Impoliteţuri

O femeie între douӑ vârste intrӑ în salӑ aducând douӑ sticle de apӑ platӑ, o ceaşcӑ de ceai şi încă una de cafea. În pofida mâinilor teribil de ocupate, se mişcӑ cu gesturi sigure de care eu nu aş fi capabil. Lasă mai întâi sticlele de apӑ pe masӑ în faţa celor doi manageri cu care ne întâlnim în dupӑ-amiaza aceasta, apoi ne serveşte pe noi. Observ cu surprindere cӑ am în faţa mea ness şi nu cafea şi cӑ acesta este frecat şi preparat aşa cum se fӑcea odinioarӑ. Crezusem mai devreme cӑ avusese o simplӑ greşealӑ de exprimare, dar uite cӑ sorb acum chiar dintr-un ness veritabil şi ce bunӑ îmi pare spuma adunatӑ la marginea ceştii. În atmosfera aceea familiar relaxatӑ şi protocolarӑ în acelaşi timp a meeting-ului, în care discuţia nu s-a oprit o singurӑ clipӑ, se aud anacronic vocile noastre mulţumind. Gazdele noastre nu au schițat nici-un cuvânt, nu i-au aruncat nici mӑcar o privire fugitivă. Discutӑm deja de ceva vreme, timp în care ne-am tot evaluat reciproc, mai ales eu pe ei din postura de vioara a doua. Ceilalţi sunt amândoi tineri încă, iar manierele lor nu par foarte cizelate. Unul stӑ trântit aproape pe orizontalӑ în scaunul-fotoliu vorbind deseori peste noi, iar celălalt este neras, are cӑmaşa descheiatӑ cel puţin un nasture în plus şi își accentueazӑ vorbele clipind şmechereşte dintr-un ochi. Și totuşi, abia în acel moment al ignorӑrii absolute a femeii care îi serveşte în tӑcere, îmi devin cu adevӑrat antipatici.

O senzaţie neplӑcutӑ de respingere începe sӑ mӑ inunde. Imediat ce îmi dau seama de prezenţa ei, îmi mut privirea undeva în afara ferestrei şi îmi regӑsesc treptat calmul. Mӑ gândesc cӑ simplul fapt cӑ încӑ mai am astfel de reacţii aproape fiziologice în faţa unui astfel de comportament este un semn de sănătate mintalӑ. O fi bine sӑ înveți sӑ îi controlezi manifestarea, dar în niciun caz nu trebuie sӑ îți impui sӑ o anihilezi.

Este evident o chestiune legatӑ de educaţia respectivilor, nu doar de bune maniere şi mici politeţuri. Ajunşi într-un punct al scării sociale, cei ca ei identificӑ cu mare acuitate persoane aflate pe trepte inferioare şi se poartӑ în consecinţӑ, sau, mӑ rog, în modul în care vӑd ei logica consecinţei. Am petrecut relativ puţin timp printr-o serie de instituţii şi companii de tot felul, dar peste tot aflu acelaşi comportament distant şi dispreţuitor al micului-mare şef faţӑ de proprii subordonaţi. Dumnealor uitӑ prea repede ca poziţiile pe care se întâmplӑ sӑ le ocupe, mai toate temporare, ţin strict de responsabilitatea profesionalӑ. Iar ei transformӑ totul dintr-o problemӑ de ierarhie de servici într-una genericӑ de superioritate transsocialӑ.

Este şi jenant sӑ le urmӑreşti uneori comportamentul, care se vӑdeşte de-a dreptul schizoid când persoanele cu care iau contact provin de pe diferite paliere sociale ori de alt tip. În prezenţa şefilor stau uşor cocârjați şi se poartӑ servil, excesiv de atent, vorbind strict monosilabic. Îşi regăsesc aplombul alături de amici şi de cei poziţionaţi pe aceeaşi linie organizațională, momente care îi aflӑ relaxaţi, imberbi şi, obligatoriu, frivoli. Și sfârșesc prin a fi groteşti în preajma subalternilor, pe care îi suduie ori îi tratează cu nu mai puţin jignitoare deferenţӑ şi de a cӑror prezenţӑ fizicӑ se feresc de parcӑ s-ar putea contamina cu cine ştie ce virus incurabil.

