Ziua în care nu am mâncat

Nu, nu trebuie pentru aşa necaz sӑ aştepţi anumite vremuri sӑ se întoarcӑ. Este suficient sӑ fii la birou şi sӑ te trezeşti dintr-o datӑ hӑmesit, fӑrӑ sӑ ştii prea bine de ce. Mie, de exemplu, uneori, dupӑ câte o discuţie cu consoarta, mi se face brusc foame. Știu prea bine treaba cu primum şi deinde, aşa cӑ nu prea mӑ psihanalizez. Nu în acea clipӑ cel puţin. În acea clipӑ ceea ce simt cӑ aş face, ceea ce trebuie sӑ fac şi ceea ce niciun Terminator de pe lumea asta ori cealaltӑ nu mӑ va opri sӑ fac, este sӑ îmbuc ceva.

Sӑ fie sӑnӑtoşi clienţii, patronul şi colegii, eu am plecat jos la magazine. Undeva lângӑ sediu domneşte peste intersecţie o falnicӑ patiserie de cartier în care se servesc, bineînţeles, adevӑraţii covrigi ai unei zone oarecare a ţӑrii. Spre ea mӑ îndrept, acolo voi a mînea.

Știe careva senzaţia aceea când creşte demonul foamei în tine pe mӑsurӑ ce te apropii de spaţiile miresmelor divine ale covrigilor proaspeţi? Sӑ ştie, darӑ!

Mӑ reped la chioşc, cӑutând din ochi soluţia cea mai optimӑ la problema din pântece. În mânӑ am banii deja pregӑtiţi cu cincizeci de metri înainte de destinaţie. Cu ochi alunecoşi şi inimӑ zburdalnicӑ singurele lucruri pe care le vӑd sunt douӑ afişe proaspӑt apӑrute pe geam, chiar deasupra mӑrfii expuse.

Primul zice aşa:

„NUMAI ȚINEM PÂINE”.

Iar al doilea:

„CINE NU VINE ÎN UNIFORMĂ 100 LEI AMENDĂ”

Arunc o scurtӑ privire spre mine şi fatalitate! Mӑ îndepӑrtez grӑbit (nu am portofelul la mine) şi neconsolat.

Ziua in care nu am mancat

Mama ei de…

Așa mă știi tu? Să bat câmpii, să mӑ port deplasat, să nu doresc să fiu teribil de precis în legătură cu chestiunile sensibile? Te rog să mă crezi, ӑsta este un subiect în care nu ți-ai dori să fii altfel decât cât se poate de clar. Că nu aș vrea să mă înțelegi greșit sau să îmi iasă vorbe. Ce vreau să îți spun este mult prea personal, într-atât încât ne poate afecta pe toți. Mai bine să vorbim rece și calculat. Ca niște șahiști, dacă vrei.

Stai deci jos și ascultă-mă puțin, te rog. O să fiu concis.

Serios, mai bine stai jos.

Tu știi foarte bine ce părere am eu despre ea. Știi că mereu am apreciat-o și asta dintr-o mulțime de motive. Și, printre ele, am unele pe care le pun în balanță atunci când prezența sa sau ceea ce face ori zice nu sunt chiar normale. Vreau să zic, desigur, care nu mi se par „mie” chiar normale. Mii de scuze. Poftim, te-ai și încruntat deja. Hai, măi, nu ai de ce.

Crede-mӑ, uite, nu am uitat niciodată cât de deschisă a fost față de mine, față de noi, începând cu primele noastre zile. Cum m-a primit în casa ei fără prea multe fasoane și cum m-a hrănit democratic. Chiar dacă în fond aveam de înfulecat sub amenințarea permanentă de a pleca de acolo cu mâncarea în buzunare. Sau cum a ajuns de s-a oferit amuzată să mă spele chiar ea pe cap în creierii Sălajului, la lighean, în mijloc de poiată, fără nicio urmă de reținere de a părea nu-știu-cum cuiva pe acolo. Puteam ghici cu ușurință ce fel de zi avusese până atunci după cum i se mișcau mâinile prin părul meu. Ori în câte feluri i-am jughinit pisica de-a lungul vremii. Ții minte când îi aruncam motanului dopuri de plastic de-a lungul holului? Săracul animal, nu se putea împotrivi deloc instinctelor. Se potolea din alergat numai când se izbea cu capul de ușa de la intrare și rămânea câteva clipe năucit din cauza loviturii. Dar ea nu se supăra, ci râdea alături de noi până nu mai puteam niciunul.

