Vorba babei şi scornirea moşului

O privisem până în acel moment în tăcere, gustând din când în când dintr-un pahar cu vin roșu. Chiar şi atunci când sorbeam lichidul tânăr nu îmi mutam privirea de la ea, de nu cred că o săgetam mai intens atunci, de parcă dincoace de transparența sticlei eram mai ascuns şi mai liber de a scruta.

Fața mea era lipsită de orice expresie, sau cel puțin aşa credeam. De la o vreme nu mai eram atent la ce se spunea efectiv. Încercam să înțeleg ceva din cerbicia cu care se străduia să explice utilitatea astrologiei şi a altora asemenea ei, varianta simplificată pentru ceea ce fusese inițial o discuție lejeră, acolo unde finețurile intelectuale, oricât de bine intenționate ar fi, cer timp şi nu sunt întâmpinate cu prea multă răbdare.

Am aruncat într-o doară o privire în jur. Lângă noi se strânseseră câteva dintre fetițe obosite de prea multӑ joacӑ, atrase de logoreea vecinei de pahar şi de chestiunile incitante pe care le auzeau din gura ei. Se dovedise că fiecare copilă poseda atribute utile discursului: unele erau leoaice iar altele doar fecioare, unele se născuseră în fatidica zi de întâi a lunii, altele dimpotrivă pe 7, 16 sau 25, unele purtau în palmă urmele viitorului celui mai strălucit, altora mai trebuia să le fie chestionată aura în căutarea celei mai inspirate explicații de bine. Niciuna din ele nu era încă băutoare de cafea, ceea ce îngreuia, fireşte, desconspirarea destinelor. Era frustrant, bănuiesc, să pomenești de fiziognomie sau frenologie unora care nu au cap pentru așa ceva, dar, în fine, trebuie să te descurci cu ce ai la îndemână.

Pe de altӑ parte, era şi genul de relatare care, pronunțând convingeri și cunoștințe, avea parte de susținerea tacită a celor din jur. Oamenii ascultau tirada cu oarecare atenție dând apobator din cap când şi când. Uneori cineva intervenea în discuție, foarte sumar, doar ca să certifice unul din corolare prin câte o întâmplare personală, al cărei sens se putea în sfârșit desconspira în sensul cel mai adecvat. Eu simțeam că încep încet-încet sӑ-mi pierd răbdarea, nu atât pentru că mă irita tema in sine, cât mai ales fiindcă îi vedeam pe ceilalți prinşi în vârtej. Şi mai ales pe cele mici. Adulții măcar erau convenabil blamabili datorită propriei experienţe de viață din care ar fi putut şi ar fi trebuit să-şi facă pavăză, dar ele, săracele, nu aveau nicio vinӑ.

Lucrul de care mă temusem vedeam în cele din urmă că sunt nevoit să-l înfrunt. Mi se ceruse părerea într-un fel cumva ostentativ, pe care era destul de greu să îl mai evit. Puteam fi în sfârșit aspru şi necruțător, fără să iau prizonieri, crezând nu atât în adevărul cuvintelor mele, cât în faptul că se pot impune de la sine. Sau puteam fi evaziv, este un lucru la care mă pricep mult mai bine. Aveam şi opțiunea neseriozității, a micii ironii care te poate scoate din cele mai neplăcute situații. Pe măsurӑ ce tăcerea se prelungea înțelegeam că trebuie să spun totuși ceva. Ceva şi pentru cea care vorbise, sau mai bine spus împotriva ei, ceva şi pentru cunoscuții din jur, ori pentru fete, ori chiar pentru mândră, şi ea prezentӑ acolo.

