Rațiunea unei prietenii

Nu ştiu dacă sunt eu o excepție – ezit să mă hotărăsc, deși m-am mai aflat în situații similare şi ar trebui să știu – însă deseori mă descopăr extrem de onest în fața unei prietenii. În viață nu am întâlnit prea multe care să merite efortul, poate de aceea. Într-atât mă văd ținând la prietenia cuiva, încât cumva ceea ce umple spațiul afectiv este mai degrabă relația în sine decât individul în chestiune.

La o privire superficială s-a putea spune că în felul acesta îl cam ignor pe celălalt, că îl depersonalizez aproape, fiindcă aș pune prietenia lui mai presus decât persoana sa. De la un punct încolo pentru mine ar fi mai important nu el, omul, ci mai degrabă capacitatea sa de a-mi oferi bucuria unei legături. Acesta este un punct de vedere superficial pentru că ignoră beneficiile unei prietenii bune doar pentru niște sensibilități desuete. În cele din urmă, cu toții căutăm afectivitatea cuiva, ca răspuns al unei nevoi proprii, al unei întrebări care își găsește răspunsul în altul. Este natural, nu-i așa, să ne preocupe ce are de oferit cineva, cât înseamnă calitatea sa posibilă de prieten, și mai puțin suma tuturor părților lui.

Oricum, oamenii sunt greu de mulțumit, mereu vor fi unii care îți vor comenta alegerile. Aș minți dacă aș spune că îmi pasă cu adevărat de părerea cuiva. Poate doar dacă ar fi o părere bună. În fine, ce vreau să zic este că, de regulă, am același comportament atunci când prietenul meu ori prietena mea face sau spune un lucru, bun, rău, oricum ar fi, iar eu mă văd nevoit să iau o anumită poziție față de acesta. Şi poziția mea este în mod constant una neangajantă: nu fac sau nu spun mai nimic.

Firește, atât lucru pricep și eu că este vorba de dorința de a păstra intactă prietenia sa. În plan conștient îmi găsesc zeci de motive obiective, printre care tronează cel al „neamestecului în treburile interne”. Este o rezolvare înțeleaptă, să îi recunosc lui sau ei deplina libertate de a face propriile alegeri. Ultimul lucru pe care îl doresc, din respect pentru prietenia sa, se subînțelege, este să mă amestec în viața sa, în inima acelei intimități unde nimeni în afară de el nu are ce căuta. Sunt o persoană cu capul pe umeri, înțeleg foarte bine că are și el, ca tot omul, nevoile lui, dorințele lui şi alte asemenea. Pe acestea sunt dispus să i le las în întregime, să le țină pentru el însuși. Noi suntem prieteni în alte planuri, în cel afectiv sau cel al preocupărilor comune.

Prin urmare, dacă dai de mine în viață să nu te aștepți nici să te laud, nici să te cert atunci când faci ceva remarcabil sau, dimpotrivă, vreo tâmpenie. Mie îmi este clar că, mai ales pe ultimele, le faci în afara prieteniei noastre. Important este că nu le faci față de mine. Coordonatele apropierii dintre noi au fost de la început cu totul altele, iar eu sper aşa să și rămână. De aceea mă și distanțez în astfel de situații, vreau să spun la propriu.

De fapt, mă gândesc că totuşi mi-aş putea lăuda prietenii. Poate nu foarte des, dar orişicât. M-aş putea chiar mândri cu anumite prietenii, m-aş putea afişa cu ele. Mă și văd păşind ceva mai țanțoş în preajma lor; de ce să nu recunosc, am uneori mare nevoie să mă simt astfel. În acest fel i-aş face un bine şi celuilalt, fiindcă orice laudă i-ar putea fi de folos, s-ar putea adresa nevoii de validare de care e imposibil să nu aibă nevoie. Cine altcineva dacă nu prietenii au a te lăuda mai bine? De răstit, te răsteşti la duşmani. Şi apoi, dacă sunt unele lucruri care te-ar deranja într-atât încât să îl cerți, pentru ce l-ai mai numi pe acela prieten? Vorbesc în perfectă cunoștință de cauză, fiindcă știu foarte bine cum mă simt atunci când sunt apreciat sau nu de cei pe care îi consider apropiați.

