oi face” teme dacӑ „oi avea” timp. Poţi zice chiar şi „va sӑ fac”. Vezi cât de multe sunt?

– Da…

– Mai existӑ şi forma „las’ cӑ vezi tu ce am sӑ îţi fac”.

Râde. Râd şi eu.

– Pe toate astea nu cred cӑ le vei învӑţa la şcoalӑ. Şi eu le-am gӑsit întâmplӑtor într-o carte, altfel…

– Dar cine vorbeşte aşa, tati? Eu voi fi fӑcând?!

– Eu, de exemplu. Mai demult i-am trimis lui Sof…

– Tati!

– Vai, iar am greşit! Doamnei voiam sӑ zic, i-am trimis Doamnei un text şi am folosit o astfel de formӑ a verbului. Dacӑ nu vorbeşti aşa, deşi uneori poate n-ar fi rӑu sӑ o faci, atunci poţi mӑcar scrie.

Mӑ priveşte câteva clipe.

– Da, ştiu cӑ Doamnei îi place cum scrii.

– Și pe mine mӑ mirӑ cât de bine ştie sӑ recunoascӑ un talent senzaţional, îi spun, dar mӑ ignorӑ de data asta.

– Dar şi ea ce frumos scrie!

– Nu e aşa?

– Daaa. Când ne citea în clasӑ rândurile ei, nu ştiu, te simţeai aşa… era aşa frumos…, şi duce mâna la piept şi inspirӑ adânc. Apoi zâmbeşte cumva şi întoarce privirea cӑtre caiet.

Anunțuri

Buongiorno, principesa!

Deunăzi discutam cu un coleg despre una din temele noastre preferate: copiii. Fiind amândoi pӑrinţi, avem norocul de a fi în acelaşi timp şi altceva cumva complementar, adica taţi. De fete, ca sa fiu mai precis. Cu alte cuvinte, pe lângă rigorile date de meseria de părinte în sine, avem privilegiul, ca taţi, de a găsi suficiente rӑgazuri în care sӑ ne privim odraslele cât se poate de detaşaţi. Și în acele situaţii, parafrazându-l pe Platon, sӑ teoretizăm (zeul geometriza).

Prin urmare, amândoi cădem de acord cӑ admirăm cu multӑ invidie libertatea totalӑ în care petrec cei mici. Sӑ fii aşa de capul tӑu prin lume, sӑ o vezi şi sӑ o hotӑrӑşti dupӑ cum ţi-e voia, sӑ ai o mulţime de libertӑţi, toate îngӑduite, sunt tot atâtea ipostaze pe care numai cel ce le-a pierdut ştie sӑ le aprecieze cum s-ar cuveni. Și-atunci, cum sӑ nu ţi se parӑ trist atunci când copiii renunţӑ la traiul hedonist prin excelență din dorinţa de a ne fi nouӑ pe plac? Când ai la dispoziție o lume întreagӑ pe care poţi sӑ o priveşti şi sӑ o suceşti efectiv dupӑ cum doreşti, iar tu decizi sӑ renunţi la acestea de dragul pӑrinţilor, pentru cӑ îți place ție sӑ îi vezi râzând cu tine sau sӑ fie mulţumiţi, ei bine, faptul acesta înduioşӑtor are ceva tragic în sine.

Tragi-comic de fapt. Cӑci suntem taţi şi nu putem sta serioşi prea mult. Și atunci povestim şi râdem de ce auzim cӑ a mai fӑcut unul din copii, apoi tragem din nou nişte concluzii, numai pentru noi, pe urmӑ ne plictisim de ele şi iar povestim şi iarӑşi râdem. Și pe parcurs, între hohot şi raţionalizare, ambele la fel de ne-obiective, începem încet-încet sӑ ne înţelegem proprii copii.