Bunul simț îmi şoptea să evit totuși acea satisfacție de a da peste nas cuiva care deschisese o cutie a Pandorei din prea multӑ aroganță. Aşa se întâmplă când nu stăpânești cum trebuie termenii şi vorbeşti despre mistere numindu-le secrete, crezând că le poți trata similar şi, prin urmare, devoala complet într-un final. Secrete avem cu toții şi le ştim drept lucruri reale, palpabile, ascunse massei, dar a căror cunoaștere este totuşi posibilă. Pe când misterele nu se dezvăluie în întregime nimănui. O stea ca aceea de deasupra noastră nu ştim dacă este mică sau mare, apropiată sau depărtată, dacӑ este sau nu înconjurată de planete capabile de a susţine viața, indiferent ce o înțelege NASA prin asta. Lucrurile acestea vor rămâne un secret până într-o bună zi când, mulțumită ştiinței, s-ar putea să le aflăm (ceva mai) precis. Ideea e că nimeni nu se îndoiește că steaua are astfel de caracteristici, chiar dacă nu ştim exact cum sunt. Dar de ce există steaua aceasta şi cum se înlănțuie ea în firea lucrurilor… dacă am accepta că ne putem pune o astfel de întrebare, asta este mai degrabă pentru omul din noi şi trimite direct la mister. Aici mereu rămâne ceva pe care noi oamenii nu-l putem desluși cum trebuie, de parcă misterul ține întotdeauna o mică parte, esențială, numai pentru el. Nu se cuvine, pare-se, să ştim într-atât încât să nu ne mai punem întrebări. Iar dacă totuși ne iluzionăm că suntem capabili de un răspuns, convenabil şi potrivit pentru statusul de adevăr personal, e bine să ne așteptăm să apară şi alte astfel de „adevăruri”, de acolo de unde nici nu ne-am gândi, şi să ne dea fiecare din ele peste nas.

Prin urmare cu bun-simț şi direct, serios şi ironic, afabil şi incomod. Cum spui ceva astfel încât să fie înțeles cât mai bine de cât mai multă lume deodată? Brusc mi-am adus aminte de Parabole şi de faptul că recursul la poveste, la plimbarea alene pe margini de drum, este aproape de fiecare dată inspirat şi eliberator. Şi, mai mult pentru copiii din jur, am început să dau din gură cam nesigur, cu hopuri şi multe ezitări…

Singur, atât de singur

A te simţi deseori izolat în mijlocul colectivelor de tot felul poate fi mai mult decât o simplӑ senzaţie, poate fi un fapt cât se poate de real. Nu ştiu dacӑ sӑ denumesc impresia sau faptul acesta ceva recomandabil de a fi evitat ori ba, cӑci sunt situaţii în care tӑcerile singurӑtӑţii sunt benigne, de nu chiar benefice pentru spirit. De multe ori este vorba de o senzaţie care apare în anumite momente, deseori izolate, poate cu motive cât se poate de obiective, care însӑ ulterior se generalizeazӑ în întreg spaţiul vieţii. Te crezi, la modul general, un om singur pentru cӑ te simţi ocazional singur. Și ajungi sӑ te comporţi în consecinţӑ devenind, de data aceasta în mod efectiv, o persoanӑ izolatӑ de ceilalţi.

Dincolo de patologic, de rӑul pe care uneori ţi-l faci cu mâna ta, de viaţa dificilӑ şi aşa mai departe, se poate pune problema găsirii unei explicaţii în douӑ moduri. A te izola este posibil sӑ fie o chestiune de caracter, o predispoziţie spre însingurare. Firea se poate retrage din lume în mod nativ ori volitiv şi poate încerca sӑ își găsească liniştea departe de aglomerarea agresiv-ternӑ din agora. Existӑ apoi un alt motiv, care ţine cumva de zona de probabilistică a matematicii. Cu cât ai un spirit mai dezvoltat, indiferent de direcţia în care se manifestӑ acesta, cu atât cresc şansele de a te depӑrta fӑrӑ voie de distribuţia gaussianӑ. Trebuie sӑ te consolezi cu ideea cӑ majoritatea este condusӑ de afecte, idei, nevoi, dorinţe şi în general de un mod de viaţӑ pe care, în totalitatea lui, nu îl împӑrtӑşeşti. Prin forţa lucrurilor îți petreci viaţa cӑutând afinitӑţi în afara câmpului manifest al massei, pentru simplul motiv cӑ numai dincolo de ea le mai poţi găsi.

