Pierdută era și s-a aflat

Conduceam deja din ce în ce mai grӑbit fiindcӑ urma să se întunece curând. În starea de oboseală acumulată în care mă aflam, mă luptam să îmi țin concentrarea la traficul devenit haotic pe ultimii kilometri. În memorie îmi tot revenea discuția de cu o seară în urmă. Plecasem de acasă dintr-un impuls, părându-mi-se în urma convorbirii cӑ nu era deloc într-o stare bună. Fӑrӑ sӑ mi-o doresc, mi se oferise şansa de a mӑ aşeza foarte comod într-una din ipostazele cele mai comune ale unui tatӑ. Puteam fi un părinte „slab” care se lasӑ mereu înduplecat de orice văicăreală a copilului său, sau, dimpotrivă, unul „inteligent” şi „puternic” şi sӑ tratez suferinţa drept moft. Este genul de clasificare facilă care ne este suficientă multora dintre noi și pe care o aplicăm pe negândite în fiecare situație care ne pare asemănătoare. Indiferent de tipologia în care aș fi plasat eu de obicei, ceva însă îmi spusese că, cel puțin de această dată, era vorba despre altceva.

De fapt, o simțisem teribil de nefericită la telefon şi chiar ea îmi spusese ceva similar, dar mai ales tonul ei mă convinsese, dincolo de cuvinte. Mi-ar fi foarte dificil să mă explic. Sunt unele momente în care, nu știu cum, intuiești starea interioară a celuilalt într-un mod atât de viu, încât începi parcă să o trăiești tu însuți, uneori chiar aproape cu aceeași intensitate. Și atunci starea aceasta ți se pare de necontestat, concretă ca o realitate, căci nimic nu ni se pare a fi mai categoric obiectiv decât ceea ce simțim noi înșine.

Și totuşi cât de bine o înțelegeam! Se afla de câteva zile la țară la nași, numai printre oameni în vârstă, fără vreunul din noi, doar cu bunica, fără alți copii în preajmă, fără internet, fӑrӑ vreo posibilitate realӑ de distracţie, cu nelipsitele lecții de vacanță după ea și cu insuficiente cărți la dispoziție (insuficiente pentru ritmul în care citește). Se plictisea cumplit, iar sedentarismul absolut al celor din jurul ei nu o încuraja defel măcar să iasă afară din casă. Mai erau și alte lucruri la mijloc, o atmosferă dezolantă a locului, pe care presupun că o interpreta astfel datorită stării generale psihice în care se afla. Și mai avea de stat acolo încă aproape o săptămână.

Vorbind în cursul serii, imediat ce am închis telefonul m-am hotărât în sinea mea să îi fac o vizită a doua zi, aşa, pe nepusӑ masӑ. Nu mă lăsam chiar în voia primului impuls (care se pare cӑ îmi lipseşte oricum), pentru că, judecând apoi la rece, ideea îmi părea chiar inspirată. Eram în timpul săptămânii și lucram. Aveam o singură opțiune bună, să ajung la naşi mai târziu în acea zi, să petrec seara și noaptea acolo și să mă întorc dimineața devreme direct la muncă. Nu păream a face mare lucru pentru ea, dar speram totuși ca astfel să se simtă mai puțin singură.

Și apoi, în ritmul în care trec anii, câte ocazii de acest fel se vor mai ivi?!

Când am intrat pe poarta casei, i-am găsit pe adulți prin curte, supervizând la o bere o serie de reparații făcute de un vecin. Între ei, doar bunica avea o activitate cât de cât utilă. Mi-au spus că mândra este sus în camera ei și că, așa cum îi rugasem, nimeni nu îi pomenise de mica mea expediție. M-am furișat ca o felină până la etaj și am împins încet ușa camerei. Cu coada ochiului am văzut că stătea la fereastră cu spatele la mine. M-am așezat cu mare grijă pe marginea unei canapele de lângӑ prag, atent să nu fac vreun zgomot cât de mic. Asigurat astfel, mi-am îndreptat mai bine ochii către ea zâmbind ștrengărește, imaginându-mi surpriza ei când mă va descoperi acolo, cӑzut din lună, scos din joben.

