Un leac de groazӑ

Într-una din scenele de început ale filmului lui Mel Gibson, „Apocalypto”, o mânӑ de vânători sunt arӑtaţi în mijlocul pădurii aplecaţi deasupra unui animal abia ucis. La un moment dat, unul din ei aude ceva sau, mai degrabă, un al şaselea simţ îl determinӑ sӑ se ridice cu infinite precauţiuni şi sӑ scruteze atent desişul din jurul sӑu. Personajul presimte cӑ ceva este acolo şi priveşte încordat alături de ceilalti, care deja sunt şi ei în picioare în spatele lui, având mâinile pe arme. Aşteptam încordați alături de ei replica vânătorului, deşi văzusem scena de nu ştiu câte ori. „Pa șe ga?” interogheazӑ acesta vegetaţia luxuriantӑ a junglei. Și repetӑ întrebarea, de data aceasta mai hotărât, determinându-l pe necunoscutul care îi pândea sӑ iasă la ivealӑ.

Aici opream vizionarea filmului, cât timp încӑ râdeam împreună de întâlnirea cu acei sӑlbatici aproape goi, cu tot felul de inele în urechi, nas şi gurӑ şi cu arme primitive, imagini de care se apropia şi cu ajutorul replicii uşor de repetat de cӑtre un copil mic. Însă dacӑ am mai fi zăbovit preţ de câteva clipe în faţa ecranului, am fi putut vedea pe chipul necunoscutului din pădure o imagine mai greu de înţeles pentru ea şi care, prin jocul excelent al actorilor, mai mult ca sigur cӑ ar fi afectat-o: frica.

Desigur cӑ filmul lui Gibson este mai complex de atât. Însă impresia mea este cӑ povestea în sine, decorurile, timpul în care se desfășoară acţiunea, faptul cӑ este uneori declarat cel mai bun film din categoria vânătoare de oameni, chiar şi finalul tipic american, toate nu sunt decât un cadru pentru ideea principalӑ a filmului, care este frica. Fӑrӑ a fi un film clasic de groazӑ are totuşi din plin atribute ale acestuia. O senzaţie de necontenitӑ spaimӑ străbate întreg filmul, ceva înfricoșător este pe cale a se întâmpla, cu siguranţӑ chiar în scena asta, sau, de nu, atunci în scena imediat următoare. Și într-adevăr, lucruri groaznice se întâmplӑ, uneori mai terifiante decât aşteptarile cele mai sumbre ale tuturor, fie ei spectatori ori personaje, şi numai pentru a fi urmate de altele şi mai şi. Cӑci grotescul şi absurdul epicului nu se opreşte nici măcar o singurӑ clipӑ. Nu existӑ niciun rӑgaz de linişte, nu te poţi odihni niciun moment. Toţi sunt într-un nesfârşit pericol, la dispoziţia unor forţe care par a acţiona arbitrar şi care nu pun vreun preţ pe viaţa celorlalţi. Teama este amplificatӑ de misterul din umbrӑ, de faptul cӑ agresorul nu este înţeles, cӑ nu existӑ în fond o explicaţie acceptabilӑ pentru violenţa atât de extremӑ. Însӑ, în mod curios, ceea ce îi conferӑ echilibru personajului principal şi, în cele din urmӑ, îl ţine în viaţӑ, nu este atât speranța cӑ poate exista o scăpare (deşi…), cât mai ales sunt vorbele spuse de tatăl sӑu chiar înainte de a fi ucis cândva la începutul filmului. Acesta moare demn, privind către fiul sӑu, căruia îi spune atât: sӑ nu se teamӑ.

*

Amintirea de mai sus a fost declanşatӑ de doi factori: o discuţie avutӑ acum ceva timp cu o cunoştinţӑ pe tema fricii de ieri şi de azi, şi de o observaţie primitӑ în urma acestor rânduri (la cât de inconsistente sunt, am scăpat ieftin cu una singurӑ). Discuţia a avut rolul predominant asupra conţinutului, cӑci ideea de bazӑ a cunoştinţei mele era una pe cât de simplӑ, pe atât de greu de acceptat din partea mea. El susţinea destul de vehement cӑ știința a fost, este şi va fi singura care poate înlӑtura definitiv teama din om. La fel de vehement mӑ opuneam eu.