Cum ar veni, prima situaţie ar ţine de subiectivitatea alegerii, iar a doua de obiectivitatea ei. Asta doar la o prima vedere însă, pentru cӑ vorbim de uman, iar în acest spaţiu „simplu şi clar” nu existӑ. Nu orice deplasare către marginea unui colectiv este o consecinţӑ obiectivӑ a cӑutӑrii vecinӑtӑţii unor caractere superioare şi familiare. Astӑzi, deseori este cazul unor firi veşnic nemulţumite, ori a celor atât de ancorate în modernism încât nu își dau seama cӑ de fapt se mişcӑ mereu dincolo de el (HRP citat şi înţeles aproximativ: Modernismul, ca atare, nu existӑ. Modernul nu stagnează niciodată în curentul respectiv sau în oricare altul, nu cautӑ sӑ atingӑ şi sӑ rămână într-o stare anume de existenţӑ. Atributul sӑu principal este mişcarea. Intenţia sa de a fi modern este echivalent cu a spune cӑ doreşte a fi în orice clipӑ „mai modern” decât alţii şi chiar decât propria modernitate din prezent. Cu alte cuvinte, de a se plasa de unul singur într-o continuӑ stare de post-modernitate, de a fi în mod constant on-the-road şi de a se mişca asimptotic către un punct final pe care nici nu îl cunoaşte şi nici nu îl intereseazӑ a-l atinge cu adevărat, ci plӑnuieşte a-l depӑşi chiar înainte de a ajunge la el.).

Nici nu mai ştiu cât de des am vӑzut în viaţӑ repetarea aceluiaşi mod şablonard de a dori sӑ fii diferit de ceilalţi. Când nu dispui de un aparat cognitiv şi intelectual de care sӑ te foloseşti pentru a ieşi din apatia traiului la comun, orice opţiune pare bunӑ. Ultima gӑselniţӑ astӑzi este cea a bӑrbaţilor cu barbӑ lungӑ şi dezordonatӑ, idee preluatӑ de la vechi lucrӑtori prin pӑduri sau alte zone izolate, cӑrora numai la a avea o expresie facialӑ civilizatӑ nu le stӑtea gândul. A-ţi ascunde faţa dupӑ fire de pӑr este prin urmare un semn de a împrumuta virilitate, sugestie care pare a fi manӑ cereascӑ pentru indivizi (în majoritatea lor, cel puţin) ce poartӑ pantaloni de firmӑ de tip outlet şi sandale asortate cu gentuţa. În fond, senzaţia este cӑ personajul se poziţioneazӑ pe el însuşi în spatele bӑrbii, sub a cӑrei simbolisticӑ el, fiinţӑ mai eternӑ decât propriul pӑr, sucombӑ. Cӑ hominis volant, barba manent. Ori a te depersonaliza astfel în dorinţa de a-ţi afirma unicitatea poziţionându-te într-un grup, nu ştiu, îmi pare ceva greu pânӑ şi de formulat.

Eu cred cӑ trebuie făcută distincţia între a trӑi la margini şi a trӑi marginal. Elitele, de exemplu, nu prea sunt găsite în mijlocul mulţimii, dar altfel nu vieţuiesc defel provincial. Mai degrabӑ marginali sunt prea-moderniştii, ştiinţificii religios, semidocţii, corecţii-politic, militanţii de tot felul (or fi termeni forțați, dar sper sӑ se înţeleagӑ) şi asta în timp ce, aflaţi aproape numai ei sub lumina reflectoarelor, declamӑ foarte vocal cӑ s-ar gӑsi spre limitele societӑţii.