Iar inima mi s-a strâns și zâmbetul mi-a murit de îndatӑ ce am putut-o privi în voie, eliberat fiind de pe acum de agitația călătoriei. Maria stătea sprijinită în coate, cu ochii deschiși și cu umerii prăbușiți, zăcând pur şi simplu în dreptul unui geam, care era acoperit de o perdea opacӑ și prin care, evident, nu se putea distinge nimic înspre afară. La ce anume privea, nu știu (aveam să aflu mai târziu că pe undeva, printr-un colț, își făcuse pânza un păianjen, pe care ea îl și botezase; poate că la asta se uita, la acel păianjen și la pânza sa).

Am rămas așa amândoi o vreme în camera întunecatӑ şi tӑcutӑ, poate câteva secunde numai. Pe măsură ce timpul se scurgea, eram din ce în ce mai stingherit văzând starea în care se afla. Eu însumi mӑ cufundam fӑrӑ voie în ceva foarte greu de numit, în profunzimile cӑruia presimţeam şi pӑrӑsire, şi melancolie, şi nefericire. M-a simțit în cele din urmă și s-a întors către mine. Eu am râs, n-am zis nimica. Chipul ei a încremenit, s-a luminat, iar apoi s-a înmuiat, totul într-o singură clipă. A venit spre mine și m-a strâns de mijloc, stânjenită de propria-i emoție, și a zis într-un târziu: „Tati, când…? Ai venit să mă iei acasă?”.

pierduta-era-si-s-a-aflat

Totul despre sex

Val dupӑ val, mii de batracieni îmi urcӑ clocotind din mijlocul diafragmei direct spre encefal. Exact la fel mi se întâmplă de fiecare dată în atari situații, când vine acasă povestind ingenuă cum a auzit ea nu știu ce tâmpenie pe la colegi sau prieteni. Dumnealor care, dacӑ e sӑ mӑ iau dupӑ siguranţa verdictelor date, știu exact cum vine treaba și se pronunță doct asupra chestiunilor, de la înălțimea academică a cunoștințelor acumulate. Și n-ar fi nicio problemă dacă lucrul respectiv nu ar fi unul serios (nu, nu e întotdeauna), genul care implică informații care până și nouă ne este uneori greu să le filtrăm. Bine, mai am și eu enorm de învățat despre autocontrol, am uitat de asta.

Citisem undeva o frază simpatică: de fiecare dată când un băiat vine să îmi scoată fata în oraș, mă simt de parcă aș înmâna un Stradivarius unui urangutan. Cam așa și eu când mă văd nevoit sӑ o privesc ieșind afară din casă câteodatӑ; asta în condițiile în care zilele fatidice sunt încă departe. Tată “modern” nu mă pot numi sub niciun chip și totuși pricep, fie și nevoit, că am a trăi alături de ea aceste vremi, nu pe cele ale copilăriei mele, singurele sedimentate în carne și nervi. Ca părinte trebuie să găsesc în fiecare zi resurse pentru a mă împăca cu ideea mediului, deseori impropriu ori chiar nociv, în care își petrece timpul. Și dacă o mai poți proteja în apropierea casei, cum ai putea controla cele ce se întâmplă la școală de exemplu?

Nu poți. De aici și furnicăturile cu pricina.

Unul din colegii ei a descoperit apa caldă, recte filmele deocheate. E păcat să ții așa ceva pentru tine, n’așa? Nu e mai bine să îți etalezi propriul libidou încă foarte pre-puber printre niscaiva colegi? Nimic nu se poate compara cu satisfacția de a vedea, zile de-a rândul, cum copiii sunt atrași de vânzoleala creată la propria bancă, prilej de exhibare și mai grozavă a propriului ego.

Noroc cel puțin că ea nu a apucat să vadă mai nimic sau să participe la acele începuturi de discuţie. Dar curiozitatea – curiozitatea aceea a copilului, similară poate doar prădătorului care a dat de mirosul sângelui – i-a fost amorsată.