Teama, şi în principal teama de lucruri mari (moarte, boli, dezastre), ne-a însoţit necontenit de-a lungul istoriei noastre. A fost un partener dintre cei mai fideli cu care am fӑcut bunӑ simbiozӑ deseori. Ne este prezentӑ în vieţi şi astӑzi, poate în forme şi intensitӑţi diferite decât cele din trecut, pe care eu le cred mai subtile şi, în majoritatea cazurilor, sensibil mai grave.

Pânӑ în acest punct eram amândoi de acord. Mai departe însӑ am văzut pe pielea mea ce înseamnӑ contactul cu o convingere dincolo de dubii, transformatӑ rapid într-o alegaţie „științifică” şi ca urmare pionieresc optimistӑ. În discursul cunoştinţei mele, teama era vӑzutӑ a fi exclusiv apanajul vechilor timpuri, evul mediu fiind în chip original precis menţionat. O pleiadӑ de legende şi superstiţii, fantome, vârcolaci, vampiri, vrăjitoare, elfi şi zei, laolaltă cu neînțelesele fenomene naturale, vulcani, trӑznete, fulgere şi furtuni, toate cu simbolistica aferentӑ şi în diferite gradaţii, ne-au bântuit la propriu viaţa şi au dat deseori sensul evoluţiei noastre. Din fericire acestea sunt cu adevărat în trecut acum. Zilele de azi sunt cele ale vindecării definitive de asemenea fantasme, cӑci (pauza de efect, inutilӑ de altfel, fiindcӑ urmează o idee cunoscutӑ şi asimilabilӑ universal pare-se) în prezent ştiinţa şi modernitatea ne-au scos din marasm.

Ar fi într-adevăr o idee liniştitoare dacӑ nu ar fi superficialӑ, gratuit simplificatoare şi, prin urmare, departe de realitate.

Am mai scris cândva despre enormul deserviciu pe care îl poti face unei idei dacӑ te poziţionezi nepotrivit faţӑ de ea. Aşa şi cu reaua folosire a ştiinţei pe post de panaceu subînţeles, prin urmare şi ca unic mijloc eficace de luptӑ împotriva fricii. Om fi pierdut noi în timp prin istorie unele temeri, dar nu am scӑpat de toate. Și, în orice caz, cele nou apӑrute nu sunt deloc de neglijat. Știinţa nu poate oferi decât unele răspunsuri la unele întrebări; aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu. A aştepta de la ea să fie reperul ultim de anihilare al oricărui sentiment de teamӑ şi a repeta sӑraca acest fapt la infinit, este a-i cere ceva ce nu poate oferi.

Din nefericire pentru noi, dacӑ ar fi sӑ alegem un atribut principal al fricii cred cӑ acesta ar fi subtilitatea. A simplifica o incursiune în spaţiul ei (ceea ce în fond fac şi eu mai jos) este aproape de fiecare datӑ echivalent cu a-i ignora multiplele faţete care trimit de obicei la motive mai adânci decât cele aparent evidente. Dacӑ doresc sӑ rezolv cu ajutorul ştiinţei frica de zei, de exemplu, demonstrez mai întâi fӑrӑ putinţӑ de tӑgadӑ (adicӑ explicând fenomene naturale) cӑ nu existӑ zei, nici ai naturii (zeul soare, zeul focului, zeul mӑrii) şi nici antropomorfi (panteonul greco-latin, de exemplu),  şi în consecinţӑ va dispӑrea şi teama aferentӑ. Problema este însӑ cӑ frica de zei însemna cândva o preocupare mai profundӑ pentru destinul omului, sau, în registru mai mundan, pentru sănătatea, averea sau succesul sӑu. Pe toate acestea le avem şi astăzi, cel puţin cu aceeaşi intensitate. Și acum ne este o teamӑ grozavă că cineva, în orice moment, ne-ar putea lipsi de ceea ce am câștigat (profesional, bani, avere) cu atâtea eforturi. Și acum ne sperie numai gândul cӑ putem fi prӑdaţi sau înşelaţi, cӑ ni se pot lua meritele, cӑ ne putem pierde serviciul, lucruri serioase fӑrӑ îndoialӑ, dar pe care le tratӑm extrem de exagerat, sau în orice caz dându-le o importanţӑ mai mare decât este de multe ori cazul.

