Cronici la iarbă verde

Era o vreme, dragii moșului, când subsemnatul avea tot viitorul în față, inclusiv pe plan fotbalistic. Privind retrospectiv, cred că au fost puține lucruri în viață la care m-am priceput la fel de bine precum la a manevra balonul rotund în perioada copilăriei târzii. În locul în care am crescut nici nu aveai mari șanse să te faci altfel remarcat decât dacă demonstrai că posezi abilitatea de a lua pe nesimțite un obiect din fața celuilalt și de a-l ascunde de el.

La școală participam la campionatele anuale, eveniment la care, ca de obicei, pe margine viermuia întreg puietul școlar. Printre ei se mai strecura uneori chipul unor personaje necunoscute, despre care aflam ulterior că sunt antrenori la diverse cluburi sportive veniți în căutarea de noi talente. Pe toți îi refuzam cu încăpățânare, căci (să nu fim modești că nu avem de ce) eram abordat cu propuneri de transfer la fiecare ocazie de mai sus. Motivele nu importă acum, destul să spun că înțelesesem felul în care pusese pe atunci problema tata.

Astăzi, la sfârșitul unei perioade în care am tot privit de pe margine o serie de meciuri de fotbal autohton, nu pot decât să mă felicit că n-am început o carieră fotbalistică la juniorii de la Steaua, Sportul Studențesc sau vreun Club Sportiv. Mai întâi au fost intuiții vagi, pe care le-am conștientizat ulterior când s-au tot repetat. Trebuie să recunosc că un real ajutor în fixarea idiosincraziilor mele l-au avut și colegii de peluzӑ, sute de mii de foști sau actuali sportivi de cel mai înalt nivel, fini cunoscători teoreticieni ai fotbalului. E drept că dumnealor, având o masă peste medie, alură de oarecepitec, vocabular restrâns la imprecații, ori fluide corporale în exces pe care le elimină periodic cu țintă, e mai greu să fie luați în serios de cineva neconectat la fenomen. Mie însă edictele lor mi-au inspirat încredere, destul cât să simt că pot generaliza la rândul meu în voie.

Prin urmare, stau acum și mă uit la personajele care evoluează pe un teren de fotbal. Îi urmăresc încă de când intră în arenă, desfășurându-se tactic pe gazon precum un corp de elită în toată splendoarea lui. Aparent avem de-a face cu tot ce are țara mai scump și mai mândru: atleți adevărați, bărbați obișnuiți cu efortul fizic, încercați de viață, bine făcuți, siguri pe masculinitatea lor, pe mușchii lor, pe talentul genetic daco-latin și pe picioare. Unii, nu mulți, și pe capul din dotare. Cel puțin așa am spune la prima vedere privind la minunățiile aistea di ficiori.

Ei bine, rar ne este dat să ne înșelăm mai amarnic. Căci, uite, vedem cu proprii ochi că oamenii aceștia arată de parcă ar fi măcinați de tot felul de probleme acute de sănătate. În afara arenei par a fi, în avuția lor afișată, cât se poate de teferi și de admirabili, însă în clipa în care se echipează și ies la încălzire ceva-ceva se întâmplă. Instantaneu, fără vreun avertisment vizibil. Unul nu poate să alerge deloc, altul aleargă însă pare că o face într-un fluid cu densitate mare. Mai încolo dai peste altul cu deficiențe de auz: nu pricepe nimic din ce i se spune, indiferent de intensitatea sonoră cu care i se comunică mesajul. Orice formulă ai trimite ca antrenor pe teren, vei găsi în ea mereu unul cu cârcei sau cu gleznele distruse, altul cu probleme de respirație, dificultăți de orientare, dureri de cap sau doar tare de cap, spasme felurite, lipsă de acuitate vizuală și așa mai departe. Iar acestea vin câteodată în combinații de beteșuguri gândite parcă de un dadaist sadic: calviție cu pilozitate excesivă, ADHD cu platfus, submasă musculară cu intestine jucăușe (judecând după grimase), probleme de echilibru cu orice îți trece prin minte. Uneori, când ai impresia că ai nimerit și peste un exemplar valid, se dovedește că te afli în prezența manifestă a unui sindrom Tourette; totuși ăsta, dacă în rest e corespunzător și se află în echipa cu care ții, accepți să ți se adreseze cum vrea el. Și toți, absolut toți par atinși de osteogeneză imperfectă, boala aceea care te face, la cel mai mic ghiont, să te zvârcolești pe jos de durere, invocând sonor varii formule de acces la mnezeități, familii, morminte și alte spații sacre.