Nu, modern nu am cum a fi cât timp am de-a face cu astfel de copii și cu părinții aferenți. Ei sunt ӑia „moderni”, cei de la urmă adică, ori de unii ca ei am a o feri. De acolo îndeosebi le vin copiilor încurajările în a descoperi viaţa în cel mai nepotrivit mod, mai rar poate în mod activ, totuși multe dintre ele sunt tacite ceea ce, bineînțeles, nu le face deloc mai scuzabile. Las’ cӑ sunt şi ei bӑieţi, viaţa nu este doar puf, oamenii e rӑi – cunosc toatӑ argumentaţia de acest gen, cu care deja de vreo douӑzeci de ani nici nu-mi mai bat capul. Dacă tot ar trebui să mă declar a fi ceva anume, mi-ar fi foarte la îndemânӑ să mă consider sartrian și să declam fatalist că „iadul sunt ceilalți!”, băieții cum ar veni. Mai ales că am, ca să zic așa, informații din interior si știu bine ce poate fi în mintea lor începând cu acești ani ai vieții. Abia atunci aș fi ridicol probabil, dacă aș îmbrățișa motto-ul celui care, exasperat de contemporanii săi în sens geografic, se gândea, cu afect poate, la minunata alternativă din țara marelui urs.

Așa că mӑtur pe jos cu instinctele mele şi o iau deoparte cu mare grijă, vorbindu-i şi explicând, cu toatӑ delicateţea ce o mai gӑsesc în clipele de faţӑ. O rog să încerce sӑ recunoascӑ importanţa unora din lucrurile de care se întâmplӑ sӑ se loveascӑ, cӑci poate sӑ o facӑ, şi sӑ nu se mai lase în mod pasiv pe mâna pӑrerilor unora sau altora. Este greu, o înţeleg, dar mi-ar plӑcea sӑ aibӑ încredere în mine şi sӑ facӑ mӑcar atât: sӑ încerce. „Cutare a spus”, „alta zicea” – e fată deșteaptă, nu are niciun sens să își imagineze că vreun copil, fără deloc experiență de viață, ar putea vreodată înțelege chestiuni legate de intimitate, cu toate profunzimile, sensurile și subtilitățile aferente. Sunt oameni adulți care nu pricep mare lucru despre ce se întâmplă între doi oameni și nici nu o vor face vreodată. Ceea ce nu înseamnă că nu se vor grăbi să declare contrariul, să te sfătuiască în toate modurile posibile și să scrie despre asta. Sӑ se obişnuiascӑ cu ideea cӑ atunci când prietena ei, X, îi vorbeşte despre unele lucruri, nu ea, ci pӑrinţii ei (cel mai adesea) stau de vorbӑ cu ea. Sӑ o priveascӑ pe respectivӑ în ochi: o sӑ îi vadӑ acolo pe “doamna mama lui Icsa” şi pe “domnu tata lui Icsa” perorând amândoi deodatӑ.

Mai bine să mă întrebe pe mine atunci când simte că ar dori să afle ceva anume. Știe că o iubesc, că încerc să nu o mint (chiar încerc!), cӑ, de acord, poate o sӑ o reped uneori, dar că poate să aibă perfectă încredere în mine și în mami că o să îi dӑm cele mai bune sfaturi. Și apoi nu are ea întrebări câte răspunsuri îi pot furniza eu.

Un altfel de neliniște îmi coboară de data aceasta prin trup în clipa în care observ cât de impresionată este de faptul că o iau în serios, ceea ce pe de altă parte este pentru ea, ca și copil, un indicator precis al însăși importanței chestiunii. Bineînțeles că nu de aceea mă simt agitat, ci pentru că se așază lângă mine în timp ce-i vorbesc, luând în mod inconștient cea mai cuminte postură posibilă, cu spatele drept și ambele palme prinse între genunchii strânși. Și mă întreabă:

– Și zici că nu o sӑ te superi dacӑ o sӑ vin la tine oricând am întrebări, de orice fel?

Fără să clipesc îi spun:

– Desigur, iubita, după ce faci 18 ani.