Avem încӑ o teamӑ patologicӑ legatӑ de propria sănătate, moştenitӑ şi ea din vechime. Și câte nu suntem dispuşi sӑ facem pentru a ne-o proteja? Este probabil frica cea mai manifestă în ziua de azi, palpabilӑ aproape. Este suficient sӑ menţionez succesul de care se bucurӑ în spaţiul public medicina de prevenţie, adica pseudomedicina de la cheremul oricărui nepriceput. Mi se pare uimitoare lejeritatea cu care majoritatea medicamentelor sunt prezentate ca fiind cât se poate de accesibile şi de naturale. Aparent tot ce trebuie sӑ faci este sӑ le dai pe gât conform indicaţiilor de la tv. Intervenţia profesionalӑ a medicului este menționatӑ ca o opţiune oarecare, pentru cei excesiv de tipicari, ori rezervatӑ cazurilor rarisime. Apoi este de remarcat inflaţia de produse menite sӑ trateze ante-factum. Te simţi bine şi pari a nu avea nicio boalӑ? Deocamdată poate (se simte zâmbetul superior al celui care “ştie” ştiinţӑ?). Cum poţi trӑi liniştit când în jurul tӑu prolifereazӑ bacterii, când gripa aviarӑ este în aerul pe care îl respiri şi când la fiecare pas te aşteaptӑ cei mai mortali viruşi din istorie? Nu poţi! Iată nişte pastile ori ceva adjuvante al căror scop este de a ține boala departe. Un simplu tratament preventiv ţinut pe perioade scurte de la şase luni în sus sau, eventual, pe toatӑ perioada vieţii, îți poate asigura o sănătate decentӑ. În menţiunile respective este pomenit uneori şi stilul de viaţӑ sănătos, dar acesta pare mai degrabă secundar, adiacent pilulei. Soluția optimӑ pare a fi exclusiv medicamentoasӑ. Este o schimbare de paradigmӑ pe care o trăim în aceste timpuri, aceea de a folosi medicamente pentru absolut orice jenӑ fizicӑ oricât de minorӑ. Interesant este cӑ acest îndemn prinde la foarte mulţi indivizi şi bănuiesc cӑ nu ar fi posibil dacӑ pe tărâmul mişcӑtor al inconştientului nu ar fi instalată solid teama. Mie acest mod de a trata sănătatea îmi pare tare asemănător cu cel de demult al vânzătorilor de leacuri minune, al căror nivel de succes era în strânsӑ legaturӑ cu capacitatea de a induce spaima în rândul auditoriului.

Daca aş continua acest inventar superficial al spaţiului fricii, ar trebui sӑ pomenesc neapărat de teama de dezastre de orice fel ar fi ele. E drept cӑ existӑ o deosebire faţӑ de trecut. Pe vremuri, oamenii se temeau de cele mai evidente şi manifeste fenomene din categoria lor, precum cutremure, trӑznete ori secete. Astăzi pe noi ne tulburӑ fӑrӑ discernӑmânt acestea împreunӑ cu rudele lor mai benigne, pe care le descriem în termeni hiperbolici, justificativi pentru frica interioarӑ pe care de altfel nu ne-o recunoaştem: canicula este apocalipticӑ, ploaia diluvianӑ, iar omniprezenta gripӑ neapӑrat mortalӑ. Iar atari concluzii ni le susţinem exclusiv prin mijloace moderne şi ştiinţifice.

Cândva oamenii se strângeau laolaltă şi povesteau despre lucrurile de care se temeau cel mai mult. În termeni voit actuali, pӑrea cӑ iau parte la un fel de prototerapie în grup. Noi avem azi divertismentul fricii degustat în mod necontrolat în singurătatea massei, împreună cu voluptatea consumӑrii de tot felul de ştiri şi demonstraţii capabile să explice în cel mai definitiv mod cu putinţӑ nu dacӑ, ci de ce anume ar trebui sӑ ne temem. Credem încӑ în fantome, extratereştrii şi spirite nepӑmântene, şi expunem aceste credinţe (cӑci ce altceva sunt decât credinţe?) în mod public la ore de prime-time pe posturi tv cu renume „ştiinţific”. Prin consecinţӑ, nu ni se mai pare ciudat cӑ proprii copii cresc printre cӑrţi şi filme cu vrăjitoare, vampiri şi vârcolaci şi dezvoltӑ mecanisme psihice de tip zombie. Ne place la nebunie (re)descoperirea ocultismului de orice fel pe care îl considerӑm cel mai firesc lucru din lume, iar la ştiinţӑ nu apelӑm decât sub forma de semidoctism. În fond, un minim exerciţiu de sinceritate ar trebui sӑ ne spunӑ cӑ ne place pseudoştiinţa, neapărat în doze lejer accesibile şi numai atunci când ne certificӑ convingerile noastre apriorice.

