Canon de nuntӑ

Pe amfitrion Johann îl asculta cu o jumӑtate de ureche numai. Nu din plictis sau dintr-o impoliteţe indiferentă; în fond niciuna din ele nu îl caracterizau. Dar gazda lor era mai mult decât un lider al muzicienilor din acele timpuri şi locuri. Ambrosius poseda un temperament care impunea de la sine, oricare ar fi fost interlocutorul sau subiectul discuţiei. Lui Johann i se pӑrea mai înţelept sӑ inducă mai multă deferență prezenței sale, ceea ce era de altfel o practică firească în acele timpuri nesigure. Doar că astfel, nemaiavând ce anume sӑ îi ținӑ în frâu ochii minţii, nu îi putea stӑpâni sӑ nu zboare în mod regulat pe unde voiau ei.

Era, fӑrӑ îndoialӑ, o eroare reţinerea faţӑ de bunul şi vechiul sӑu prieten şi binefӑcӑtor. Cu vreo zece ani în urmӑ, când soția și fiica sa plecaseră spre ceruri, Ambrosius îi asigurase prompt un post în structura ecleziastică a orașului şi în acest fel îi salvase probabil viaţa. Deşi poate cӑ acest om remarcabil nu o ştia, deoarece faptele de acest gen fӑceau parte din normalitate sa. Și totuşi nu erau puțini cei ce se obişnuiserӑ cu astfel de acte şi le primeau nu recunoscând în ele manifestarea unei virtuți a sufletului, ci ca fiind o datorie a funcţiei sale. Dar el, Johann, înțelese după un timp şi îi purta de atunci lui Ambrosius o profundӑ recunoştinţӑ. De fapt era, într-un fel sau altul, recunoscător întregii familii Bach. Acceptase să devină nașul Judithei, iar unuia dintre băieții mai mari, lui Christoph, îi preda lecții de orgă. Prin urmare, viața îi oferise la timp o a doua șansă de a petrece mai întâi întru creșterea unui copil și, pe de altă parte, de a ajuta la desăvârșirea unui elev meritoriu. Așa rămăsese Johann în viaţa lui Ambrosius, precum altӑdatӑ cavalerii se devotau seniorilor lor. Cӑci puține lucruri sunt mai trainice în aceastӑ lume decât lanțurile cele mai grele şi de nedesfӑcut ale prieteniei.

Cu timpul, grija cea mai mare a lui Johann fu sӑ merite apropierea onorantă la care alții visau doar. Se cufundase de bunăvoie în munca pe care se știa dator să o facă, iar țelul său era sӑ evolueze pentru a-şi demonstra în mod continuu valoarea. Compozițiile sale se revӑrsau una dupӑ alta, într-o înșiruire de preludii corale îndeosebi pregătite pentru biserica oraşului. Pentru sârgul său era foarte apreciat de cler si de mireni, dar și de urechea fină a muzicienilor zilei.

Însă nici măcar noua sa viață tihnită și bine așezată nu avea să îl scutească de unele răspântii ce apar inevitabil mai ales la o anumită vârstă. Mii de sunete pe care numai el credea că le aude și le pricepe, îi rememorau uneori muzica din nordul Italiei, muzica tinereții sale, expansivă, veselă, plină de nerv, șăgalnică, de nu chiar nerușinată pe alocuri. Deseori scria compoziții care preluau câte vreo linie melodică provenită din această muzică. Atunci simțea în el o tensiune anume, ca și când tocmai ar fi realizat un lucru nepotrivit, aproape rușinos. Fiindcă așa își închipuia Johann, că era sarcina lui și o chestiune de onoare să ferească spațiul sacru al bisericii de bucuriile acestei lumi, că nu se cuvenea să răpească orgăi ori violoncelului nimic din marea solemnitate pentru care existau pe lume. De fapt, nu era sigur de nimic. Ar fi fost peste măsură de recunoscător, așa, numai pentru liniștea sa, dacă cineva i-ar fi arătat că existau căi foarte firești de a aduce împreună voioșia cu sobrietatea cerută de funcția sa. Ar fi vrut să știe, atât.

La toate acestea se gândea Johann, pe când se afla în casa prietenului sӑu, Ambrosius, la nunta fostului sӑu elev, Christoph, alături de fina sa, Juditha, și de fratele lor mai mic, Sebastian, şi pe când stӑtea de vorbӑ cu muzicieni ai timpului, înconjurat de sunetul muzicii calme și serene, acea muzicӑ a contrapunctului limpede, a melodicitӑţii pure şi plinӑ de armonie, și cine poate ști dacă nu cumva era compusă de el însuși.