Totul despre sex

Învӑţare prin ratare

Era copil încӑ. Nimeni nu i-ar fi putut cere sӑ înţeleagӑ astfel de lucruri, cu atât mai puţin vreun adult care nu le pricepe el însuşi. Cert era cӑ le simţea totuşi cumva, în felul sӑu propriu. Când tatăl sӑu îi mai atrăgea atenţia la o boacӑnӑ sau alta, se ruşina atunci pe loc şi pricepea cӑ greşea. Încerca apoi sӑ se corecteze şi o fӑcea cu bune intenţii, fie şi numai în acea singurӑ datӑ. Praf şi pulbere se alegea însӑ de cuvintele părintelui sӑu atunci când vocea acestuia era ridicatӑ ori iritatӑ, sau, şi mai bizar, când tatăl alegea sӑ povestească în public despre nӑzbâtiile sale cu el de mânӑ, cu el de faţӑ. Descoperirea în faţa unor străini a faptelor sale (despre care se lӑsa sӑ se înţeleagӑ cӑ sunt recurente) îl încrâncenau în loc sӑ îl înveţe firescul acceptării propriilor erori. Nici pӑrintelui nu îi era uşor şi, probabil, pentru el frustarea era mai teribilӑ, vӑzând ce puţin efect aveau fiecare din încercӑrile sale.

Tot înmulţindu-se astfel de situaţii, într-o bunӑ zi băiatul decise sӑ îi arate părintelui sӑu cât de mult greşeşte sӑ îl considere un zӑpӑcit, un încurcӑ-lume. Fusese atenţionat recent, sau cel puţin asta îl rӑnise mai abitir pe atunci, cu privire la modul imprudent în care își cheltuia banii personali. La zece ani ar fi putut sӑ dea dovadӑ de ceva mai multӑ chibzuinţӑ şi sӑ nu își mai arunce puţinele economii pe aceleaşi bomboane de proastӑ calitate, sau pe câte o minge „de treize’ș’cinci”, balon rar rotund, pe care îl împӑrţea cu alţi vecini de vârsta sa timp de cel mult o sӑptӑmânӑ, pânӑ când îl spӑrgeau de atâta utilizare împreunӑ. Cuvintele îl dureau, nu pentru cӑ nu le-ar fi ştiut adevărate, dar ceva anume, tonul folosit cel mai probabil, îl percepea ca extrem de umilitor şi nu îi dădea posibilitatea psihicӑ de a accepta adevărul ca atare şi de a se corecta.

Decise, spuneam, într-o zi cӑ va arӑta el cât de grijiiliu şi de altruist poate sӑ fie cu banii sӑi. Se hotӑrî sӑ cumpere ceva pentru casӑ, ceva de mâncare de exemplu. Ieşi hotӑrât din casӑ având în buzunar toţi banii lui, o bancnotӑ de zece lei numai, şi se îndreptӑ spre alimentara de vizavi. Înăuntrul acelui spaţiu aproape străin dӑdu peste rafturile goale. Plecӑ dezamăgit şi derutat de aceastӑ înfrângere nescontatӑ, neştiind cum să procedeze mai departe. Brusc își aminti cӑ la prima intersecţie se mai afla o altӑ alimentarӑ. O vedea deseori din tramvai, atunci când mergeau cu toţii spre centrul orașului. Nu mai ştia exact: sӑ fi fost douӑ sau trei staţii de mers de acasӑ? În fine, nu avea importanţӑ. Va sta în faţӑ şi va privi atent pe geam, în partea stângă, iar când va zӑri alimentara, va coborî din tramvai.

Planul fiind deci perfectat, porni rӑzbunӑtor în expediţie. Înainte ca tramvaiul sӑ oprească la a doua staţie, văzu magazinul pe geam şi se grӑbi spre uși. Tocmai la timp, cӑci observӑ cum pe lângă el urcarӑ sus trei controlori. Gândul cӑ ar fi putut fi prins fӑrӑ bilet îl îngheţӑ pe moment. Se dezmetici totuşi şi traversӑ bulevardul cu atenţie crescândă de pe acum.