A pricepe ceva este mai mereu urmat de nuanțarea unor categorii mai generale de idei, care pânӑ în acel moment păreau foarte definitive, ca sӑ zic aşa. Copiii se manifestӑ într-adevăr liber, dar nu libertin, cӑci sunt şi situaţii pe care ei se tratează mai degrabă restrictiv. Cum sunt cele de limbaj de exemplu, atunci când sunt nevoiţi sӑ exprime o noţiune sau sӑ descrie un obiect ori un act şi nu au la dispoziţie cuvântul potrivit. Soluţia aleasӑ în mod natural este de a inventa pe loc un asemenea cuvânt, lucru în fond cât se poate de comun. Însă ceea ce este surprinzător este cӑ noua construcţie verbalӑ, fӑrӑ a avea sensul comun al nostru, este totuşi rareori incoerentӑ. Un exemplu ar fi mӑcinicii, mult prea-degustaţi la început de martie, care se pot transforma şi denumi inspirat optuci. Ar putea avea orice denumire, dar totuşi o au pe cea recognoscibilӑ ca formӑ, nu pe alta, ceea ce cumva este o auto-limitare. Dacӑ a construit un castel de jucӑrie (sau orice altceva) şi este cuprins de dorinţa „fireascӑ” de a-l dӑrâma, copilul, limitat în vocabular cum este, nu va inventa un alt cuvânt la întâmplare, ci va apela instinctiv la reguli pe care deja le cunoaşte. Deşi liber în alegeri, se va restrânge de unul singur într-un spaţiu familiar, fiind dispus sӑ accepte cӑ trebuie sӑ vorbeascӑ corect în prezenţa adultului. Va spune a desconstrui (iar noi vom râde totuşi) şi va avea inspiraţia de a folosi aceastӑ formӑ în locul celei mai puţin „corecte” a dezconstrui. Este aici o intuiţie a limbii care nu se poate preda şi nici învӑţa în mod clasic-sistematic şi care, mie cel puţin, împreunӑ cu dorinţa instinctivӑ de a se păstra în interiorul logicii lingvistice şi formale, de a-şi pune hotare propriei libertӑţi de cele mai multe ori doar de dragul pӑrinţilor, îmi pare de domeniul miracolului.

Dar, cum deja suntem în preajma unei concluzii, sӑ procedӑm superficial amânând-o şi sӑ povestim mai bine despre altceva, sau, mai bine zis, sӑ reluӑm aceeaşi poveste dintotdeauna.

Mă plimbam într-o dupӑ-amiazӑ prin Herăstrău cu Maria, pe o vreme geroasӑ de iarnӑ, însӑ însoritӑ. Din dorinţa de a evada din spaţiul acela neangajant, tipic al parcului de pe la noi, am intrat la Muzeul Satului, unde am participat o vreme ca spectatori la unele manifestӑri de sezon. În plin spectacol şi printre atâtea case vechi şi obiecte sculptate în lemn, ea găsise totuşi răgazul de a-şi dovedi sieși propriile abilitӑţi şi de a desconstrui parţial un om de zӑpadӑ care troienea anemic lângӑ alei, doar pentru a-şi modela pentru sine, sau pentru noi, un cӑţel.

Buongiorno principesa

Spre sfârşitul orelor am ieşit la bulevard şi am pornit agale pe trotuar spre metrou. Eram aproape singuri şi ne simţeam amândoi obosiţi şi zgribuliţi dupӑ cele câteva ore petrecute în plimbӑri. Mergeam în liniște ţinându-ne de mânӑ, cum de altfel o vom tot face în timp. Mӑ amuza mirarea ei atunci când adierile de vânt, mai mult presimţite, făceau copacii îngheţaţi sӑ scârțâie. În timp ce pӑşeam, am văzut cum o pereche a ieşit chiar din dreptul Palatului Elisabeta şi s-a îndreptat către noi. Când mi-am dat seama cine erau, i-am şoptit repede:

– Bebe, mai ții tu minte cӑ ți-am povestit cândva de regele Mihai?
– Regele Mihai? întrebӑ ea.
– Da, regele nostru al românilor. Pe care l-au forţat comuniştii sӑ plece din ţarӑ.
– Aaa!
– Aşa, continuai eu, neînţelegând prea clar dacӑ exclamaţia ei însemna cӑ şi-a adus aminte ori ba; dar nu era timp de pierdut cu lămuriri. Vezi cele douӑ persoane care se îndreaptă spre noi? Este fata regelui, principesa Margareta, împreună cu soţul ei, principele Radu. Locuiesc aici aproape, într-un palat.
– Daaa, într-un palat?
– Da, iubita. Și uite ce frumos se plimbӑ singuri pe jos, nu în caleaşcӑ de aur trasӑ de doisprezece cai albi, înconjuraţi de gărzi regale înarmate ca nişte muşchetari şi cu alai de nobili mustӑcioşi şi domniţe firave ca tine. Oare bunicul meu, demult de tot, îl putea vedea pe regele Mihai plimbându-se la fel prin Bucureşti? Cӑ amândoi erau pe atunci foarte tineri. Crezi cӑ s-or fi întâlnit vreodată pe stradӑ, aşa cum ne întâlnim noi acum cu cei doi?