Sunt în fond simple constatӑri. În încercarea de a pune ştiinţa pe un piedestal rӑmas gol, ne-am îndepӑrtat de repere absolute şi am permis sӑ intre în propria conştiinţӑ anarhia. Nimic nu mai ţine astazi în frâu groaza cotidianӑ. În trecut cu teama era mai uşor de tratat, ea fiind în principal legată de necunoscut, interpretatӑ de imaginaţie şi reglatӑ de credinţa în divinitate ca element suprareal (i.e. nesupusӑ legilor realitӑţii noastre) şi omnipotent regulator. Ruga, oricat de naivӑ ori mai ales în acele momente, era în fond sincerӑ şi cumva eliberatoare (martirii mureau în afara fricii). Azi Dumnezeu e mort şi teama joaca țonțoroiul prin lumea noastrӑ. Nu mai exista nicӑieri un element regulator unic. Nu mai ştim cum sӑ facem sӑ nu ne mai fie teamӑ, la cine sau la ce sӑ apelӑm. Și oriunde mergem, orice rӑspuns am primi, o facem cu rezerva celui care în fapt nu are încredere în soluţia celuilalt, şi el om şi de asemeni supus greşelii. Pentru a scăpa de sentimentul continuu de teamӑ, cel mai adesea apelӑm la alegeri întâmplӑtoare, cӑrora avem grijӑ sӑ le dӑm neapӑrat iz ştiinţific. Luăm în calcul mai multe variante şi o alegem pe cea care ne închipuim cӑ este mai potrivitӑ pentru noi. Prin urmare, nu mai exista soluţie unicӑ, ci doar soluţii personalizate. Și chiar şi ele par a funcţiona o vreme numai, cӑci expirӑ la un moment dat şi trebuie înlocuite. Niciuna din aceste soluţii nu are atribute real curatorii, ci acţioneazӑ precum un drog: lasӑ senzaţia unei îmbunӑtӑţiri, însӑ dupӑ o vreme te trezești dependent de ea şi nevindecat pe deasupra.

De dragul discuţiei cu amicul meu, dar nu numai, am convenit împӑciuitor cӑ temerile mele sunt aceleaşi cu ale oricui, fie ele ale acestor vremi sau nu. Gândindu-mӑ la ce ridicole sunt în marea lor majoritate, nu pot decât sӑ sper sӑ mă pot elibera vreodată măcar de o parte din ele. Mă apucӑ realmente groaza la ideea unei vieţi duse într-o continuӑ, de neînţeles şi absurdӑ teamӑ. În ceea ce priveşte observaţia pomenitӑ mai sus despre rândurile precedente, adevӑratul factor declanşator al acestui text, ea a constat în faptul cӑ mi s-a spus cӑ puteam încheia într-un mod mai clar şi mai direct articolul precedent. Sӑ fi spus, de exemplu, cӑ nu trebuie sӑ îți fie teamӑ ori jenӑ de singurătate dacӑ se va întâmpla sӑ o întâlneşti. Și nici sӑ nu o cauţi din motive greșite.

Despre teama

Singur, atât de singur

A te simţi deseori izolat în mijlocul colectivelor de tot felul poate fi mai mult decât o simplӑ senzaţie, poate fi un fapt cât se poate de real. Nu ştiu dacӑ sӑ denumesc impresia sau faptul acesta ceva recomandabil de a fi evitat ori ba, cӑci sunt situaţii în care tӑcerile singurӑtӑţii sunt benigne, de nu chiar benefice pentru spirit. De multe ori este vorba de o senzaţie care apare în anumite momente, deseori izolate, poate cu motive cât se poate de obiective, care însӑ ulterior se generalizeazӑ în întreg spaţiul vieţii. Te crezi, la modul general, un om singur pentru cӑ te simţi ocazional singur. Și ajungi sӑ te comporţi în consecinţӑ devenind, de data aceasta în mod efectiv, o persoanӑ izolatӑ de ceilalţi.