Nu ştiu care este mecanismul unor astfel de mutaţii psihice (şi, dacӑ e sӑ îl aflu vreodată, sper sӑ nu o fac pe propria-mi piele). Poate cӑ în unele cazuri respectivii nu ştiu pur şi simplu cum sӑ se comporte cu ceilalţi de la înӑlţimea noilor funcții şi se retrag instinctiv la adăpostul izolat al propriului birou, ceea ce în jurul lor poate apӑrea drept un semn de trufie. Mi-e teamӑ însă cӑ sunt rare aceste cazuri. Andrei Pleşu scria într-un loc despre astfel de oameni chestionând competenţa lor profesionalӑ realӑ. În lipsa ei respectivul se aflӑ în imposibilitatea practicӑ de a o aprecia pe a celorlalţi, ceea ce ar fi o condiţie fundamentalӑ de a îi respecta, pentru simplul motiv cӑ nu poţi recunoaşte în alţii ceea ce ţie nu îți este familiar. Sunt şi astfel de situaţii, nu zic nu, poate chiar majoritare. Însă unii din aceşti oameni îmi par chiar buni profesionişti în ceea ce fac, iar urcarea în anumite funcții nu este chiar întâmplătoare.  Problema în cazul lor este, trebuie sӑ fie, una de bunӑ creştere.

Îmi dau seama, fireşte, cӑ ar fi o utopie sӑ mӑ aştept la o atmosferӑ de continuu bonton. Munca oricărei forme asimilate verbului a conduce ţine în primul rând de responsabilitatea înaltӑ pe care ceilalţi, la modul general vorbind, nu o au. Și atunci este îngăduit ca în exerciţiul funcţiunii sӑ fie lӑsate deoparte alte manifestӑri mai de fineţe. Este posibil sӑ nu poţi răspunde la fiecare salut, sӑ nu existe efectiv timp sӑ întorci fiecare privire, ori poate trebuie, prin natura lucrurilor, sӑ îți restrângi prezenţa în grupuri altădată frecventabile. În lumea oricărei ierarhii exista o înţelegere tacitӑ asupra acestora. Însă una-i una şi alta-i alta. Privind spre înӑlţimea unei funcţii multe pot fi iertate, mai puţin lucrurile de bazӑ, cӑci nu vӑd ce te împiedică sӑ dai totuşi din când în când bineţe, sӑ nu schimbi în apelative pluralul pe singular de pe o zi pe alta sau faţӑ de oricine şi sӑ eviţi pe cât posibil mitocania pe care o consideri aferentӑ postului. Ai putea, chiar dacӑ asta cere efort (şi nu sunt deloc ironic) sӑ înţelegi ca fişa postului nu înseamnă cӑ trebuie sӑ fii veşnic încruntat şi repezit pentru a corespunde stӑrii de „mic tiran” (termenul este al lui krossfire) pe care o consideri necesarmente fireascӑ. Dimpotrivӑ, poţi umbla privind în faţӑ pe ceilalți, poţi răspunde cum se cuvine la un salut (de nu sӑ saluţi tu primul) şi poţi de asemeni sӑ nu uiţi, aşa, simplu, sӑ mulţumeşti când ţi se aduce cutare document sau eşti servit cu un pahar de apӑ. Poate cӑ uneori pare inutil şi agasant sӑ faci astfel de lucruri mӑrunte, dar pe de altӑ parte ele şi numai ele înseamnӑ normalitatea. Este fireşte superfluu sӑ speri cӑ vei primi mulţumiri comportându-te cum se cuvine. În materie de bun simţ cred cӑ e bine sӑ fim precum englezul acela naufragiat pe o insulӑ pustie, care nu își opreşte în niciun moment ciclul de viaţӑ de gentilom: se scoalӑ devreme, se spalӑ, se îngrijeşte de el, ori mӑnâncӑ stând jos şi fӑrӑ sӑ hӑpӑie. Numai astfel viaţa lui întreagӑ capӑtӑ sens, atunci când pune la lucru ceea ce a învӑţat. (Și mai semnificativi sunt cei care au trecut prin închisorile comuniste şi care s-au purtat cu adevӑrat ca nişte gentilomi în toatӑ mizeria de acolo.). A face ceea ce se cade este parte a unei serii întregi de virtuţi care nu se judecӑ prin raportare la prezenţa celorlalți şi pe care sӑ o poţi suspenda convenabil uneori.

