Îți mai aduci aminte?

Există unele gânduri care sunt dintr-un soi universal și, cu toate acestea, cât se poate de intime. Pe de o parte ne încearcă nediscriminatoriu pe fiecare dintre noi; pe de altă parte, au deseori infatuarea de a-și dori să fie simțite foarte aproape în sensul cel mai propriu. Eu am, de altfel, convingerea că nu numai acestea, ci întreaga sferă a umanului, fiecare gând și fiecare emoție, oricât de universale ar fi, ne apar a avea o anume individualitate doar pentru că se întâmplă să fie, avremi, ale noastre. Uimirile copilăriei, prima iubire, vreo durere anume, toate sunt în același timp unice, personale și, totuşi, ale tot omului.

Amintirile pot fi un bun exemplu pentru genul acela de gânduri care, cu cât este mai personal și mai subiectiv, cu atât ni se pare mai justificat obiectiv vorbind. La regăsirea lor privim îndeobște cӑtre un tipar anume: din orice trecut ceea ce rămâne este numai emoția, pe de altă parte tot șirul respectiv de întâmplări este sublimat și simplificat excesiv. Pur și simplu rămâi cu câte o singură impresie și aceea, de regulă, pozitivă. Ambele reacții sunt instinctuale sau, în orice caz, vin dintr-o zonă a gândului acolo unde controlul nostru este de obicei minimal. Uneori câte o amintire iese prea brusc la iveală, iar când se întâmplă în public, atunci încercăm, în mod mai mult sau mai puțin conștient, să le justificăm cumva, atât față de noi, cât și față de ceilalți. De aceea regretăm fără opreliști vremurile încheiate, preferăm companii discutabile în locul bunului-simț, nu mai știm motivele rupturii de vreun cunoscut, sau amintim de „paradisul pierdut” mai des chiar decât așteptăm ultraoptimist viitorul. Pricepem poate că amintirile sunt parte inseparabilă din noi și ne e teamă într-un fel că doar acest fapt, că ne aparțin, poate să nu fie suficient pentru a le da valoare în ochii altora.

Și atunci nu le mai relatăm așa cum s-au întâmplat în fapt; ceea ce ar fi și imposibil de facto, cât timp, pe lângă o memorie impecabilă, ar presupune să posezi o capacitate supraumană de a evalua cu siguranța detașării o situație a cărei parte directă ai fost. Nimeni nu poate nega faptul că experiențele sunt prin ele însele personale, iar amintirile care le însoțesc ulterior cu atât mai mult. Este firesc să fie așa. Nefiresc este când vreo amintire este adusă în spațiul public pe post de argument general valabil. Eu nu aș confunda, de exemplu, genericul „înainte era mai bine” cu individualul „mi-aduc aminte că înainte mi-era mai bine”. Mai reținuți suntem cu gândurile sau emoțiile prezentului, cu cele direct verificabile cum ar veni. Însă cele din trecut, doar pentru faptul că au prins puțină patină și s-au sedimentat, în minte ori în carne, deja sunt altă poveste.

O astfel de atitudine față de propria memorie are, fără îndoială, pericolele ei. A căuta sensul obiectiv al unei emoții cu scopul de a o plasa într-un registru de tip bun-rău este o întreprindere futilă, predispusă în cel mai bun caz la ridicol. Ne trezim a fi țața Maria explicând teza înnodatului din străbuni al basmalei, nea Ghiță măsurând decrepitudinea tuturor legumelor posibile, sau un neștine analizând statul la coadă de ieri și de azi. Uităm pur și simplu că este o diferență esențială între impresia cu care am rămas de pe urma unor fapte și efectul propriu-zis al faptelor, și nu mai știm în fond cum să le deosebim.

În această tensiune dintre un act real și modul în care ne-am priceput să-l păstrăm în memorie stă și problema noastră. Atributele pe care le căutăm pentru vreo amintire nu le mai dorim a fi strict emoționale; este nevoie de a le împrumuta o aură etică, ceva nedisputabil. Eventual ceva ce face parte dintr-un fond comun de tradiții, morale și legi comune oricărei societăți. Căci atunci când vorbim despre ceva ce ne amintim, vorbim în fond despre noi înșine. O idee mai înțeleaptă decât noi ne spune că (și) datorită celor trăite cândva, noi suntem ceea ce suntem și chiar ceea ce putem deveni. În sinea noastră știm bine asta, ne este truism. De aceea cu ceva din trecut căutăm să justificăm cumva prezentul, să îl îmblânzim sau să-l glorificăm după caz. Să nu mai fie doar o amintire, să fie o amintire bună. Doar că, procedând astfel, de cele mai multe ori obținem exact opusul.

Orice aducere-aminte trăiește finalmente din mici fragmente de viață, care au supraviețuit în noi odată cu trecerea vremii, și din felul în care le-am interpretat ori le interpretăm. Ar fi bine să nu uităm acest lucru când vorbim despre vreo amintire. Că este selectivă, că timpul o fărâmițează, că o reducem la câte o unică impresie, în genere pozitivă. Că, prin urmare, poate fi esențialmente falsă. Și că este cam tot ceea ce ne rămâne după ce curgerea firii în timp ne spală sau ne tulbură viețile: sprijin firav, dulceață oarecândă, bucuria nudă a nostalgiei, rar prilej de zâmbet ori de învățătură. Nu e puțin lucru, totuși.

 

Anunțuri