Live

Dintr-un anumit punct de vedere, aş spune că sunt două feluri de muzicieni: cei care caută în primul rând siguranța studioului de înregistrări şi cei care îl văd pe acesta doar ca pe o etapă artistică necesară. Se cade în genere de acord cӑ în orice întreprindere e bine să existe un punct de început de la care, oprindu-te şi punându-te la cale, să poți pleca în lume aşa cum se cuvine. Aşa, cam ca la o Masă a Tăcerii, de data asta a celor care sunt încă. În pornirea aceasta primii pași sunt deseori cei mai importanţi şi nu se cade sӑ fie lӑsaţi la îndemâna hazardului. De studio nu poți scăpa în fond. Oricine ai fi, oricât de liberă ți-ar fi muzica, sunt totuşi momente în care ești constrâns să repeți constant, să închegi o echipă, să cauți să alegi dintre variațiile posibile ale interpretării, să îți pui o oarecare măsură neorânduibilului fanteziei. Sӑ treci din singurӑtatea creaţiei cӑtre altceva printr-o Poartӑ pusӑ în cale, un portal la începutul deschiderii muzicii tale cӑtre vieţile altora.

Doar cӑ studioul are în el ceva limitativ. În primul rând, aducând laolaltă formal oameni de acelaşi fel, el este rareori compatibil cu libertatea de a ieşi din propriile tipare. Studioul are o aritmetică anume căreia trebuie să i te conformezi: voci împrumutate, intensități de sunet, inflexiuni, stiluri la modă, instrumente neapărat potrivite cu tehnica audio. Acolo se decide practic ce e de făcut cu actul artistic, după ce acesta se produce, pentru a-l prezenta altora în pachetul considerat cel mai potrivit. Cu alte cuvinte nu în studio are loc creația, ci numai sedimentarea ei. Cât timp rămâi în spațiul său, eşti obligat sӑ joci dupӑ regulile sale. Îți şi oferӑ mult, desigur: o anume certitudine calitativă, posibilitӑţi tehnice altfel peste puterile oricui, felurite expertize, și nu numai muzicale, opţiuni la care nici nu te-ai fi gândit etc. Printre acestea s-ar putea strecura şi libertatea de a te sustrage oricând actului artistic în sine; şi de a reveni la el dupӑ bunul plac.

Prea-binele acesta înregimentat este, în mod evident, pe placul multora, în special al celor mai puțin înzestrați care nu vin în studio cu propria artă, ci o obțin acolo, deseori la pachet cu capabilități vocale nesperate. Participarea împreună într-o creaţie este, în sine, un act foarte nobil, de natură să îmbogățească inspirația şi care are iz universal, putând fi aflat, spre exemplu, chiar şi în câte o Biserică. Ea are totuşi are echivalentul ei prost în apelul la recuzitӑ pe post de esenţe, care se prelungeşte uneori în forma spectacolului live ca scop în sine, adică a „show”-ului. Apele se împart având de o parte cântăreți care nu pot performa în afara unei ținute sumare, a unei trupe de dans sau a unui curcubeu strident de lumini şi decibeli, iar în alta pe alții cărora le dai o chitară ori nici măcar atât şi le este suficient.

Din pӑcate, studioul vorbeşte rareori despre actul artistic şi aproape deloc despre omul din spatele lui. Sau, mai precis: se concentreazӑ prea mult pe finalitatea actului şi prea puţin pe cӑutarea sa. Într-adevӑr, când ascultӑm o piesӑ de pe un album, cât de dese sunt cazurile în care melodia continuӑ sӑ se audӑ şi dupӑ cele patru-cinci minute ale ei? De câte ori ni s-a pӑrut cӑ simțim mai mult decât o mise-en-scène, cӑ avem în schimb în fața ochilor, de nu chiar participam la ea, o poveste începutӑ cu mult înainte de momentul curent, pe care o observӑm desfășurându-se sub privirile noastre și care, cu puţinӑ şansӑ, creşte în noi apoi o vreme nedefinită, precum o Coloană a nefinirii? Cam foarte prea rar.