Știi cum se întâmplӑ uneori sӑ îți atragӑ privirea o mişcare înainte de a înţelege că un lucru anume mişcӑ? Sau cum percepi o atingere mai întâi de a vedea ce anume vine să atingă? Oare ce fibre ale sufletului își întind punțile spre apropieri cu mult înainte ca simţurile noastre sӑ ni le aducӑ înspre conştient?

Înţelese într-un târziu Johann cӑ privirea sa urmӑrea de ceva vreme un bӑieţel blonduţ, cârlionțat şi firav, care se ţinea mai la o parte din calea agitației petrecerii. Sebastian, căci el era, asculta muzica cu ochii pe jumӑtate închişi şi îşi legăna ușor capul de o parte şi de alta. Dar ceea ce fixase privirea lui Johann erau degetele copilului. Acestea alergau peste tot pe deasupra mesei, însӑ, lucru minunat, lui Johann i se pӑrea cӑ mişcarea degeţelelor nu era una întâmplӑtoare, ci că avea un sens deslușit în ea, că acestea umpleau lentoarea timpilor, dublau sau chiar triplau mӑsura ritmului, şi ba alunecau gingaşe în valuri, ba loveau cu îndemânare coarde imaginare, înveselind melodia și îmbogățindu-i gravitatea cu râsete de copil.

Cӑci fiecare mișcare a degetelor ingenue atingea câte o clapӑ a sufletului muzicianului organist, gata a se învrednici să recunoască o mare răscruce a vieții sale și să-i ofere bun popas în sinea sa. În acea seară Johann fu cu adevărat fericit. Cine știe, își spuse cu sclipiri de zâmbet în privire, poate sute de ani mai târziu fi-vor și alții.

 

Johann Pachelbel – Canon in D Major (Violin)

Anunțuri

Pleacӑ!

Cu unii din vecinii mei am o relaţie oarecum apropiatӑ. Sunt pӑrinţii prietenilor de joacӑ ai Mariei, aşa cӑ ne-am apropiat în timp prin forţa lucrurilor (la început cel puţin). Vorbim, ne ajutӑm unii pe alţii, ne mai facem câte un concediu împreunӑ, în fine, avem ceea ce unii ar numi o viaţӑ împreunӑ.

Existӑ însӑ un lucru cu care nu mӑ împac defel, şi anume cu apatia lor. Nu că mi-ar plăcea eufemismele, dar le înțeleg utilitatea, de aceea le folosesc oricând este posibil. Pentru majoritatea din ei activitatea care le oferӑ cea mai deplină mulțumire este de a se strânge în faţa blocului, a se aşeza pe scӑunele şi a vorbi. Ori a juca cӑrţi, ori a sta. Atât.

Iubita, când o sӑ creşti mare, sӑ nu petreci prin viaţӑ în faţa blocului. Nu obişnui ca nopţile sӑ te gӑseascӑ în cluburi, iar amiezele la cafenea. Viața de acest fel devine repede o capcanӑ. O viaţӑ cu puțin conținut, trӑitӑ prost și degeaba, fӑrӑ rest.

Lumea e largӑ şi incredibil, uluitor de interesantӑ. Oricând se iveşte ocazia, ia cu tine ceva bani, haine şi nişte încӑlţӑri bune, prieteni de s-o putea, şi pleacӑ! Aşterne-ţi pe pӑmânt, la luminӑ, nu sub el. Colindӑ, hoinărește, creşte cât poţi de mult şi fӑ-ţi rost de amintiri bune. Mai târziu acestea se vor transforma în melodii-hranӑ ale sufletului, intime, inextricabile, imposibil de înţeles pentru alţii. Nici mӑcar singurӑtatea, când se va întâmpla sӑ te întâlnească, nu le va putea scoate de acolo.

Cautӑ sӑ vezi lumea pentru inima ta, pentru gândurile tale, pentru tine.

Și apoi vino degrabă înapoi.

Bebe (María Nieves Rebolledo Vila) – No mas llorá

Îngerul din Karlin

(continuare de aici)

…aşa se face cӑ rӑsfoiesc acum miile de fotografii fӑcute astӑ varӑ şi nu îmi regӑsesc decât parţial amintirile în ele. Nu cumva ӑsta fusese sӑ fie rostul lor, de a cuprinde complet locurile vӑzute, de a pӑstra fӑrӑ rest experienţele adunate în vacanţӑ? Uite cӑ nu, pare-se.