Un adevărat scriitor ar arӑta cum toate aceste gânduri i-au trecut fulgerător prin minte în scurtul timp rămas pânӑ la sfârşitul întâlnirii. Numai cӑ eu sunt departe de aşa ceva, rândurile acestea le scriu la câteva zile distanţӑ, iar eu trӑiesc sub patimi ca oricare altul. De când a ieşit doamna cu pricina din sala de şedinţe, sunt într-o stare de iritare pe care încerc sӑ mi-o ascund şi care nu lasӑ deocamdatӑ loc gândurilor de pseudo-moralist. Mӑ foiesc, bineînțeles, pe scaun, îmi tot frec mâinile şi de la o vreme rӑspund cam sec la întrebări. Când într-un târziu se terminӑ întâlnirea şi ne îndreptӑm spre lifturile instituţiei, o vedem stând de vorbӑ la recepţie alӑturi de douӑ colege mai tinere. Dӑm bunӑ ziua tuturor, ni se rӑspunde la fel de formal, apoi, din senin, colegul meu spune adresându-i-se direct: “Mulţumesc pentru ceai”. “Excelent ness-ul”, prind şi eu curaj, “nu mai bӑusem de mult timp, şi aşa de bun.”. Ne zâmbeşte surprinsӑ şi rӑspunde cumva fâstâcitӑ. Când se închid uşile liftului în urma noastrӑ, realizez cӑ nu ştiu dacӑ am auzit eu bine sau doar mi s-a pӑrut, dar am senzaţia cӑ ceea ce îngӑimase adineaori, fӑrӑ sӑ înţelegem prea bine, e posibil sӑ fi fost “sӑ fiţi sӑnӑtoşi”.

Impoliteturi

Anunțuri

Coborârea în sus

Se întâmplӑ uneori sӑ întâlneşti un om frumos şi te aşezi lângӑ el.

De fapt, nu te aşezi, nu încӑ. Nu din primul moment. Este ceva anume cu astfel de oameni, ceva înscris în felul lor cel mai intim de a fi. La prima vedere, par a fi doar nişte alţi obişnuiţi „oameni frumoşi”, un simplu apelativ perimat în aceste zile ale noastre, dezbrӑcat de mult de sensul primar ca şi altele asemenea lui. Inâlnirile cu ei se poartӑ la început sub semnul meschinului, când te îndrepţi neinvitat cӑtre ei, le cauţi apropierea şi te afişezi cu ea precum un trofeu. Iatӑ, declami cocoţat pe vârful cel mai înalt, noua mea reuşitӑ personalӑ, un alt „om frumos” tocmai bun de pus în vitrina proprie. Cât de mândri putem fi plimbându-ne cu ei (sau: plimbându-i pe ei) la braţ, ce țanțoşi putem cӑlca, cine mai este ca noi, o, vos, morituri. Uneori acest mod de a ne comporta ei îl simt cumva jignitor şi atunci aleg sӑ se retragӑ undeva într-un plan secund de existenţӑ. Numai cӑ, bineînţeles, aşa ni se pare nouӑ, cӑci de fapt ei rӑmân acolo unde au fost dintotdeauna şi singurul lucru care s-a întâmplat este cӑ s-au retras din vieţile noastre. Sau, şi mai bine spus, cӑ i-am alungat.