În cea de-a doua alimentară, superior aprovizionatӑ faţӑ de cea precedentӑ, descoperi conserve şi borcane, plus nişte oase de porc aruncate pe o tejghea. Îşi dădu dintr-o datӑ seama cӑ, de fapt, nu are prea multe opţiuni cu puţinii sӑi bani. Se opri în cele din urmӑ la un borcan de mazӑre. Acasӑ, atunci când se desfacea un astfel de borcan, gusta şi el câteva boabe, care îi plӑceau aşa puţin sӑrate. Borcanul costa opt lei şi nouӑzeci de bani. Întinse banii vânzӑtoarei care, scoasӑ din apatia comunӑ vremurilor şi meseriei sale şi amuzatӑ de siguranța (de lipsa totalӑ a ei, mai precis) cu care făcuse comanda, îi puse borcănelul într-o punguţӑ firavӑ de plastic şi îi înmânӑ restul pânӑ la ultimul bănuț. Băiatul ieşi victorios afarӑ.

Traversӑ înapoi spre staţia de tramvai, mândru nevoie mare de reuşita sa. Lui singur îi venise ideea generoasӑ de a cumpӑra ceva pentru casӑ din banii sӑi, singur ajunsese atât de departe pânӑ la aceastӑ alimentarӑ şi tot singur alesese borcanul cu mazăre, pe care îl ducea acum spre casӑ legănându-l în punguţa lui. În stația de tramvai își aduse aminte de cei trei controlori şi îi pieri curajul de a mai cӑlӑtori fӑrӑ bilet. Se hotărî fӑrӑ ezitare sӑ se întoarcă pe jos acasӑ. Dupӑ atâtea realizări într-o singurӑ zi, drumul în linie dreaptӑ pânӑ la blocul sӑu părea o joacӑ de copii. Erau nişte clipe când se simţea un pic altfel, nici el nu ştia prea bine cum. Aşa, mai matur.

Trecu pe trotuarul opus şi în clipa în care fӑcu primul pas, punguţa se rupse, iar borcanul se izbi de asfalt fӑcându-se cioburi în faţa ochilor sӑi.

Rӑmase preţ de câteva clipe lungi cu ochii aţintiţi la mazӑrea împrӑştiatӑ primprejur. Îi trecu mai întâi prin minte un gând ridicol, cӑ cineva s-ar putea sӑ îi cearӑ sӑ cureţe acea mizerie de pe trotuar, iar el nu ar fi avut nicio idee cum sӑ o facӑ. Ce rapidӑ fusese trecerea de la satisfacţia infatuatӑ a acţiunilor sale, la umilinţa şi degringolada interioarӑ pe care o simţea acum. Nu îi veni sӑ plângӑ de ciudӑ (se mândri o vreme cu acest lucru), dar în fond nu avea mare importanţӑ. Nu mai avea altceva de fӑcut decât sӑ se întoarcă, pe jos, acasӑ. Se gândea cătrănit cӑ rӑmӑsese şi fӑrӑ cei zece lei, şi fӑrӑ ceva cumpӑrat în locul lor, şi fӑrӑ nicio urmӑ din propria mândrie.

Un bărbat cam de vârsta tatălui sӑu se apropie atunci de el şi îl întrebӑ dacӑ ceea ce este împrӑştiat pe jos este borcanul sӑu. Cu vocea gâtuitӑ şi fӑrӑ sӑ-l priveascӑ spuse cӑ da, voise sӑ îl ducӑ acasӑ. „Mӑi, bӑiete”, zise bărbatul, „o sӑ te certe pӑrinţii acasӑ, aşa este?”. Apoi, îi strecurӑ în mânӑ o hârtie de zece lei şi plecӑ mai departe.

Nu fu în stare sӑ articuleze niciun sunet, niciun „mulţumesc”, nimic. Doar privea în mâna sa banii pe care îi crezuse definitiv pierduţi adineaori. Era bulversat mai ales de faptul cӑ primise înapoi exact suma pierdutӑ. Abia acum înţelese cât de mult greşise plӑnuind sӑ îi dea propriului tatӑ peste nas, cum fusese pedepsit pentru asta şi cum, în mod neaşteptat, tocmai fusese iertat (şi, iatӑ, pe deplin!). Era numai un copil aflat la poarta vieţii şi totuşi auzea în sinea lui clar şi rӑspicat adevărul acestor gânduri.

Bӑgӑ banii în buzunar, traversӑ iarӑşi înapoi spre alimentarӑ şi cumpără un alt borcan de mazăre. Cu atâta timp deschis în faţӑ, își permitea sӑ ignore vocile sale interioare.

Invatare prin ratare