Deşi ţinea privirea în zӑpadӑ, o simţeam conectatӑ şi impresionatӑ de cele ce îi spuneam.

– Ce este un prin… cum ai zis, tati?
– Ăăă, principele este ca un prinţ. Amândoi sunt prinţi ai României.

Ăstimp ne apropiasem de cei doi care pӑşeau molcom în aerul îngheţat. Ambii erau îmbrӑcaţi în pardesie foarte elegante, principesa ținându-şi soţul de braţ şi aplecatӑ puţin cӑtre acesta. Cumva şi mersul meu se schimbӑ şi mӑ trezii cӑ devenisem atent la mine şi la ţinutӑ. “Mergi frumos, te rog”, i-am şoptit pe fugӑ Mariei acelaşi îndemn pe care probabil cӑ mi-l spusesem şi eu în mod inconştient. Simţeam instinctiv importanţa întâlnirii cu regalitatea, chiar şi în forma minorӑ de atunci, şi presupun cӑ nu doream sӑ o ratez. Era unul din acele rare momente ale vieţii pentru care în fond suntem pregӑtiţi şi e bine sӑ ştim cum sӑ ne prezentӑm în faţa lui; atât pe noi înşine, adicӑ educaţia acumulatӑ în forma ei nudӑ, cât mai ales pe cei care ne-au învӑţat. Când am ajuns aproape lângă ei mi-au susţinut amândoi privirea, cӑci, evident, în ciuda bunelor mele intenţii, mӑ holbam la ei. Am realizat impoliteţea de care dӑdeam dovadӑ şi am înclinat uşor capul dând „Bunӑ ziua” în lipsӑ de altceva mai bun. Mi-au rӑspuns zâmbind la salut şi au privit spre Maria, care cӑlca apӑsat privindu-şi propriile urme fӑcute în zӑpadӑ. Mi s-a pӑrut pentru o clipӑ cӑ nu le-a displӑcut defel faptul cӑ i-am recunoscut şi cӑ i-am salutat. Au trecut de noi şi imediat în urma lor s-a auzit o voce clarӑ şi cristalinӑ:

-Tati, da’ unde sunt prinţipeşii? Taaa-tiiii, răspunde şi nu mӑ mai trage de mânӑ! Ăștia doi erau?

 

Vocabule

Începând cu primӑvara anului 20.. am început sӑ o scoatem afarӑ la joacӑ, fie în parcurile de lângӑ casӑ, fie de-a dreptul în faţa blocului. Aici şi-a fӑcut primul grup de prieteni format din douӑ fetiţe şi doi bӑieţei de aceeaşi vârstӑ cu ea. Copiii erau încӑ foarte mici şi deopotrivӑ foarte deschişi la a încerca din toate cele. Una din distracţiile lor preferate, şi a mea de altfel, era cursa încropitӑ de-a lungul trotuarului şi care cӑpӑtase un oarecare iz de atracţie localӑ (îmi aduc aminte cum râdeau coafezele din spatele geamului frizeriei). Nu fӑceam decât sӑ alergӑm pânӑ la un perete şi înapoi, dar felul în care se alerga fӑcea toţi banii. Ca sӑ fac lucrurile şi mai amuzante, le spusesem copiilor cӑ, odatӑ ajunşi la perete, trebuie sӑ atingem cu ambele mâini o linie desenatӑ de mine şi abia apoi sӑ ne întoarcem. Iniţial le trӑsesem linia la vreo zece centimetri de asfalt şi râdeam de fiecare datӑ atunci când vreunul  din ei se oprea brusc în faţa peretului şi se apleca cu fundul în sus ca sӑ o atingӑ. Nu a mai fost amuzant când, din poziţia respectivӑ, au început sӑ dea cu capul de perete, prin urmare am mutat-o mai sus. La vârsta şi posibilitӑţile lor fizice de atunci, efortul nu era cu nimic mai prejos decât cel al vreunui Bolt, iar de entuziasm nici nu mai vorbesc. Avea şi prezenţa mea un oarecare merit, aşa cum are în general prezenţa oricӑrui adult în joaca copiilor, aceştia fiind fata gata de a adopta pe oricine oricât de stângaci şi ruginit în ale copilӑriei se dovedeşte a fi.