Prn urmare, dacӑ ai o minimӑ luciditate şi îți cunoşti slӑbiciunile, nu te aşezi imediat în viaţa lor, ci o vreme îi priveşti încӑ de la o oarecare depӑrtare. Aştepţi, cum ar veni, sӑ se aşeze mai întâi ei lângӑ tine. Vagi urme de bun-simţ te îndeamnӑ sӑ procedezi astfel, deoarece simpla lor prezenţӑ este deseori revelatoare şi te ajutӑ sӑ intuieşti cam care îți este locul pe lumea asta. Pânӑ şi actul de a te aşeza lângă ei are ceva paradoxal în sine, cӑci ei sunt deja undeva pe când tu nu eşti încӑ, iar aşezându-te nu te cobori, ci te ridici. Coborârea este în sens opus decât cel imediat intuitiv, aşa cum se întâmpla odatӑ şi cu căderea, care era îndeosebi întru păcat, dar totodată se putea cӑdea întru domnie urcând tocmai pe scaunul principilor. Este firesc sӑ te simţi mӑgulit de întâlnirile cu ei, dar ceva indefinibil, un amestec de respect pentru ei şi decenţӑ interioarӑ te face sӑ pӑstrezi o minimӑ, deşi foarte convenabilӑ distanţӑ. Cu timpul doar aceastӑ distanţӑ pusӑ între tine şi ei este ceea ce defineşte relaţia de pe acum biunivocӑ, deşi încӑ echivocӑ. Toate dialogurile, politeţurile, zâmbetele, privirile, aşteptӑrile în acest spaţiu se poartӑ.

Cӑci nu te poţi opri sӑ nu te întrebi: cum se poate împӑca emoţia întâlnirii cu astfel de oameni cu vieţuirea fireascӑ alӑturi de ei? Cӑci ei nu se mulţumesc sӑ te cheme lângӑ ei întâmplӑtor sau temporar. Nu, ei spun: vino şi aşazӑ-te în dreapta mea, ori pӑşeşte împreunӑ cu mine, am încredere în tine, îmi place compania ta (pânӑ şi eu am doze mici de predispoziţii mai greu de explicat), şi, ştii ce, hai sӑ vorbim despre tot ce doreşti, fie şi despre nimicuri, şi, bineînţeles, neapӑrat spune-mi „tu” tu. Cum sӑ faci asta aşa de pur şi simplu? Viaţa are un fler deosebit de a-ţi apropia oameni de acelaşi fel cu tine, cu care împӑrtӑşeşti aceleaşi obiceiuri, alӑturi de care îţi duci traiul în cea mai cotidianӑ formӑ a lui. Numai trӑind astfel crezi cӑ te poţi simţi autentic şi relaxat, ӑsta este terenul tӑu cel mai familiar şi deopotrivӑ cel mai mediocru, acesta este modul tӑu natural de a fiinţa, de a fi doar ceea ce eşti şi atât. Și sӑ ai încredere cӑ se poate şi altfel, cӑ poţi sӑ te aşezi lângӑ cineva ca ei, cӑ ai crescut într-atât încât sӑ ţi se spunӑ cӑ prietenia cu ei este un lucru cât se poate de firesc? Deja? Cum sӑ fie posibil?

Este firesc sӑ crezi o datӑ întors între propriile limite, sӑ fii convins chiar, cӑ lucrurile stau aşa cum le vezi tu. E drept cӑ ei insistӑ în a te invita alӑturi (iar invitaţia este în general perisabilӑ, are termen de valabilitate ferm, deşi indefinit), dar cine ştie dacӑ nu se pot înşela, ori poate chiar or şi persista în greşeli aşa cum facem şi noi ceilalţi. Cine ştie dacӑ nu cumva momentele petrecute în preajma lor, acele momente în care fără sӑ vrei erai atent la cum vorbeşti, cum te porţi si chiar cum gândeşti, şi-au fӑcut pânӑ la urma treaba şi i-au păcălit spre a te vedea ceea ce în fond nu eşti: o persoanӑ decentӑ, cu bun simţ, cu vreun talent aparte de al celor din jur, cu oarecare bunӑ dispoziţie şi sensibilitate şi mai ales cu afinitati de orice fel or fi (de nu cu acelasi Weltanschauung) fără de care nici-o prietenie nu este posibilӑ.