Iar energia cu care, și astăzi, se implică în toate cele să fie totul „cum trebuie”, mi s-a părut mereu incredibilă. Bine, faptul că tu îi semeni este la fel de haios doar până la un punct. Nici prin vacanțe nu îți găsești locul, de mă trezesc că, în loc să rămâi să lenevim împreună sau să îți vorbesc egotic despre gândurile care îmi trec prin minte, ca să nu trebuiască să le citești pe te miri unde, tu ajungi să strângi după mesele de prânz sau să dai cu mătura cot la cot cu proprietarii. Dar asta e altă poveste, știu, știu. Fapt e că ai impresia că împrăștierea ei în ăst mod este inepuizabilă. Chiar și Maria îmi zicea deunăzi același lucru.

Iar mâncarea pe care o face, Doamne! Trebuia să mă asculți și să o încurajăm să își facă bistrou. Fasole bătută ca a ei, cu sosul ăla de ceapă călită plutind în atât cât trebuie ulei, nu am mâncat niciodată nicăieri pe lumea asta. Și alături de mine pot certifica oricare din colegii tăi de pe la toate locurile de muncă pe unde ai fost. Sau sarmalele de Crăciun, ori salata de boeuf, ori ardeii copți! Sau ciorba de oase de porc, supa ei de pui cu tăiței! Dar pizza aia extraordinară! Dar plăcinta cu mere, dar prăjitura cu vișine de-ți vine să o mănânci cu ochii! Dar șnițelele, la care visam până și instalat la Figlmüller cu monstrul ăla de farfurie în față! Extraordinar ce poftă mi s-a făcut, nici nu mai pot să mă croncentez la vreau ce spun! Uită-te la mine în ce hal salivez, am tot nivelul palatin sub ape! Să o rogi ne-a-pă-rat să ne mai facă o pizza, că mor! Diseară!

Unde eram? A, da. Nici nu mai are sens să zic cât de mult ne-a ajutat de-a lungul timpului cu Maria…

Văz bine că te uiți cam suspicioasă la mine. În fine, cum vrei. Dar sper că realizezi că sunt foarte conștient de toate astea. Și sunt gata să accept multe din partea ei – nu totul, dar multe da. De fapt, recunosc că n-or fi chiar așa multe, dar sigur sunt destule. Câteva și tot destule ar fi, ha-ha. Chiar și faptul că ne aduce în casă câte un lucru de care avem nevoie sau doar crede ea astfel, ceea ce mi se pare uneori enervant și alteori înduioșător, dar pentru ea este un automatism de un firesc absolut. Doar un lucru însă – și aici vroiam să ajung, evident, nu pentru iritarea ta, doar că simt eu cӑ trebuie spus. Un singur lucru numai mi-aș dori să o rogi să nu ne mai aducă vreodată. Mi-e și jenă să pomenesc de el. Mă refer la… ceapă. Da, exact, asta am tot urmărit cu poliloghia asta. Te rog eu frumos să o rogi să nu ne mai aducă ceapă. Vin, busuioc, pesmet, toate sunt bine primite, dar fără ceapă, nici roșie, nici verde, nici altcum. Pentru că, uite de ce, nici nu poți să îți imaginezi ce stres a ajuns să îmi provoace leguma asta la masă. Mă frământ mereu: în ce fel m-aș putea referi la ea, cum i-aș putea zice? Ceapa mă-sii…?!

Zâmbetul ascuns în pernӑ

Eu abia l-am aşteptat sӑ ajungӑ acasӑ şi el a venit supӑrat!