De aceea îmi plac îndeosebi melodiile cântate live. Este ceva anume cu ele, parcă sunt iepe scăpate în lume. În studio, dintr-atâtea modalități de a fi expresiv în propria melodie, eşti silit să alegi una singură. În concert alegerea aceasta restrictivă este mult mai laxӑ. Și ce risc uriaș nu înfruntă: improvizația să nu „țină”, sunetul să fie modest, cântărețul să nu prindă o zi bunӑ, sӑ nu fie inspirat un membru al formaţiei, sӑ nu existe compatibilitate între interpret şi instrumentişti, sӑ fie prezent publicul potrivit etc. Sunt atâtea grade de libertate, încât trebuie sӑ te consideri extrem de privilegiat atunci când totul pare “perfect”. Până și feluritele căderi, scăpări, ezitări, falseturi au împielițarea lor bună, căci de multe ori numai astfel atinge melodia resorturile intime ale receptaculilor din salӑ. Toate au a ne povesti ceva într-un fel în care face să pară că interpretul a venit el să ne vadă pe noi, că nu s-a sustras unei întâlniri care se poartă între oameni în carne şi oase şi suflet, în cuprinsul deschis nu de o melodie, ci de povestirea ei. De la care pleci numai pentru a te aşeza la altă Masă, ceva mai mică, însӑ la fel de tăcută, în care ai a recompune în cheie proprie ceea ce ai primit şi ştiut a lua.

*

Dacă este sӑ îmbrӑţişӑm pe de-a întregul interpretarea lui Constantin Noica despre ansamblul monumental al lui Brâncuşi de la Târgu Jiu (şi cine sunt eu sӑ spun altfel), cred cӑ melodia de mai jos i-ar putea fi o bunӑ exemplificare: istoricul ei, povestea versurilor, linia melodicӑ, chiar şi felul în care se încheie, aşezat, aşa cum a şi început. Mă gândesc, de exemplu, la final: muzica se estompeazӑ în nota melancolicӑ a violoncelului acompaniat de clopot, toate instrumentele se dau la o parte din fața ultimului, se retrag de pe scenӑ în linişte melancolică unul câte unul. La sfârșit de tot, rămas pe scenă este registrul clasic: violoncel, clarinet, clopot, cor. Ultimul cuvânt îl are totuşi chitara, ca o tuşӑ optimistӑ, amintind de cei care au cântat cândva şi care nu se îndurӑ încӑ sӑ se lase duşi în eternitate. Iar chitaristul își face treaba în mod onest pânӑ la capӑt. El are grijӑ sӑ imprime instrumentului un ultim impuls prelungind variaţia notei de final, deşi ştie cӑ este imposibil sӑ fie auzitӑ în salӑ. Nu are importanţӑ, o aude el.

David Gilmour – High Hopes – Live at Robert Wyatt’s Meltdown

 

Întru

Întotdeauna o discuție cu adevӑrat frumoasӑ mi-a adus aminte de rândurile noiciene despre învechitul „întru”. Particula aceasta miraculoasă a limbii române, atât cât îmi este dat sӑ înţeleg, îmi pare a descrie cel mai bine mirӑrile şi metamorfozele întâmplate în câmpul vreunui dialog. În esență, un dialog bun este acela în care cei doi interlocutori sunt atât de deschişi unul faţӑ de altul, încât admit a priori cӑ, de la un moment încolo, ei îl pot parcurge schimbaţi fiind şi rӑmânând totuşi ei înşişi la sfârşitu-i. Este exact lucrul despre care vorbeşte întru.

Dacӑ ai spune de exemplu cӑ „vorbele mele pӑtrund în viaţa ta”, atunci ai vizualiza parcӑ cuvintele tale ieşind din tine ca sӑ pӑtrundӑ în viaţa altuia, cu aşteptarea potenţialӑ de a o schimba într-un fel anume. Pӑrӑsindu-te, vorbele nu îți mai aparţin, devin cumva libere de tine. Prin urmare jocul se poartӑ între cuvintele menite sӑ umble prin lume şi viaţa altuia pe care acestea o vor influenţa poate sau nu. Cel care vorbeşte poate fi simplu martor al acestui act incert şi, mult mai rar şi cu totul incidental, parte activӑ a procesului respectiv.