Și totusi eu cred aşa. Dacӑ persoanele acestea sunt într-adevăr aşa cum ni se pare cӑ le vedem, dacӑ chiar fac parte dintr-un soi de castӑ umanӑ superioarӑ şi sunt capabile de înţelegerea sensibilӑ a lucrurilor la alt nivel decât ne este nouӑ deocamdată accesibil, atunci am putea foarte bine sӑ avem încredere în ei şi sӑ ne lăsăm pe mâna lor. În definitiv, ştim bine ce şanse sunt sӑ îi înşelӑm întru propriul beneficiu, cu sau fără voie, iar lucrul cel mai rӑu care se poate întâmpla ar fi ca într-o bunӑ zi sӑ ne privească adânc in tăcere şi sӑ se ridice de lângă noi. Este un risc pe care trebuie nu doar sӑ ni-l asumam, ci mai ales sӑ încercӑm a-l minimiza pe cât de uman ne este posibil, iar acest lucru nu cred cӑ se poate face decât într-un singur mod: dacă încă nu suntem aşa cum ne vӑd ei, sӑ fim.

Politeţuri

Unul din cele mai ciudate lucruri asupra cӑruia cӑdem lesne de acord este certitudinea cӑ suntem cu toţii foarte diferiţi între noi. „Câte bordeie, atâtea obiceie” va sӑ ne înveţe o vorbӑ mai veche, din vremurile când nu existau reviste ori bravi specialişti englezi care sӑ ne deschidӑ ochii asupra subtilitӑţilor vieţii. Prin astfel de ziceri se exprimau în mod direct stӑri de fapt, atunci când primordial era a denumi pur şi simplu experienţele întâlnite şi nu neapӑrat a cӑuta explicaţii pentru ele. Era şi un mod de a constata simplu marea diversitate a fiinţei umane, fӑrӑ alte clarificӑri ori lӑmuriri, în opoziţie cu abundenţa de rezolvӑri pseudo-ştiinţifice de astӑzi, numai bune de a duce la generalizӑri convenabile.

Cӑci ne place sӑ generalizӑm ceva de speriat. Tuturor, fӑrӑ excepţie. Este probabil un semn al nesiguranţei noastre într-o lume pe care o vrem aşezatӑ cuminte în şabloane clare şi recognoscibile. Sau al autosuficienţei cu care tratӑm, de obicei prin simplificare, profunzimile unei existenţe pentru a cӑrei înţelegere avem arareori resursele potrivite. Cel mai mult procedӑm astfel în legӑturӑ cu umanul şi mai ales în ceea ce priveşte denigrarea lui. Ne place carevasӑzicӑ sӑ plasӑm individul într-un grup care sӑ-i confere o conotaţie negativӑ. Sӑ anulӑm individualul şi sӑ tratӑm cu mai accesibilul general, cӑci, în fond, individul ca individ este mult mai complex decât ca parte a unei colectivitӑţi. Un exemplu convenabil ar putea fi funcţionarul sau funcţionara din spatele oricӑrui ghişeu din lumea noastrӑ. Este oare cineva despre care sӑ avem o pӑrere mai comunӑ – şi, invariabil, mai proastӑ? Imaginea acestui personaj este impregnatӑ în mentalul public atât de adânc, încât stӑ alӑturi de cel al altor categorii de acelaşi tip, precum taximetriştii sau politicienii. Şi cred cӑ este cumva legatӑ pe cale de consecinţӑ de o altӑ plӑcere pe care o avem şi la care nu prea renunţӑm, aceea a micii bârfe, a comentariului gregar. Pentru cӑ nimic nu îmi pare a ne fi mai natural decât a discuta pe ascuns şi peiorativ despre o persoanӑ oarecare, ori, şi mai bine, despre o cunoştinţӑ, iar apoi de a o include, competenţi cunoscӑtori într-ale psihologiei ce ne aflӑm a fi, într-una din tipologiile cotidiene de speţӑ inferioarӑ.