Abia reuşesc sӑ disting pe undeva printre ele interiorul minunatei biserici Sf. Petru din Viena, care mӑ ţinuse la propriu stanӑ de piatrӑ şi mut de uimire. Nicio altӑ catedralӑ, nici Sf. Ștefan ori Sf. Vitus, nu mi-au lӑsat asemenea impresii. Bineînțeles cӑ îmi amintesc atmosfera vienezӑ cu muzica ei ubicuӑ, dar nu o pot vizualiza nicicum. Am ce-i drept poze de la muzeul vechilor caleşti imperiale. Și totuşi în niciuna din ele nu se poate vedea uimirea noastrӑ în faţa ultimei caleşti din serie, care era caleaşca mortuarӑ în care fusese condusӑ pe ultimul drum împӑrӑteasa Sissi şi pe care încӑ o vӑd cu ochii minţii mult mai frumoasӑ decât mi se aratӑ în unica ei pozӑ pe care o am.

Printre atâtea imagini de stradӑ am eşuat în a face o fotografie ca lumea magazinului Steinway. Chiar dacӑ aş fi fӑcut-o, probabil cӑ nu aş fi reuşit sӑ redau emoţia întâlnirii cu ceea ce în mintea mea era echivalentul unor Stradivarius al instrumentelor cu clape. Într-o camerӑ de muzeu special amenajatӑ şi dificil de localizat m-am trezit brusc în faţa maşinii în care fusese asasinat Franz Ferdinand acum mai bine de un secol. Plecând de lângӑ ea nu credeam cӑ voi vedea ceva mai surprinzӑtor în acea zi. Dar preţ de alte câteva sӑli, m-am trezit lângӑ Venus din Willendorf, privind multe minute împreunӑ cu anonimul autor (de care mӑ despӑrţeau vreo treizeci de milenii) perfecţiunea ei, care ar fi putut umple ea singurӑ numai, aşa micuţӑ cum este, magnificul muzeu vienez de arte şi ştiinţe.

M-a amuzat teribil reacţia Mariei într-un montagne russe în Prater, când a trecut de la fericire la groazӑ în mai puţin de douӑ secunde (mie, aflat în dreapta ei, mi-a luat de douӑ ori mai mult). Am râs de-a binelea vӑzând raţele care se preumblau înţepate de colo pânӑ colo, în posturӑ verticalӑ aproape, prin mica grӑdinӑ zoologicӑ de pe insula Margareta, pentru ca apoi sӑ dӑm iarӑşi bucuria pe fricӑ, prinşi fiind în mijlocul insulei strӑine de o ploaie nӑpraznicӑ, de nepovestit, pe care niciunul din noi probabil cӑ nu o va uita toatӑ viaţa.

Îmi amintesc apoi de mistreţul care ne-a ieşit în cale, traversând cu paşi mici şi rapizi şoseaua, pe când şofam în plinӑ noapte spre vila în care eram cazaţi. Pe negrӑbitul patruped, pentru care strӑbӑtusem jumӑtate de Europӑ ca sӑ îl fac cârnaţi, l-am uitat a doua zi, când am descoperit pe o strӑduţӑ un magazin de ceasuri cu cuc la care ne-am uitat vreo paişpe zile, eu cu jind mai mare decât al copilei pe care o ţineam de mânӑ. Lângӑ vechiul palat praghez, „centrul turistic” prin excelenţӑ şi, în consecinţӑ, mereu plin-ochi de oameni din toatӑ lumea, am intrat nehotӑrâţi şi într-un micuţ muzeu al miniaturilor. Alӑturi de puţinii vizitatori, am întârziat şi noi enorm de mult timp la fiecare exponat, privind alternativ ba prin microscop, ba de-a dreptul la punctuleţul de pe lamelӑ, nevenindu-ne sӑ credem cӑ vedem picturi celebre şi citim „Tatӑl nostru” direct de pe picioruşul unui purice, ori chiar ne uitӑm, hai sӑ fim serioşi, la o întreagӑ caravanӑ de cӑmile, las-o încolo de treabă, dispusӑ în şir indian cu beduini cu tot în interiorul gӑmӑliei unui ac!