Dincolo de patologic, de rӑul pe care uneori ţi-l faci cu mâna ta, de viaţa dificilӑ şi aşa mai departe, se poate pune problema găsirii unei explicaţii în douӑ moduri. A te izola este posibil sӑ fie o chestiune de caracter, o predispoziţie spre însingurare. Firea se poate retrage din lume în mod nativ ori volitiv şi poate încerca sӑ își găsească liniştea departe de aglomerarea agresiv-ternӑ din agora. Existӑ apoi un alt motiv, care ţine cumva de zona de probabilistică a matematicii. Cu cât ai un spirit mai dezvoltat, indiferent de direcţia în care se manifestӑ acesta, cu atât cresc şansele de a te depӑrta fӑrӑ voie de distribuţia gaussianӑ. Trebuie sӑ te consolezi cu ideea cӑ majoritatea este condusӑ de afecte, idei, nevoi, dorinţe şi în general de un mod de viaţӑ pe care, în totalitatea lui, nu îl împӑrtӑşeşti. Prin forţa lucrurilor îți petreci viaţa cӑutând afinitӑţi în afara câmpului manifest al massei, pentru simplul motiv cӑ numai dincolo de ea le mai poţi găsi.

Cum ar veni, prima situaţie ar ţine de subiectivitatea alegerii, iar a doua de obiectivitatea ei. Asta doar la o prima vedere însă, pentru cӑ vorbim de uman, iar în acest spaţiu „simplu şi clar” nu existӑ. Nu orice deplasare către marginea unui colectiv este o consecinţӑ obiectivӑ a cӑutӑrii vecinӑtӑţii unor caractere superioare şi familiare. Astӑzi, deseori este cazul unor firi veşnic nemulţumite, ori a celor atât de ancorate în modernism încât nu își dau seama cӑ de fapt se mişcӑ mereu dincolo de el (HRP citat şi înţeles aproximativ: Modernismul, ca atare, nu existӑ. Modernul nu stagnează niciodată în curentul respectiv sau în oricare altul, nu cautӑ sӑ atingӑ şi sӑ rămână într-o stare anume de existenţӑ. Atributul sӑu principal este mişcarea. Intenţia sa de a fi modern este echivalent cu a spune cӑ doreşte a fi în orice clipӑ „mai modern” decât alţii şi chiar decât propria modernitate din prezent. Cu alte cuvinte, de a se plasa de unul singur într-o continuӑ stare de post-modernitate, de a fi în mod constant on-the-road şi de a se mişca asimptotic către un punct final pe care nici nu îl cunoaşte şi nici nu îl intereseazӑ a-l atinge cu adevărat, ci plӑnuieşte a-l depӑşi chiar înainte de a ajunge la el.).

Nici nu mai ştiu cât de des am vӑzut în viaţӑ repetarea aceluiaşi mod şablonard de a dori sӑ fii diferit de ceilalţi. Când nu dispui de un aparat cognitiv şi intelectual de care sӑ te foloseşti pentru a ieşi din apatia traiului la comun, orice opţiune pare bunӑ. Ultima gӑselniţӑ astӑzi este cea a bӑrbaţilor cu barbӑ lungӑ şi dezordonatӑ, idee preluatӑ de la vechi lucrӑtori prin pӑduri sau alte zone izolate, cӑrora numai la a avea o expresie facialӑ civilizatӑ nu le stӑtea gândul. A-ţi ascunde faţa dupӑ fire de pӑr este prin urmare un semn de a împrumuta virilitate, sugestie care pare a fi manӑ cereascӑ pentru indivizi (în majoritatea lor, cel puţin) ce poartӑ pantaloni de firmӑ de tip outlet şi sandale asortate cu gentuţa. În fond, senzaţia este cӑ personajul se poziţioneazӑ pe el însuşi în spatele bӑrbii, sub a cӑrei simbolisticӑ el, fiinţӑ mai eternӑ decât propriul pӑr, sucombӑ. Cӑ hominis volant, barba manent. Ori a te depersonaliza astfel în dorinţa de a-ţi afirma unicitatea poziţionându-te într-un grup, nu ştiu, îmi pare ceva greu pânӑ şi de formulat.