Pe de altӑ parte, parcӑ îmi pare şi mie justificatӑ tipologia de mai sus, cea a persoanei din spatele ghişeului. Doar cӑ nu o vӑd neapӑrat în termeni depreciativi, sau, mai bine zis, nu în felul întâlnit în mod uzual. Mai mult decât la alte categorii, mi se pare curios cum, indiferent de cine a fost respectiva persoanӑ înainte, sub protecţia ghişeului ea se aliniazӑ invariabil modelului binecunoscut. De parcӑ existӑ pe undeva o matriţӑ unicӑ, un pat al lui Procust capabil de obscure mutaţii psihice de naturӑ a nivela pluralitatea firii umane. Sunt tentat sӑ caut un argument al acestui fapt, fiindcӑ gӑsesc extrem de ciudat cum femei şi bӑrbaţi, de tipuri, vârste şi educaţie diferite, ajung a se comporta similar în zona de primire clienţi. Trebuie sӑ existe o explicaţie logicӑ, un punct comun, un loc geometric unic al acestor situaţii. Sӑ fie nu ghişeul în sine, cât peretele baricadӑ ridicat între funcţionar şi massa uniformӑ din partea celalaltӑ? Dificultatea de a te pune (mai ales când e contra cost) la dispoziţia unor strӑini gata de a pretinde şi a nu cere? Senzaţia de intimitate incompletӑ a spaţiului în care se lucreazӑ şi care este constant şi necanonisit tulburatӑ de capete impertinente ale neaveniţilor de „dincolo”?

Cu alte cuvinte, s-ar putea sӑ existe o explicaţie pentru purtarea acestor funcţionari. Ar putea fi vorba eventual de un comportament care se învaţӑ la locul de muncӑ, de ceva ce poate fi subsumat relaţiilor profesionale dezvoltate în astfel de locaţii. Ori, acolo unde a avut loc un învӑţ, ar trebui sӑ fie posibil şi dezvӑţul. În pofida „evidenţelor”, avem de-a face tot cu oameni, iar oamenii, indiferent cine ar fi, puşi în situaţii asemӑnӑtoare, reacţioneazӑ de obicei în acelaşi fel la aceiaşi stimuli. Ar fi oare posibilӑ o altfel de abordare faţӑ de aceste persoane care mӑ întâmpinӑ cu acrealӑ şi cu vӑditӑ repulsie, şi care şi-ar fi dorit din câte observ sӑ nu le fi deranjat vreodatӑ cu meschinele mele probleme? Sӑ spunem cӑ am exclude a priori consumul de alcool, a cӑrui uşurinţӑ de a da curaj ori nepӑsarea lui „fie ce-o fi” îl face o opţiune prea mundanӑ.

– Bunӑ ziua, doamnӑ. Mӑ numesc (şi mӑ recomand cu nume şi prenume). Mӑ întreb dacӑ sunteţi atât de amabilӑ încât sӑ mӑ puteţi ajuta. Eu unul nu par a mӑ descurca prea bine cu urmӑtoarea problemӑ.

Ca sӑ fiu sincer, recunosc cӑ existӑ în primul rând un interes personal în aceastӑ abordare, cӑci sunt venit cu o problemӑ specificӑ de a cӑrei rezolvare am mare nevoie. Sunt conştient cӑ mӑ adresez unor persoane obişnuite de a trata preopinentul cu genul acela de țâfnӑ care se regӑseşte de obicei în mijloacele de transport în comun. Discuţiile dintre ele şi cei de dincoace de ghişeu se poartӑ în mod uzual într-o atmosferӑ plinӑ de acrealӑ densӑ şi dispreţ alimentat reciproc. Da, ştiu eu foarte bine cu cine am de-a face, dar mӑ încӑpӑţânez şi îmi impun sӑ ignor aceste semne. Vorbirea joasӑ, tӑrӑgӑnatӑ, calmӑ, cu vocabular desuet (îmi sunӑ mie astfel, darӑmite lor!) şi cu zâmbetul pe buze le scoate din ritmul profesional al cӑror prizoniere sunt. Se trezesc  dintr-odatӑ transpuse într-o situaţie prea puţin familiarӑ şi presimt de cele mai multe ori cӑ a rӑmâne ursuze nu mai este o opţiune potrivitӑ cu momentul respectiv.