Mă întreb care să fie cauzele unei atare simfonii de infirmități. Să fie modulațiile date de vibrația fonică a tribunei? Vreun sindrom agorafobic manifestat în masă? Aerul stătut de la nivelul gazonului să îi lase fără suflu vital?  Ce anume atacă sistemul imunitar al acestor tineri de îi preschimbă din hopliți în nevolnici? Eu cred că de la iarbă li se trage. Nu știu, o crește pe gazon o anumită specie de plantă psihotropă, o avea abilități malefice de descântec, o fi plină de bacterii ucigașe microscopice, s-o dezvolta pe un sol iradiat, habar n-am. Dar nu poți să nu observi că, atunci când vreun jucător este scos afară din teren, întotdeauna pe targă, acolo, pe asfaltul clasic, strămoșesc, își revine în mod miraculos. Ai crede că, odată cu pășitul pe iarbă, asiști la refacerea în sens invers a evoluției până la stadiul de moluscă. Bine că toată chestiunea durează cel mult două ore, deși, la ce sechele pare că se pot dezvolta, și atât este prea mult.

Știu că uneori ne mai lăsăm luați de val și îi privim ca pe niște persoane sănătoase, ieșite în public direct din obscurul unor pregătiri de tip gladiator, gata să-și demonstreze calitățile. Așa pare cel puțin, astfel vorbesc ei înșiși despre ei, numai că realitatea ne contrazice pe toți. Hugh Laurie s-ar plictisi probabil în mijlocul acestor pacienți de policlinică (poate osteogeneza aceea să îi trezească ceva interes), dar pentru mine simptomele sunt fascinante. Și mai ales ubicuitatea lor, încât mă fac să mă întreb dacă orice tânără speranță pornind pe calea fotbalului va ajunge inerent o epavă. Ori, dimpotrivă, poate că ești acceptat în tagma respectivă doar după o anamneză detaliată, în care trebuie să faci dovada unor acute, indemolabile, irecuperabile indispoziții fizice.

În aceste condiții este o cruzime să compari acești pseudo-bărbați debili fizic – să luăm unul dintre cele mai gratuit răutăcioase exemple – cu amazoane plesnind de sănătate și vigoare, care evoluează în sporturi incomparabil mai puțin solicitante precum gimnastica, handbalul sau tenisul de câmp. Desigur, nu sunt decât niște femei, chiar adolescente unele din ele, în schimb sunt zdravene, întregi, fără nici urmă de problemă fizică ori emoțională (o sportivă adevărată nu are așa ceva, asta ar mai lipsi!). Le dă mâna, vezi bine, să se ridice de jos pur și simplu atunci când cad sau să nu (se) plângă atunci când sunt lovite bărbătește. Ia să încerce dumnealor, sau orice cârcotaș de altfel, să susțină nevoile unui sport purtând asupra lor un bandaj la coapsă, un tendon încă fisurat, o entorsă vag fixată, o încheietură care nu se va mai așeza vreodată cum trebuie, și asta în timp ce este nevoie să alerge continuu, stânga-dreapta, sus-jos, față-n spate, pe o suprafață dură care solicită la maximum genunchii și tendoanele, după o minge care nu stă locului, frate, carevasăzică de rotundă ce e.

Sincer, mi-ar fi fost milă de mine să fi ajuns în halul ăsta de troglodit și de șontorog la nici douăzeci și cinci de ani. Lasă, mai bine sănătos. Mai puțin efemer nu am cum a fi.