Pe când dacӑ spui „vorbele mele pӑtrund întru viaţa ta”, e ca şi când şi tu împreunӑ cu cuvintele rostite petreci prin existenţa unui adrisant defel indiferent. Ca vorbitor de limbӑ românӑ poţi simţi cӑ „întru” indicӑ aici o pătrundere continuӑ, un act în perpetuӑ consumare în câmpul vieţii celuilalt, spre deosebire de cazul lui “în” unde acţiunea este clar delimitabilӑ si, de la un punct încolo, impersonalӑ pentru cel care comunicӑ (eu vorbesc, cuvintele mele ajung la altul şi asta e tot). Ori pentru ca relaţia cu celӑlalt Eu sӑ se poatӑ constitui într-un dialog fecund, trebuie a presupune cӑ nu poţi altera viaţa cuiva fӑrӑ a fi la rândul tӑu supus schimbării prin însӑşi imersiunea înfӑptuitӑ în existenţa lui. Sau altfel spus, în primul caz, cel al lui “în”, vorbele se deplaseazӑ de la un emitent la un ascultător, angajându-i pe aceştia pe rând şi, deseori, în mod independent. Pe când în spaţiul deschis de „întru”, emitentul, ascultӑtorul şi cuvintele rostite sunt toţi situaţi în aceleaşi cuante de timp într-o (întru o) singurӑ călătorie, în care coexistӑ ca posibile tot felul de preschimbӑri, prefaceri, presentimente…

Mӑ gândesc ce miraculos trebuie sӑ fie atunci când scrii sub influenţa lui întru. Cӑci dacӑ este mai uşor de imaginat cum te poţi cufunda în frumuseţea câte unui text al altcuiva, mai greu este de închipuit cum ai putea scrie întru cititorul tӑu. Sӑ te aşterni în rânduri ştiind cӑ cineva va citi (cineva anume) şi va înţelege ceva din spiritul tӑu de acum verbalizat şi, în consecinţӑ, sӑ scrii fiind în starea de a cӑuta înţelesuri în necunoscutul altuia, de a te lӑsa schimbat şi în acelaşi timp a fiinţa totuşi ca individual. Sӑ te mişti încrezӑtor într-un câmp de aşteptӑri abia presimţite pentru o vreme ce va sӑ vinӑ. Cum ar fi?!

Intru

Coborârea în sus

Se întâmplӑ uneori sӑ întâlneşti un om frumos şi te aşezi lângӑ el.

De fapt, nu te aşezi, nu încӑ. Nu din primul moment. Este ceva anume cu astfel de oameni, ceva înscris în felul lor cel mai intim de a fi. La prima vedere, par a fi doar nişte alţi obişnuiţi „oameni frumoşi”, un simplu apelativ perimat în aceste zile ale noastre, dezbrӑcat de mult de sensul primar ca şi altele asemenea lui. Inâlnirile cu ei se poartӑ la început sub semnul meschinului, când te îndrepţi neinvitat cӑtre ei, le cauţi apropierea şi te afişezi cu ea precum un trofeu. Iatӑ, declami cocoţat pe vârful cel mai înalt, noua mea reuşitӑ personalӑ, un alt „om frumos” tocmai bun de pus în vitrina proprie. Cât de mândri putem fi plimbându-ne cu ei (sau: plimbându-i pe ei) la braţ, ce țanțoşi putem cӑlca, cine mai este ca noi, o, vos, morituri. Uneori acest mod de a ne comporta ei îl simt cumva jignitor şi atunci aleg sӑ se retragӑ undeva într-un plan secund de existenţӑ. Numai cӑ, bineînţeles, aşa ni se pare nouӑ, cӑci de fapt ei rӑmân acolo unde au fost dintotdeauna şi singurul lucru care s-a întâmplat este cӑ s-au retras din vieţile noastre. Sau, şi mai bine spus, cӑ i-am alungat.

Prn urmare, dacӑ ai o minimӑ luciditate şi îți cunoşti slӑbiciunile, nu te aşezi imediat în viaţa lor, ci o vreme îi priveşti încӑ de la o oarecare depӑrtare. Aştepţi, cum ar veni, sӑ se aşeze mai întâi ei lângӑ tine. Vagi urme de bun-simţ te îndeamnӑ sӑ procedezi astfel, deoarece simpla lor prezenţӑ este deseori revelatoare şi te ajutӑ sӑ intuieşti cam care îți este locul pe lumea asta. Pânӑ şi actul de a te aşeza lângă ei are ceva paradoxal în sine, cӑci ei sunt deja undeva pe când tu nu eşti încӑ, iar aşezându-te nu te cobori, ci te ridici. Coborârea este în sens opus decât cel imediat intuitiv, aşa cum se întâmpla odatӑ şi cu căderea, care era îndeosebi întru păcat, dar totodată se putea cӑdea întru domnie urcând tocmai pe scaunul principilor. Este firesc sӑ te simţi mӑgulit de întâlnirile cu ei, dar ceva indefinibil, un amestec de respect pentru ei şi decenţӑ interioarӑ te face sӑ pӑstrezi o minimӑ, deşi foarte convenabilӑ distanţӑ. Cu timpul doar aceastӑ distanţӑ pusӑ între tine şi ei este ceea ce defineşte relaţia de pe acum biunivocӑ, deşi încӑ echivocӑ. Toate dialogurile, politeţurile, zâmbetele, privirile, aşteptӑrile în acest spaţiu se poartӑ.