Copii normali prin urmare. Cu o singurӑ excepţie uimitoare, de care pânӑ atunci nu crezusem sӑ fie posibil şi nici de atunci încoace nu am mai auzit. Una din fetiţe, la acea vârstӑ târzie a suzetelor şi biberonului, vorbea. Vreau sӑ spun cӑ vorbea absolut normal, clar şi coerent, precum sӑ zicem un copil de 6 ani. Ceilalţi copii se uitau la ea cum îi ieşeau pe gurӑ tot felul de cuvinte, dar altfel nu gӑseau ceva interesant în asta, în sensul de a dori sӑ o imite fie şi parţial. Și mie şi celorlalţi pӑrinţi aceastӑ fetiţӑ ne era simpaticӑ, şi datoritӑ altor lucruri, şi o lӑudam în faţa pӑrinţilor ei pentru realizarea respectivӑ. Îndrӑznesc sӑ spun cӑ eram destul de sinceri şi nu aveam cine ştie ce gânduri ascunse, cel puţin nu din cele de care sӑ fim conştienţi. Pe de altӑ parte, cum ne retrӑgeam la casele noastre, primul lucru pe care-l fӑceam (uneori înainte de a intra efectiv în apartamente, deoarece nu mai aveam rӑbdare) era sӑ ne aruncӑm asupra propriilor progenituri spre a-i îndemna sӑ spunӑ şi ei câteva cuvinte. Înţelegeam sӑ nu construiascӑ propoziţii întregi, dar la dicţie, la o expresie mai acӑtӑrii sau, de ce nu, la malefica literӑ “r” se putea visa. Copiii, bieţii de ei, nu reuşeau sӑ evadeze dintr-un vocabular de tip “mama” şi “papa”, cӑci nici nu aveau cum la acea vârstӑ. Presupun cӑ nu era posibil nici din punct de vedere ştiinţific, deoarece o bunӑ parte din litere se pronunţӑ folosind limba şi dinţii, ori având un singur dinte per maxilar performanţele le erau limitate drastic (şi atunci, cealaltӑ cum de reuşea?). Fireşte cӑ nimic, nici-un argument nu conta prea mult pentru orgoliul pӑrintelui pus nefiresc de timpuriu de cӑtre cruda viaţӑ în faţa prӑpӑstiei deschise între destinul copilului sӑu şi al altuia, cel din urmӑ fiind reperul de normalitate, dacӑ se înţelege ce vreau sӑ spun.

Timpul a trecut şi lucrurile s-au nivelat printre copiii de atunci, cum de altfel era şi normal. Am spus-o cred din prima sӑptӑmânӑ de viaţӑ (a ei, nu a mea) cӑ mi-aş fi dorit ca a fi pӑrinte precum şi copilul aferent sӑ fi venit cu un manual de utilizare. Ne-ar fi fost incomparabil mai uşor de am fi cunoscut din vreme câte ceva despre firescul evoluţiei lor. La grӑdiniţӑ a avut o adevӑratӑ explozie în ceea ce priveşte vorbirea, începând chiar din primele luni. Era incredibil ce diferenţe constatam atunci între perioada imediat anterioarӑ şi progresele fӑcute practic de la o zi la alta. Ceea ce fusese, chiar şi nenumit, un adevӑrat stress, devenise în curând prilej de distracţie. Asta deoarece biata de ea se lovea în premierӑ de fineţuri de limbӑ cu care noi ne-am obişnuit de mult timp. Atât de mult am fӑcut-o cu unele din ele, care nici nu ne mai obosim sӑ ni le mai corectӑm.