Astfel de lucruri nu le pot discuta cu prietenii mei. Nu îmi doresc sӑ ducă la opinii net contradictorii, ceea ce ar contrazice însăși esența prieteniei noastre. Așa că le discut cu alții și, așa cum e de așteptat, uneori ajung să mă contrez cu ei. În primul rând e o deosebire de formă între noi: eu am curajul opiniei mele și o pronunț răspicat și fără ezitare, ei, pe de altă parte, sunt rezervați nevoie mare și intră greu în duelul de idei. Eu le spun că trebuie să-ți lauzi prietenii cât mai des, ca să știe cât de mult îi apreciezi, iar cearta să lipsească cu desăvârșire, fiindcă este incompatibilă cu ideea de prietenie. Ei susțin că laudele și observațiile deopotrivă ar trebui să fie făcute cu multă măsură. Să îi dojenești, numai în cazuri extreme, ca o ultimă încercare de a-i îndrepta, și să o faci neapărat cu blândețe. Şi să îi lauzi la fel, fiindcă, da, toată lumea are nevoie să audă o vorbă bună uneori, să i se spună ca face ceva bine. Eu spun că tuturor prietenilor mei încerc să le fiu o supraconştiință, dintr-un anumit sentiment al devotamentului. Ei, că mai potrivită ar fi o paraconştiință, astfel încât să poți acoperi acele gânduri care lui îi scapă, ca să afle prin tine și alte dimensiuni de viață. Mie îmi pare că o apropiere de un om trebuie să aibă un motiv, să fie o alegere, să exprime o preferință sau un interes. Ei declară că preferă philia oricărei forme de justificare. Eu spun că prietenia adevărată este numai cea în care sunt posibile marile gesturi, neapărat actele declarative și îmbrățișările curente. Ei, că, în lipsa acestora, într-o prietenie la fel de important se poate dovedi a fi murmurul mundan al zilei hrănit cu fapte simple, mici imbolduri, intimități lăuntrice, atingeri imperceptibile, cu grija purtată într-un fel pe care să-l simți complet și continuu prezent, chiar și în lipsă. Apropo de lipsa fizică, eu nu concep sub nicio formă o relație la distanță; o prietenie are nevoie de a fi aici și acum. Unii din ei, îi văd limpede, îndură greu despărțirile și uneori sunt măcinați de dor nespus, dar aleg totuși depărtarea, zice-se tocmai pentru a păstra prietenia. Nu are nicio noimă. Eu cred sincer în prietenia manifestă, la vedere, fără resturi; ei vorbesc de gesturi foarte discrete făcute pentru celălalt, de nu chiar pe ascuns, ca nici măcar recunoștința să nu altereze afecțiunea.

Să fiu sincer, mi-e foarte dificil să dialoghez cu astfel de oameni, darămite să mai ajung să am o relație cu ei. Și sunt cumva descumpănit, pentru că văd că nu sunt înțeles, nici de aceștia (ceea ce este suportabil), dar nici de apropiați, și de aceea evit discuțiile cu cei din urmă. Pentru Dumnezeu, aici nu este cu orice preț vorba de celălalt, trebuie în viață să te mai gândești și la tine! Mai onest mi se pare să îți clarifici poziția, să spui mereu adevărul, frumos sau neplăcut, şi să o faci direct şi instantaneu. Sau să alegi să respecți intimitatea celuilalt și să îți vezi de treaba ta. Prietenia se desfășoară totuşi între nişte limite şi crează anumite așteptări care nu se pot încălca fără consecințe. Toți prietenii mei ar trebui să înțeleagă asta.

 

Canon de nuntӑ

Pe amfitrion Johann îl asculta cu o jumӑtate de ureche numai. Nu din plictis sau dintr-o impoliteţe indiferentă; în fond niciuna din ele nu îl caracterizau. Dar gazda lor era mai mult decât un lider al muzicienilor din acele timpuri şi locuri. Ambrosius poseda un temperament care impunea de la sine, oricare ar fi fost interlocutorul sau subiectul discuţiei. Lui Johann i se pӑrea mai înţelept sӑ inducă mai multă deferență prezenței sale, ceea ce era de altfel o practică firească în acele timpuri nesigure. Doar că astfel, nemaiavând ce anume sӑ îi ținӑ în frâu ochii minţii, nu îi putea stӑpâni sӑ nu zboare în mod regulat pe unde voiau ei.