Și ce repede se petrec transformӑrile acestea, de parcӑ se aflӑ deja acolo o aşteptare anume care aşteaptӑ a fi concretizatӑ. Existӑ ceva universal eliberator în politeţea francӑ, ceva ce trece dincolo de ghişeul care încadreazӑ şi limiteazӑ precum rama unui tablou. Bine v-am gӑsit boieri dumneavoastrӑ, bunӑ sӑ vӑ fie inima, sӑrut mâinile domnişoarӑ, v-aş fi recunoscӑtor stimate domn. Mai este un lucru care vӑd ce uşor impresioneazӑ: folosirea lui „doamnӑ” de o manierӑ fireascӑ. În general, sunt obişnuite ca apelativul cu pricina sӑ le fie aruncat în faţӑ pe post de jignire de cӑtre oameni agasaţi, poate pe bunӑ dreptate, de modul în care se poartӑ cu ceilalţi. Ori de aceastӑ datӑ simt şi ele, sau mai bine zis intuiesc, cӑ ceva straniu se întâmplӑ şi cӑ maniera sincerӑ, politeţea şi bunul simţ le „îndomnesc” cu adevӑrat. Cӑ numindu-le astfel numai, doamne s-au şi fӑcut pe loc. Iar conduita unei doamne se supune altor reguli, cu atât mai puternice cu cât sunt nescrise. Mi se întoarce politicos bunӑ ziua şi observ cum zâmbesc şi ele, cam crispat, ce-i drept, dar aşa se întâmplӑ de obicei cu lucrurile cu care nu prea eşti obişnuit. Sunt ajutat, îndrumat, lӑmurit şi salutat la despӑrţire, eventual înainte de a o face eu. Iar acestea mi se întâmplӑ de fiecare datӑ, aproape fӑrӑ excepţie. M-oi afla eu destul de rar în faţa unui ghişeu, dar teoria-mi se verificӑ şi în alte situaţii similare.

Mulţumirea aceasta interioarӑ, pe care o simţi cu uimire, de a te descoperi a fi mai mult decât ceea ce credeai cӑ eşti, am gӑsit-o mai demult, fӑrӑ a o pricepe cum trebuie, în întâmplӑrile lui Don Quijote (care nu doar cӑ numeşte pe hangiu castelan şi pe muşterii drept cinstiţi curteni, dar pentru el chiar asta este realitatea şi astfel îi şi trateazӑ pe aceia, iar din acel moment hanul castel se face şi toţi, cu neîncredere şi ezitӑri, încep a se purta pe potriva noilor roluri). Am înţeles-o apoi ceva mai bine privind munca unei persoane în apropierea cӑreia viaţa s-a întâmplat sӑ mӑ aducӑ. Sӑ lucrezi cu indivizi necopţi din multe puncte de vedere, sӑ scoţi ce e mai bun din ei în pofida tuturor tarelor lor şi sӑ o faci cu înţelegere, eleganţӑ şi omniprezentӑ bunӑ dispoziţie, mi s-a pӑrut întotdeauna un act foarte nobil de a fi. Persuasiunea unor astfel de oameni, care stau alӑturi, insistӑ, învaţӑ şi exemplificӑ ei înşişi, are în ea ceva din alte lumi mai îndepӑrtate, atunci când a te îndomni la nivelul spiritului era cât se poate de posibil şi de natural. Uneori mai greu de înţeles îmi pare faptul cӑ aceşti oameni nu aşteaptӑ cu adevӑrat recunoştinţӑ pentru faptele lor, sau, mai bine spus, nu în sensul în care îl percepem noi, ceea ce într-un mod neaşteptat are efectul de a le înnobila şi mai mult acţiunile. Mӑ gândesc cӑ poate mӑcar de acest ultim lucru s-ar cuveni sӑ îi privӑm.