Într-o zi adusese de la grӑdiniţӑ o poezie scrisӑ pe o bucatӑ de hârtie şi pe care trebuia sӑ o înveţe pentru serbare. Versurile în sine nu îi puneau nici-o problemӑ de memorare. Mai mult (cum de altfel urma sӑ ne obişnuiascӑ cam la fiecare ocazie asemӑnӑtoare),  învӑţase aproape întreg textul serbӑrii şi nu oricum, ci îl recita cu gestica şi intonaţia colegilor de grupӑ alocaţi fiecӑrei bucӑţi în parte, aşa cum îi vӑzuse la repetiţii. Partea ei de poezie începea aşa:

Toamna a venit în casӑ
Și-a pus struguri dulci pe masӑ…

În ziua respectivӑ ştia deja toatӑ poezia, însӑ întâmpina o singurӑ dificultate relativ minorӑ: în loc de “toamna” pronunţa “doamna”. Mami insista de câteva zile sӑ o corecteze, dar ea ori nu putea, ori se împotrivea, cӑ, de!, avea vârsta cu pricina, başca genele aferente. Și încerca sӑraca femeie sӑ o determine sӑ pronunţe corect şi sӑ alterneze cuvântul sisific cu altele care sӑ înceapӑ cu aceeaşi literӑ şi sӑ fie cumva compatibile fonetic: tata-toamna, toatӑ-toamna, tomatӑ-toamna. Discuţia de atunci era practic un înşirte-mӑrgӑrite al urmӑtorului script:

– Mai întâi zi “toaletӑ”, spune mami.
– To-a-le-tӑ, pronunţӑ bebe.
– Aşa, acum zi “toamna”.
– Doam-na (ӑsta spus apӑsat).

Și aşa la nesfӑrşit, fӑrӑ a se întrevedea vreo îmbunӑtӑţire la orizont, cӑci în pofida oricӑror insistenţe o ţinea pe a ei: toaletӑ-doamna, toaletӑ-doamna. Se obişnuise atât de mult cu acest binom, de ne şi trezeam cӑ îl cântӑ prin casӑ şi ajunsesem prin empatie sӑ îl folosesc şi eu în conversaţii.

Într-o searӑ când am ajuns acasӑ, m-a luat de la uşӑ, fӑrӑ vreo îmbrӑţişare ori altӑ formulӑ introductivӑ:

Ea: Tati, hai sӑ spui poezia.
Eu: Sӑ spui? Se zice: sӑ spun. Sӑ “spui” tu, nu sӑ “spun” eu.
Ea: Nuuu, sӑ spui tu! Eu zic plima, tu zici dupӑ mine.
Eu: A, da!?
Ea: Da! M-a învӑţat mama încӑ un cuvânt, ca sӑ mӑ ajute sӑ spui mai bine.

De parcӑ eu nu ştiam despre ce este vorba.

Eu: Sӑ o spunem atunci, am zis aşezându-mӑ pe un scaun.
Ea: Bine. Doamna a venit în casӑ… Acum zici tu!
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Nu aşa, zice şi pune o mânӑ pe genunchiul meu ca sӑ îmi arate cât este de serioasӑ. Nu doamna!
Eu: Pӑi… cum?
Ea: Doam-na! Hai, din nou! Doamna a venit in casӑ
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Tatiii! Nu aşaaa!

Ofteazӑ, dӑ ochii peste cap şi schimbӑ abordarea.

Ea: Fii atent la mine! Mai întâi zi “vece”!
Eu: …?

Am înţeles abia când am vӑzut-o pe mami în genunchi de atâta râs.

*

Peste aproape o lunӑ, fix de ziua lui Ceauşescu, am auzit-o în premierӑ pronunțându-l perfect pe “r”. Nu i-a fost deloc uşor, litera asta ori o pronunţi din prima, ori te chinui înţelegând cum se face. Maria exersase constant; numai eu ştiu cât m-am chinuit cu o mulţime de variante, cӑutându-i combinații de cuvinte astfel încât sӑ poatӑ pronunţa mai uşor.

Spre searӑ, am trecut cu toţii pe rând pe la baie ca sӑ ne spӑlӑm. Imediat ce a terminat, Maria m-a întrebat:

– Tati, te-ai spӑrat?