Cӑci nu te poţi opri sӑ nu te întrebi: cum se poate împӑca emoţia întâlnirii cu astfel de oameni cu vieţuirea fireascӑ alӑturi de ei? Cӑci ei nu se mulţumesc sӑ te cheme lângӑ ei întâmplӑtor sau temporar. Nu, ei spun: vino şi aşazӑ-te în dreapta mea, ori pӑşeşte împreunӑ cu mine, am încredere în tine, îmi place compania ta (pânӑ şi eu am doze mici de predispoziţii mai greu de explicat), şi, ştii ce, hai sӑ vorbim despre tot ce doreşti, fie şi despre nimicuri, şi, bineînţeles, neapӑrat spune-mi „tu” tu. Cum sӑ faci asta aşa de pur şi simplu? Viaţa are un fler deosebit de a-ţi apropia oameni de acelaşi fel cu tine, cu care împӑrtӑşeşti aceleaşi obiceiuri, alӑturi de care îţi duci traiul în cea mai cotidianӑ formӑ a lui. Numai trӑind astfel crezi cӑ te poţi simţi autentic şi relaxat, ӑsta este terenul tӑu cel mai familiar şi deopotrivӑ cel mai mediocru, acesta este modul tӑu natural de a fiinţa, de a fi doar ceea ce eşti şi atât. Și sӑ ai încredere cӑ se poate şi altfel, cӑ poţi sӑ te aşezi lângӑ cineva ca ei, cӑ ai crescut într-atât încât sӑ ţi se spunӑ cӑ prietenia cu ei este un lucru cât se poate de firesc? Deja? Cum sӑ fie posibil?

Este firesc sӑ crezi o datӑ întors între propriile limite, sӑ fii convins chiar, cӑ lucrurile stau aşa cum le vezi tu. E drept cӑ ei insistӑ în a te invita alӑturi (iar invitaţia este în general perisabilӑ, are termen de valabilitate ferm, deşi indefinit), dar cine ştie dacӑ nu se pot înşela, ori poate chiar or şi persista în greşeli aşa cum facem şi noi ceilalţi. Cine ştie dacӑ nu cumva momentele petrecute în preajma lor, acele momente în care fără sӑ vrei erai atent la cum vorbeşti, cum te porţi si chiar cum gândeşti, şi-au fӑcut pânӑ la urma treaba şi i-au păcălit spre a te vedea ceea ce în fond nu eşti: o persoanӑ decentӑ, cu bun simţ, cu vreun talent aparte de al celor din jur, cu oarecare bunӑ dispoziţie şi sensibilitate şi mai ales cu afinitati de orice fel or fi (de nu cu acelasi Weltanschauung) fără de care nici-o prietenie nu este posibilӑ.

Și totusi eu cred aşa. Dacӑ persoanele acestea sunt într-adevăr aşa cum ni se pare cӑ le vedem, dacӑ chiar fac parte dintr-un soi de castӑ umanӑ superioarӑ şi sunt capabile de înţelegerea sensibilӑ a lucrurilor la alt nivel decât ne este nouӑ deocamdată accesibil, atunci am putea foarte bine sӑ avem încredere în ei şi sӑ ne lăsăm pe mâna lor. În definitiv, ştim bine ce şanse sunt sӑ îi înşelӑm întru propriul beneficiu, cu sau fără voie, iar lucrul cel mai rӑu care se poate întâmpla ar fi ca într-o bunӑ zi sӑ ne privească adânc in tăcere şi sӑ se ridice de lângă noi. Este un risc pe care trebuie nu doar sӑ ni-l asumam, ci mai ales sӑ încercӑm a-l minimiza pe cât de uman ne este posibil, iar acest lucru nu cred cӑ se poate face decât într-un singur mod: dacă încă nu suntem aşa cum ne vӑd ei, sӑ fim.