*

Prin urmare, dacӑ trec egocentric spre ale mele şi declam cӑ eu personal m-am simţit deseori singur în colectivele prin care m-am nimerit, nu înseamnă cӑ pot trage imediat şi vreo concluzie certӑ din acest enunț. Aş putea enumera câteva cauze posibile (sau sunt efecte?!), însă cum anume ar putea fi ele înţelese, rămâne o sarcinӑ pentru cineva mai priceput. Este o treabӑ simplӑ inventarierea lor, cӑci nici nu sunt în fond aşa multe.

Obişnuiesc sӑ iau masa singur; la servici, vreau sӑ spun. Am lucrat mereu în colective mici, dar sӑ fie asta o explicaţie suficientӑ? Am mereu mâncare adusӑ de acasă, în timp ce ceilalţi comandӑ invariabil food online, a cӑrei sursӑ o variază săptămânal din motive de plictis ori de siguranţӑ alimentarӑ, bănuiesc. Ciorbe lungite, pizza, bolognese, şniţel cu cartofi prӑjiţi, cole şi licori de la dozator, prӑjituri “de casӑ”. Versus supe creme, ostropel, salate felurite, sushi, spaghete cu brânză, negrese, limonadӑ cu mentӑ crescutӑ în jardinierӑ, cafea cu lapte şi tacâmuri de inox. Cum sӑ împaci bucătăria de acasӑ cu cea de campanie?

Nu fumez. Adio socializare regulatӑ, de minim opt ori pe zi.

Citesc cam orice îmi cade în mânӑ (mai precis, vorba lui Pleşu, citesc cӑrţi). Majoritatea lucrurilor le înţeleg foarte superficial, expresie care este un oximoron, dar altora mi s-a întâmplat adesea sӑ par un ins capabil sӑ poatӑ discuta pe marginea a tot felul de subiecte. Pot avea păreri în legӑturӑ cu o serie de lucruri, de nu chiar convingeri solide, chestie de naturӑ sӑ facӑ pe oricine instantaneu antipatic indiferent de context.

Meseria în sine nu invitӑ la discuţii lejere capabile de a iniţia şi menţine apropieri. Prin urmare, subiectele cu iz profesional sau anecdotele tematice se exclud, cât timp numai eu le înţeleg.

Nu prefer jocurile la modӑ de tip biliard sau bowling. Dimpotrivă.

Nu mi-a plăcut vreodată sӑ dansez, sӑ petrec nopţile prin baruri ori discoteci, sau sӑ îmi împrӑştii superficial afecţiunea (de ce le-am pus pe acestea într-o singurӑ frazӑ este o temӑ pentru altӑ datӑ). Cu alte cuvinte, experienţa în domeniu, atât de preţuitӑ în cercurile de persoane cool, este cu desӑvârşire nulӑ. Un exemplu în care acest fapt devine imediat vizibil este activitatea de tip team building, acolo unde comportamentul meu este de-a dreptul deviant, refuzând sӑ mă îmbӑt, sӑ strig noaptea la lunӑ ori sӑ îmi încerc norocul.

Nu am fost vreodată la Costineşti ori la Vamӑ. Ce-a fost pânӑ aici mai poate comporta cu multӑ îngӑduinţӑ o formӑ scuzabilӑ, dar asta pune capac la toate. O atare lipsӑ structurală a „omului din mine” nu poate, nu are cum fi iertatӑ. Ori uitatӑ.