Era, fӑrӑ îndoialӑ, o eroare reţinerea faţӑ de bunul şi vechiul sӑu prieten şi binefӑcӑtor. Cu vreo zece ani în urmӑ, când soția și fiica sa plecaseră spre ceruri, Ambrosius îi asigurase prompt un post în structura ecleziastică a orașului şi în acest fel îi salvase probabil viaţa. Deşi poate cӑ acest om remarcabil nu o ştia, deoarece faptele de acest gen fӑceau parte din normalitate sa. Și totuşi nu erau puțini cei ce se obişnuiserӑ cu astfel de acte şi le primeau nu recunoscând în ele manifestarea unei virtuți a sufletului, ci ca fiind o datorie a funcţiei sale. Dar el, Johann, înțelese după un timp şi îi purta de atunci lui Ambrosius o profundӑ recunoştinţӑ. De fapt era, într-un fel sau altul, recunoscător întregii familii Bach. Acceptase să devină nașul Judithei, iar unuia dintre băieții mai mari, lui Christoph, îi preda lecții de orgă. Prin urmare, viața îi oferise la timp o a doua șansă de a petrece mai întâi întru creșterea unui copil și, pe de altă parte, de a ajuta la desăvârșirea unui elev meritoriu. Așa rămăsese Johann în viaţa lui Ambrosius, precum altӑdatӑ cavalerii se devotau seniorilor lor. Cӑci puține lucruri sunt mai trainice în aceastӑ lume decât lanțurile cele mai grele şi de nedesfӑcut ale prieteniei.

Cu timpul, grija cea mai mare a lui Johann fu sӑ merite apropierea onorantă la care alții visau doar. Se cufundase de bunăvoie în munca pe care se știa dator să o facă, iar țelul său era sӑ evolueze pentru a-şi demonstra în mod continuu valoarea. Compozițiile sale se revӑrsau una dupӑ alta, într-o înșiruire de preludii corale îndeosebi pregătite pentru biserica oraşului. Pentru sârgul său era foarte apreciat de cler si de mireni, dar și de urechea fină a muzicienilor zilei.

Însă nici măcar noua sa viață tihnită și bine așezată nu avea să îl scutească de unele răspântii ce apar inevitabil mai ales la o anumită vârstă. Mii de sunete pe care numai el credea că le aude și le pricepe, îi rememorau uneori muzica din nordul Italiei, muzica tinereții sale, expansivă, veselă, plină de nerv, șăgalnică, de nu chiar nerușinată pe alocuri. Deseori scria compoziții care preluau câte vreo linie melodică provenită din această muzică. Atunci simțea în el o tensiune anume, ca și când tocmai ar fi realizat un lucru nepotrivit, aproape rușinos. Fiindcă așa își închipuia Johann, că era sarcina lui și o chestiune de onoare să ferească spațiul sacru al bisericii de bucuriile acestei lumi, că nu se cuvenea să răpească orgăi ori violoncelului nimic din marea solemnitate pentru care existau pe lume. De fapt, nu era sigur de nimic. Ar fi fost peste măsură de recunoscător, așa, numai pentru liniștea sa, dacă cineva i-ar fi arătat că existau căi foarte firești de a aduce împreună voioșia cu sobrietatea cerută de funcția sa. Ar fi vrut să știe, atât.

La toate acestea se gândea Johann, pe când se afla în casa prietenului sӑu, Ambrosius, la nunta fostului sӑu elev, Christoph, alături de fina sa, Juditha, și de fratele lor mai mic, Sebastian, şi pe când stӑtea de vorbӑ cu muzicieni ai timpului, înconjurat de sunetul muzicii calme și serene, acea muzicӑ a contrapunctului limpede, a melodicitӑţii pure şi plinӑ de armonie, și cine poate ști dacă nu cumva era compusă de el însuși.

Știi cum se întâmplӑ uneori sӑ îți atragӑ privirea o mişcare înainte de a înţelege că un lucru anume mişcӑ? Sau cum percepi o atingere mai întâi de a vedea ce anume vine să atingă? Oare ce fibre ale sufletului își întind punțile spre apropieri cu mult înainte ca simţurile noastre sӑ ni le aducӑ înspre conştient?