Eu cred cӑ trebuie făcută distincţia între a trӑi la margini şi a trӑi marginal. Elitele, de exemplu, nu prea sunt găsite în mijlocul mulţimii, dar altfel nu vieţuiesc defel provincial. Mai degrabӑ marginali sunt prea-moderniştii, ştiinţificii religios, semidocţii, corecţii-politic, militanţii de tot felul (or fi termeni forțați, dar sper sӑ se înţeleagӑ) şi asta în timp ce, aflaţi aproape numai ei sub lumina reflectoarelor, declamӑ foarte vocal cӑ s-ar gӑsi spre limitele societӑţii.

*

Prin urmare, dacӑ trec egocentric spre ale mele şi declam cӑ eu personal m-am simţit deseori singur în colectivele prin care m-am nimerit, nu înseamnă cӑ pot trage imediat şi vreo concluzie certӑ din acest enunț. Aş putea enumera câteva cauze posibile (sau sunt efecte?!), însă cum anume ar putea fi ele înţelese, rămâne o sarcinӑ pentru cineva mai priceput. Este o treabӑ simplӑ inventarierea lor, cӑci nici nu sunt în fond aşa multe.

Obişnuiesc sӑ iau masa singur; la servici, vreau sӑ spun. Am lucrat mereu în colective mici, dar sӑ fie asta o explicaţie suficientӑ? Am mereu mâncare adusӑ de acasă, în timp ce ceilalţi comandӑ invariabil food online, a cӑrei sursӑ o variază săptămânal din motive de plictis ori de siguranţӑ alimentarӑ, bănuiesc. Ciorbe lungite, pizza, bolognese, şniţel cu cartofi prӑjiţi, cole şi licori de la dozator, prӑjituri “de casӑ”. Versus supe creme, ostropel, salate felurite, sushi, spaghete cu brânză, negrese, limonadӑ cu mentӑ crescutӑ în jardinierӑ, cafea cu lapte şi tacâmuri de inox. Cum sӑ împaci bucătăria de acasӑ cu cea de campanie?

Nu fumez. Adio socializare regulatӑ, de minim opt ori pe zi.

Citesc cam orice îmi cade în mânӑ (mai precis, vorba lui Pleşu, citesc cӑrţi). Majoritatea lucrurilor le înţeleg foarte superficial, expresie care este un oximoron, dar altora mi s-a întâmplat adesea sӑ par un ins capabil sӑ poatӑ discuta pe marginea a tot felul de subiecte. Pot avea păreri în legӑturӑ cu o serie de lucruri, de nu chiar convingeri solide, chestie de naturӑ sӑ facӑ pe oricine instantaneu antipatic indiferent de context.

Meseria în sine nu invitӑ la discuţii lejere capabile de a iniţia şi menţine apropieri. Prin urmare, subiectele cu iz profesional sau anecdotele tematice se exclud, cât timp numai eu le înţeleg.

Nu prefer jocurile la modӑ de tip biliard sau bowling. Dimpotrivă.

Nu mi-a plăcut vreodată sӑ dansez, sӑ petrec nopţile prin baruri ori discoteci, sau sӑ îmi împrӑştii superficial afecţiunea (de ce le-am pus pe acestea într-o singurӑ frazӑ este o temӑ pentru altӑ datӑ). Cu alte cuvinte, experienţa în domeniu, atât de preţuitӑ în cercurile de persoane cool, este cu desӑvârşire nulӑ. Un exemplu în care acest fapt devine imediat vizibil este activitatea de tip team building, acolo unde comportamentul meu este de-a dreptul deviant, refuzând sӑ mă îmbӑt, sӑ strig noaptea la lunӑ ori sӑ îmi încerc norocul.

Nu am fost vreodată la Costineşti ori la Vamӑ. Ce-a fost pânӑ aici mai poate comporta cu multӑ îngӑduinţӑ o formӑ scuzabilӑ, dar asta pune capac la toate. O atare lipsӑ structurală a „omului din mine” nu poate, nu are cum fi iertatӑ. Ori uitatӑ.