*

Astfel de momente, în care propria viaţӑ apare una plinӑ de solititudine ca sӑ zic aşa, apar în gândurile fiecӑruia. În multe din cazuri este vorba de o impresie greşitӑ, nu de o certitudine obiectivӑ. Mai întâi pentru cӑ ne vine dintr-un registru comparativ. Ne simţim singuri pentru cӑ pӑrem a fi mai singuri decât cei din jur. Nu ne spunem cӑ poate alţii sunt mai activi sau duc vieţi mai împrӑştiate decât noi şi de aceea au sau doar lasӑ impresia unui numӑr de legӑturi umane sensibil mai mare. Poate cӑ meseria lor presupune relaţionӑri din cele mai diverse. Poate cӑ, în fine, ӑsta este felul lor de a fi. Sunt poate genul de oameni pentru care întâlnirile prin lume, pentru a se întâmpla ori întreţine ulterior, au mai puţine condiţionӑri decât avem noi. Pe de altӑ parte, de ce ne oprim doar la aceştia, de ce nu ne-am compara cu ceilalţi? Am descoperi poate partea cealaltӑ a paharului, am afla cӑ putem cântӑri şi într-un sens mai optimist şi, cine ştie, poate am înţelege finalmente inutilitatea comparaţiilor de acest fel. Eu unul nu aş întreţine prea mult senzaţia cӑ am avea fiecare, în orice situaţie, capacitatea de a ne înţelege foarte bine pe noi înşine.

Un alt motiv ţine de un aparent realism. Nu ne mai comparӑm cu unii sau cu alţii, ci o facem faţӑ de un reper anume, care, de vreme ce este obiectiv, ne obiectivizeazӑ şi nouӑ pӑrerea. Nu vreau sӑ discut despre felul în care ne alegem modelul şi care de cele mai multe ori este total nepotrivit pentru felul nostru de a fi. Aş menţiona un alt lucru. Suntem chiar atât de singuri pe cât ne considerӑm a fi? În jurul nostru nu este chiar nimeni? Nu avem cu toţii familii: soţi, soţii, copii, bunici, fraţi, surori? Este imposibil sӑ nu ne simţim “împreunӑ” mӑcar cu o parte din ei. Apoi, avem fiecare câte un prieten bun, vreo cunoştinţӑ cu care, numai cu ea, putem discuta anumite subiecte, un vecin sau un coleg mai apropiat, vreun partener preferat de tango, un amic online (în ziua de azi) şi aşa mai departe. Toţi aceştia sunt în jurul nostru la îndemânӑ. Cum de am ajuns, ducând pare-se o viaţӑ eminamente solitarӑ, sӑ ne procopsim totuşi cu ei? Ori, dacӑ în prezent suntem spre finalul unui proces care începuse altӑdatӑ mai optimist şi în cadre mai aglomerate, care ar fi cauzele reale ale însihӑstririi noastre? A fi în comuniune cu altcineva este o expresie foarte frumoasӑ. Știm bine ce presupune ea?

Critica mea cu privire la impresia de însingurare nu este nici universalӑ, nici prea obiectivӑ şi nici nu are prea mult sens pe alocuri. Cu adevӑrat marginalӑ, mai vine şi în contextul ironic al unor întrebӑri nerӑspunse care îşi cautӑ tot aici replica. Câteva idei ici-colo, doar pentru a încerca a înţelege mai bine motivele nefericirii unora dintre oameni. În cele din urmӑ sunt nelӑmuriri şi idei tocmai bune de discutat, numai sӑ avem cu cine.

Singur

Nominalizare Liebster Award

Se întâmplă ceva aparte cu scrisul pe un blog. De parcă ar avea o viață proprie, independentă de a autorului respectiv. Atunci când scrii într-un format care se adresează unui număr restrâns de persoane, fie și declarativ numai, nu te aștepți totuși să fii prea mult luat in serios. Iar experiența îți spune că nu te înșeli mai deloc. Izolarea dă roade, ca să zic așa. Aproape nimeni nu te vizitează, în afară de câțiva sosiți întâmplător, probabil aflați în trecere, în căutarea unor slove mai de soi decât ale subsemnatului.

În afară de ei – și de altcineva care găsește suficient de multe puncte de interes în rânduri (mai multe decât merită) încât să le propună pentru o nominalizare. Dacă ar fi să rămân lucid și rațional, aș zâmbi cu îngăduința celui care știe cam câți bani face și care își spune că numai la asemenea lucru nu îi poate sta mintea unui om franc cu sine însuși. Dar gestul acesta al persoanei care are încredere în tine și care îți vorbește, cu un alt fel de surâs, de înmuguriri și de bucuria de a te citi, are în el ceva atât de dezarmant și de donquijotesc, încât nu i se poate răspunde altfel decât supunându-i-te cu umilință.