Voiam sӑ îi povestesc de cӑţeii de la şcoalӑ, de cât poate sӑ mӑnânce ӑla negru şi cum se gudurӑ pe lângӑ mine când mӑ vede. Sau de Șoricica, cӑ iar a alergat-o Bella când voiam sӑ o hrӑnesc şi pe ea cu lapte, din cel de la şcoalӑ, şi cum abia a scӑpat pentru cӑ s-a urcat în copac. Azi dimineaţӑ mӑ lӑudase Doamna în faţa clasei cӑ am luat cea mai mare notӑ la testul de la mate. Și tot Doamna mi-a dat un avertisment mai târziu pentru cӑ am vorbit cu colegul de bancӑ, dar de data asta nu am fost eu de vinӑ, mӑ tot întreba de teme şi eu i-am spus sӑ mӑ lase în pace şi Doamna m-a vӑzut pe mine cӑ vorbesc, şi nu e cinstit! Apoi voiam sӑ îi arӑt cӑ l-am mai şi ascultat şi am desenat un copac aşa cum îmi arӑtase în albumul lui Monet. Dacӑ îl vedea ştiam cӑ o sӑ-i placӑ. Aşa, şi trebuia neapӑrat sӑ o spun pe mami, cӑ iarӑşi ne-am certat cu lecţiile! Sӑ îi arӑt şi lui cӑ am lucrat azi toatӑ ziua, am scris trei pagini la românӑ, şi tot portofoliul la istorie, şi m-a pus mami sӑ învӑţ şi la civicӑ, apoi am fost şi la Cambridge. Și mai vrea sӑ mai fac la gazetӑ o paginӑ întreagӑ! La ora asta! Iar eu nu m-am uitat deloc la televizor! Bine, de fapt m-am uitat la douӑ desene şi puţin la un film, dar mai voiam şi eu sӑ vӑd un episod din filmul cu câinele lup poliţist, pentru cӑ nici nu am respirat azi. Și tot el vine supӑrat!

Și mai voiam sӑ îi zic ceva… şi am uitat acum. A, gata, ştiu! Ba nu, era altceva. În fine, mi-aduc eu aminte.

Mi-a fӑcut observaţie la masӑ cӑ iar nu stau cum trebuie pe scaun, cӑ iar nu mӑnânc ca lumea. În loc sӑ vorbim şi noi, sӑ povesteascӑ ce prostii a mai fӑcut la servici cu colegii, cum face de obicei. Nu a ridicat vocea, cӑ el nu ridicӑ vocea la mine, decât rar şi atunci mӑ supӑr foarte tare, dar ştiu eu bine ce stӑri are. A mâncat, s-a ridicat de la masӑ şi a plecat în sufragerie, iar eu am rӑmas singurӑ şi nici nu mi-era foame. Da, ca de obicei. Mami m-a trimis scurt la spӑlat şi la culcat, iar eu nu am vrut, voiam sӑ mai stau şi eu la televizor, dar mami nu s-a înduplecat şi el nu a zis nimic. M-am spӑlat, m-am îmbrӑcat şi m-am dus în dormitor. L-am strigat şi l-am întrebat dacӑ a încuiat uşa de la intrare şi l-am auzit cum vine din sufragerie şi cum o încuie fӑrӑ sӑ îmi zicӑ un cuvânt. Apoi l-am rugat sӑ mai stea şi cu mine pânӑ adorm, dar el s-a înfipt în uşa dormitorului şi a început sӑ îmi spunӑ cӑ e foarte târziu, cӑ iarӑşi trag aiurea de timp şi cӑ nu e normal sӑ îl mai chem la vârsta asta sӑ stea lângӑ mine seara. Nu o sӑ zic nimic, dar îmi vine sӑ îi spun drept în faţӑ cӑ nu-mi place când face aşa. Și cӑ, şi ştiu cӑ s-ar supӑra pe mine, dar este chiar rӑu. Nu ştiu de ce se poartӑ aşa. Trebuia sӑ îi treacӑ pânӑ acum.

– Tati…?
– Ce mai este acum?
– Noapte bunӑ, tati. Te iubesc.

somnul din perspectiva ei