*

Astfel de momente, în care propria viaţӑ apare una plinӑ de solititudine ca sӑ zic aşa, apar în gândurile fiecӑruia. În multe din cazuri este vorba de o impresie greşitӑ, nu de o certitudine obiectivӑ. Mai întâi pentru cӑ ne vine dintr-un registru comparativ. Ne simţim singuri pentru cӑ pӑrem a fi mai singuri decât cei din jur. Nu ne spunem cӑ poate alţii sunt mai activi sau duc vieţi mai împrӑştiate decât noi şi de aceea au sau doar lasӑ impresia unui numӑr de legӑturi umane sensibil mai mare. Poate cӑ meseria lor presupune relaţionӑri din cele mai diverse. Poate cӑ, în fine, ӑsta este felul lor de a fi. Sunt poate genul de oameni pentru care întâlnirile prin lume, pentru a se întâmpla ori întreţine ulterior, au mai puţine condiţionӑri decât avem noi. Pe de altӑ parte, de ce ne oprim doar la aceştia, de ce nu ne-am compara cu ceilalţi? Am descoperi poate partea cealaltӑ a paharului, am afla cӑ putem cântӑri şi într-un sens mai optimist şi, cine ştie, poate am înţelege finalmente inutilitatea comparaţiilor de acest fel. Eu unul nu aş întreţine prea mult senzaţia cӑ am avea fiecare, în orice situaţie, capacitatea de a ne înţelege foarte bine pe noi înşine.

Un alt motiv ţine de un aparent realism. Nu ne mai comparӑm cu unii sau cu alţii, ci o facem faţӑ de un reper anume, care, de vreme ce este obiectiv, ne obiectivizeazӑ şi nouӑ pӑrerea. Nu vreau sӑ discut despre felul în care ne alegem modelul şi care de cele mai multe ori este total nepotrivit pentru felul nostru de a fi. Aş menţiona un alt lucru. Suntem chiar atât de singuri pe cât ne considerӑm a fi? În jurul nostru nu este chiar nimeni? Nu avem cu toţii familii: soţi, soţii, copii, bunici, fraţi, surori? Este imposibil sӑ nu ne simţim “împreunӑ” mӑcar cu o parte din ei. Apoi, avem fiecare câte un prieten bun, vreo cunoştinţӑ cu care, numai cu ea, putem discuta anumite subiecte, un vecin sau un coleg mai apropiat, vreun partener preferat de tango, un amic online (în ziua de azi) şi aşa mai departe. Toţi aceştia sunt în jurul nostru la îndemânӑ. Cum de am ajuns, ducând pare-se o viaţӑ eminamente solitarӑ, sӑ ne procopsim totuşi cu ei? Ori, dacӑ în prezent suntem spre finalul unui proces care începuse altӑdatӑ mai optimist şi în cadre mai aglomerate, care ar fi cauzele reale ale însihӑstririi noastre? A fi în comuniune cu altcineva este o expresie foarte frumoasӑ. Știm bine ce presupune ea?

Critica mea cu privire la impresia de însingurare nu este nici universalӑ, nici prea obiectivӑ şi nici nu are prea mult sens pe alocuri. Cu adevӑrat marginalӑ, mai vine şi în contextul ironic al unor întrebӑri nerӑspunse care îşi cautӑ tot aici replica. Câteva idei ici-colo, doar pentru a încerca a înţelege mai bine motivele nefericirii unora dintre oameni. În cele din urmӑ sunt nelӑmuriri şi idei tocmai bune de discutat, numai sӑ avem cu cine.

Singur

Nominalizare Liebster Award

Se întâmplă ceva aparte cu scrisul pe un blog. De parcă ar avea o viață proprie, independentă de a autorului respectiv. Atunci când scrii într-un format care se adresează unui număr restrâns de persoane, fie și declarativ numai, nu te aștepți totuși să fii prea mult luat in serios. Iar experiența îți spune că nu te înșeli mai deloc. Izolarea dă roade, ca să zic așa. Aproape nimeni nu te vizitează, în afară de câțiva sosiți întâmplător, probabil aflați în trecere, în căutarea unor slove mai de soi decât ale subsemnatului.