*

Regulile:

– mulțumește persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
– răspunde la toate întrebările primite;
– nominalizează 11 bloggeri care au sub 500 de followers;
– formulează 11 întrebări pentru cei nominalizați de tine;
– nu poți nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
– trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit, să se informeze cum trebuie;

Să raspund deci la întrebări:

  1. Care e autorul tău preferat?

Nu am aflat niciodată plăcere în a citi un singur nume. Am observat pe de altă parte că s-au strâns de-a lungul vremii în bibliotecă mai multe cărți de același autor. De exemplu, de Andrei Pleșu.

  1. Ce simți când scrii ceva?

Sentimentele sunt destul de amestecate. Mă bucur că scap de câte un subiect, ori că îmi lămuresc vreo idee, ori că reușesc să exprim vreo banalitate esență, dar, peste toate, rar mă mulțumește ce a ieșit.

  1. Ce spune blogul tău despre tine?

Habar n-am ce spune celorlalți. Cred că mai degrabă amuză, din tot felul de motive pe care nu cred că mi-ar conveni să le aflu, decât place sau pare interesant. Mai am ocazional surprize plăcute, pe care le citesc printre rândurile celorlalți.

  1. Ce crezi despre literatura română contemporană?

Din păcate, nu o cunosc deloc.

  1. Ce țară îți dorești să vizitezi cel mai mult?

Mi-as dori să vizitez pe îndelete Romania. Altfel, mi-ar plăcea să văd locuri, nu țări.

  1. De ce îți este cel mai frică în viață?

Am temeri cât se poate de mundane.

  1. Care e cel mai mare regret al tău?

Nu știu, nu am mari regrete. O fi legat de propria fire.

  1. Ce faci când ai o zi proastă?

Am descoperit de mic copil că, după o zi foarte proastă, cel mai bun remediu este seara petrecută alături de familie, urmată apoi un somn bun.

  1. Carieră sau familie?

Sunt unele excepții notabile legate de importanța unei cariere, cum este cazul profesiilor nobile. Altfel, să fie aceasta o alegere ultimă? Familia ori cariera, copilul sau maşina? Iubirea versus recunoașterea de tip provincial?

  1. Ce părere ai despre blogurile mondenităților?

E și asta un mod de a arăta, în fapt, că nu știi ce să faci cu propria plictiseală.

  1. Ce-ai schimba la blogul tău?

As schimba eu multe (ideatică, conținut, constanță), vorba e să și pot.

Cam atât legat de întrebări. Nu voi trimite mai departe „leapșa” aceasta, sau cum se numește, pentru simplul motiv că nu știu cui. Blogurile pe care le citesc ocazional sunt în mare parte deja nominalizate sau prea cunoscute pentru a se încadra în cerințe. E un lucru chiar bun că niciunul nu are nevoie de o astfel de nominalizare din partea mea. Ceea ce închide foarte potrivit ciclul discreției acestui spațiu.

*

Pentru cei care totuși ar citi acest post și ar dori să existe o continuare a lui, îi rog să arunce o privire peste alte unsprezece întrebări alese pe fugӑ și să răspundă la ele dacă li se par interesante.

  1. Un exemplu de convingere dincolo de orice dubiu.
  2. Un exemplu de convingere care lasă loc dubiilor.
  3. Ce se aflӑ pe biroul de la servici?
  4. Cum citești?
  5. Dacă ai o minte deschisă la cele moderne, oricare ar fi ele, unde se oprește această deschidere?
  6. Poți ierta şi uita?
  7. Care este mâncarea preferată?
  8. Ce crezi despre naivitate?
  9. Trăim pe o Animal planet sau dăm măsura lucrurilor?
  10. Dai bani cerșetorilor? Dacă da/nu, de ce?
  11. Blogul însingurează?