*

Dar sӑ zӑbovim puţin în preajma acestui castel praghez, aici unde, în abundenţa de minunӑţii aşternute turistului, existӑ bine ascunse câteva discrete minuni. Castelul este de fapt un întreg complex de muzee, mӑnӑstiri, clӑdiri, strӑzi, magazine, catedrale, palatul propriu-zis împreunӑ cu alte puncte de atracţie, toate acestea etichetându-l drept un „must-see” pentru orice turist respectabil ajuns în Praga. Cele mai interesante locuri ale sale sunt însӑ oarecum ferite, aşa cum se spunea despre Dostoievski cӑ scrierea sa cea mai profundӑ se poate gӑsi în texte care nu sunt neapӑrat dintre cele mai celebre. Biblioteca din incinta mӑnӑstirii Strahov este un astfel de exemplu, având sӑli cu arhitecturӑ de pe altӑ lume parcӑ. Greu de aflat vreo poză care sӑ surprindӑ mirările simţite când afli ce fel de manuscrise te privesc de pe rafturi. Sau muzeul-palat Lobkowicz, cu vizite organizate militӑreşte şi cu voci de tip National Geographic în cascӑ; toatӑ iritarea de a participa contracost la istoria unei singure familii dispare în clipa în care te trezeşti faţӑ în faţӑ cu manuscrisul original al Simfoniei a III-a a lui Beethoven, Eroica, acolo unde odihneşte dedicaţia olografӑ a marelui compozitor cӑtre unul din strӑmoşii familiei. Nu am dreptate sӑ vorbesc de minuni?

Tot în aceste locuri am poposit şi la Mӑnӑstirea Loreta, ea însӑşi fiind o bijuterie în sine. Nu mai conteazӑ ce eşti, turist sau cӑlӑtor, aici nu ştii la ce sӑ priveşti mai întâi, cӑci existӑ într-un mod abil concentrat câte ceva pentru toţi. Este biserica interioarӑ plinӑ de amalgamul acela de stiluri clasic-baroc-rococo pe care începusem sӑ îl observ peste tot, este micul muzeu amenajat, de un profesionalism impecabil şi rece, dar care conţine totuşi şi un fabulos tezaur, sunt picturile religioase, exterioare mai ales, în care fiecare scenӑ este pictatӑ pe un seducӑtor fundal galben-auriu, sunt operele de artӑ, sculpturile şi decoraţiunile care îmbracӑ fiecare perete. Și totuşi, chiar şi acestea ascund la rândul lor o altfel de comoarӑ, bine ascunsӑ prin fotografii. Undeva, la capӑtul unui hol, se aflӑ o criptӑ recent descoperitӑ, în care se pot vedea pe pereţi câteva desene monocrome realizate de o mânӑ de maestru. Unul din desene a fost pentru specialişti o surprizӑ absolutӑ, aceştia considerând cӑ este o replicӑ a unui tablou de Rembrandt, unica despre care se poate spune cӑ este contemporanӑ cu originalul. Habar nu am de ce m-a impresionat aceastӑ picturӑ şi de ce oi fi rezonat cu bucuria care reieşea în mod vӑdit din cele câteva rânduri scrise pe un panou informativ la intrare. Poate pentru cӑ se întruneau pentru mine condiţiile ideale ale unei descoperiri. Eram într-o grotӑ, înӑuntrul Castelului şi totuşi cu totul în afara sa, şi priveam la nişte desene excepţional de bine realizate, dar care cumva nu își depӑşeau condiţia de senzaţional. Și fӑrӑ veste, aici, în cel mai şocant loc cu putinţӑ, m-am gӑsit în faţa unei opere de artӑ. Totul în jur, mӑnӑstirea însӑşi, devenise instantaneu un cadru pentru ea.

Ingerul din Kralin

Într-o cӑlӑtorie în care cauți a şedea bine nimic nu te poate pregӑti cu adevӑrat pentru ce poate urma. Aşa se face cӑ, deşi am cutreierat printr-atâtea locuri şi mi-am lӑsat gândurile, curiozitӑţile şi minunӑrile alӑturi de unele din ele, totuşi impresia cea mai puternicӑ am avut-o într-o dimineaţӑ cu aer indiferent mulțumită inspirației soției mele. Inima mea se aflӑ undeva într-un cartier praghez, în mai puţin cunoscuta catedralӑ a sfinţilor Chiril şi Metodie, acolo unde încӑ urmӑresc cu ochii minţii (cӑci fotografii ai acestei sculpturi nu am şi nici nu am gӑsit nicӑieri – şi ce bine cӑ existӑ acest clar-obscur, ce bine cӑ nu pot privi aceastӑ imagine decât cu memoria emoţiei!) privirea de o suprafireascӑ milӑ şi iubire a unui înger cӑtre copilul de la picioarele sale.