În afară de ei – și de altcineva care găsește suficient de multe puncte de interes în rânduri (mai multe decât merită) încât să le propună pentru o nominalizare. Dacă ar fi să rămân lucid și rațional, aș zâmbi cu îngăduința celui care știe cam câți bani face și care își spune că numai la asemenea lucru nu îi poate sta mintea unui om franc cu sine însuși. Dar gestul acesta al persoanei care are încredere în tine și care îți vorbește, cu un alt fel de surâs, de înmuguriri și de bucuria de a te citi, are în el ceva atât de dezarmant și de donquijotesc, încât nu i se poate răspunde altfel decât supunându-i-te cu umilință.

*

Regulile:

– mulțumește persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
– răspunde la toate întrebările primite;
– nominalizează 11 bloggeri care au sub 500 de followers;
– formulează 11 întrebări pentru cei nominalizați de tine;
– nu poți nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
– trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit, să se informeze cum trebuie;

Să raspund deci la întrebări:

  1. Care e autorul tău preferat?

Nu am aflat niciodată plăcere în a citi un singur nume. Am observat pe de altă parte că s-au strâns de-a lungul vremii în bibliotecă mai multe cărți de același autor. De exemplu, de Andrei Pleșu.

  1. Ce simți când scrii ceva?

Sentimentele sunt destul de amestecate. Mă bucur că scap de câte un subiect, ori că îmi lămuresc vreo idee, ori că reușesc să exprim vreo banalitate esență, dar, peste toate, rar mă mulțumește ce a ieșit.

  1. Ce spune blogul tău despre tine?

Habar n-am ce spune celorlalți. Cred că mai degrabă amuză, din tot felul de motive pe care nu cred că mi-ar conveni să le aflu, decât place sau pare interesant. Mai am ocazional surprize plăcute, pe care le citesc printre rândurile celorlalți.

  1. Ce crezi despre literatura română contemporană?

Din păcate, nu o cunosc deloc.

  1. Ce țară îți dorești să vizitezi cel mai mult?

Mi-as dori să vizitez pe îndelete Romania. Altfel, mi-ar plăcea să văd locuri, nu țări.

  1. De ce îți este cel mai frică în viață?

Am temeri cât se poate de mundane.

  1. Care e cel mai mare regret al tău?

Nu știu, nu am mari regrete. O fi legat de propria fire.

  1. Ce faci când ai o zi proastă?

Am descoperit de mic copil că, după o zi foarte proastă, cel mai bun remediu este seara petrecută alături de familie, urmată apoi un somn bun.

  1. Carieră sau familie?

Sunt unele excepții notabile legate de importanța unei cariere, cum este cazul profesiilor nobile. Altfel, să fie aceasta o alegere ultimă? Familia ori cariera, copilul sau maşina? Iubirea versus recunoașterea de tip provincial?

  1. Ce părere ai despre blogurile mondenităților?

E și asta un mod de a arăta, în fapt, că nu știi ce să faci cu propria plictiseală.

  1. Ce-ai schimba la blogul tău?

As schimba eu multe (ideatică, conținut, constanță), vorba e să și pot.

Cam atât legat de întrebări. Nu voi trimite mai departe „leapșa” aceasta, sau cum se numește, pentru simplul motiv că nu știu cui. Blogurile pe care le citesc ocazional sunt în mare parte deja nominalizate sau prea cunoscute pentru a se încadra în cerințe. E un lucru chiar bun că niciunul nu are nevoie de o astfel de nominalizare din partea mea. Ceea ce închide foarte potrivit ciclul discreției acestui spațiu.

*

Pentru cei care totuși ar citi acest post și ar dori să existe o continuare a lui, îi rog să arunce o privire peste alte unsprezece întrebări alese pe fugӑ și să răspundă la ele dacă li se par interesante.

  1. Un exemplu de convingere dincolo de orice dubiu.
  2. Un exemplu de convingere care lasă loc dubiilor.
  3. Ce se aflӑ pe biroul de la servici?
  4. Cum citești?
  5. Dacă ai o minte deschisă la cele moderne, oricare ar fi ele, unde se oprește această deschidere?
  6. Poți ierta şi uita?
  7. Care este mâncarea preferată?
  8. Ce crezi despre naivitate?
  9. Trăim pe o Animal planet sau dăm măsura lucrurilor?
  10. Dai bani cerșetorilor? Dacă da/nu, de ce?
  11. Blogul însingurează?