Înţelese într-un târziu Johann cӑ privirea sa urmӑrea de ceva vreme un bӑieţel blonduţ, cârlionțat şi firav, care se ţinea mai la o parte din calea agitației petrecerii. Sebastian, căci el era, asculta muzica cu ochii pe jumӑtate închişi şi îşi legăna ușor capul de o parte şi de alta. Dar ceea ce fixase privirea lui Johann erau degetele copilului. Acestea alergau peste tot pe deasupra mesei, însӑ, lucru minunat, lui Johann i se pӑrea cӑ mişcarea degeţelelor nu era una întâmplӑtoare, ci că avea un sens deslușit în ea, că acestea umpleau lentoarea timpilor, dublau sau chiar triplau mӑsura ritmului, şi ba alunecau gingaşe în valuri, ba loveau cu îndemânare coarde imaginare, înveselind melodia și îmbogățindu-i gravitatea cu râsete de copil.

Cӑci fiecare mișcare a degetelor ingenue atingea câte o clapӑ a sufletului muzicianului organist, gata a se învrednici să recunoască o mare răscruce a vieții sale și să-i ofere bun popas în sinea sa. În acea seară Johann fu cu adevărat fericit. Cine știe, își spuse cu sclipiri de zâmbet în privire, poate sute de ani mai târziu fi-vor și alții.

 

Johann Pachelbel – Canon in D Major (Violin)

Pierdut şi declarat nul

Uite, iubita, o să îți dau un exemplu de decență. Că tot trăim vremuri în care adevărul se altereazӑ atât de ușor în infinitatea de puncte de vedere ale celor din jur, toate pretinzând, culmea, aceeaşi valoare eticӑ. Oarecând era parcă mai ușor să discerni.

Decența în simplitatea ei cea mai nudă poate fi așa:

Să începi prin a te împrieteni cu un om. Să îl simți aproape, la început doar pentru că s-a nimerit să îți fie în preajmă. Sӑ fie unul din puţinii cunoscuți dispus să își treacă din timpul său ca să te asculte, cu atenţie şi interes, vorbind despre lucruri pe care doreai de atâta vreme să le spui și nu prea ai avut cui. Să petreci timp cu el, de sărbători, prin vacanțe ori în zone semisălbatice, acolo unde relațiile dintre bărbați se sedimentează parcă altfel. Sӑ îl vezi uneori bucurându-se împreunӑ cu tine de puținele tale bucurii. Sӑ fie capabil sӑ te ajute când e cazul şi sӑ aibӑ înţelepciunea de a-ți accepta ajutorul atunci când simți nevoia sӑ îl oferi cuiva. Să fii primit cu inima deschisă în casa lui când ție viața nu ți-a dăruit una la fel. Să aibă încredere în tine în cele mai felurite moduri; încredere deplină, înțelegi sper. Nu mult mai este până să îți fie, ori să îi fii, amic în așa fel încât poate ați simți din când în când sprijin unul în prietenia celuilalt, cum se întâmplӑ uneori cu cei care se cunosc din copilărie.

Iar odată intrat în casa lui, sӑ nu uiţi cӑ pӑşeşti printre tӑrii şi vulnerabilitӑţi care nu îți aparţin, sӑ înţelegi cӑ nu se cade sӑ te alӑturi în niciun fel (cu atât mai mult sӑ întreţii) unor situații care au potențialul de a distruge vieți.

Atâta numai. Lucrul acesta înseamnă a fi decent.

Da, poți fi un tip săritor în toată vremea, imaginea ta poate fi una perfectă, din „om de treabă”, „inocent” și „băiat de caracter” nu te poate scoate nimeni. Poți fi toate astea și altele și mai și, dar căzând la examenul decenței, ele nu fac nici cât cel mai fetid miez al celei mai degerate cepe din cea mai putrefiindӑ groapӑ de gunoi.

Faptul în sine, că un astfel de om, unul din cei apreciați ca fiind dintre cei mai buni, ar putea avea asemenea cӑderi, pe mine, dincolo de sentimente mai fruste, mă înfricoșează de-a dreptul. Și mă face să-mi pun întrebări foarte incomode legate de om, la modul general, și de mine însumi în particular.

(Din nefericire astfel de lucruri se iartӑ greu, pentru cӑ ele se leagӑ într-atât de fӑptuitor, încât simţi cӑ ai a-l ierta pe de-a-ntregul, nu numai fapta sa. Și câte alte piedici nu sunt. Dar sӑ nu te mire: așa se întâmplӑ de fiecare datӑ când te hotărăşti sӑ faci ceea ce ştii cӑ se cade a fi făcut.)