Canon de nuntӑ

Pe amfitrion Johann îl asculta cu o jumӑtate de ureche numai. Nu din plictis sau dintr-o impoliteţe indiferentă; în fond niciuna din ele nu îl caracterizau. Dar gazda lor era mai mult decât un lider al muzicienilor din acele timpuri şi locuri. Ambrosius poseda un temperament care impunea de la sine, oricare ar fi fost interlocutorul sau subiectul discuţiei. Lui Johann i se pӑrea mai înţelept sӑ inducă mai multă deferență prezenței sale, ceea ce era de altfel o practică firească în acele timpuri nesigure. Doar că astfel, nemaiavând ce anume sӑ îi ținӑ în frâu ochii minţii, nu îi putea stӑpâni sӑ nu zboare în mod regulat pe unde voiau ei.

Era, fӑrӑ îndoialӑ, o eroare reţinerea faţӑ de bunul şi vechiul sӑu prieten şi binefӑcӑtor. Cu vreo zece ani în urmӑ, când soția și fiica sa plecaseră spre ceruri, Ambrosius îi asigurase prompt un post în structura ecleziastică a orașului şi în acest fel îi salvase probabil viaţa. Deşi poate cӑ acest om remarcabil nu o ştia, deoarece faptele de acest gen fӑceau parte din normalitate sa. Și totuşi nu erau puțini cei ce se obişnuiserӑ cu astfel de acte şi le primeau nu recunoscând în ele manifestarea unei virtuți a sufletului, ci ca fiind o datorie a funcţiei sale. Dar el, Johann, înțelese după un timp şi îi purta de atunci lui Ambrosius o profundӑ recunoştinţӑ. De fapt era, într-un fel sau altul, recunoscător întregii familii Bach. Acceptase să devină nașul Judithei, iar unuia dintre băieții mai mari, lui Christoph, îi preda lecții de orgă. Prin urmare, viața îi oferise la timp o a doua șansă de a petrece mai întâi întru creșterea unui copil și, pe de altă parte, de a ajuta la desăvârșirea unui elev meritoriu. Așa rămăsese Johann în viaţa lui Ambrosius, precum altӑdatӑ cavalerii se devotau seniorilor lor. Cӑci puține lucruri sunt mai trainice în aceastӑ lume decât lanțurile cele mai grele şi de nedesfӑcut ale prieteniei.

Cu timpul, grija cea mai mare a lui Johann fu sӑ merite apropierea onorantă la care alții visau doar. Se cufundase de bunăvoie în munca pe care se știa dator să o facă, iar țelul său era sӑ evolueze pentru a-şi demonstra în mod continuu valoarea. Compozițiile sale se revӑrsau una dupӑ alta, într-o înșiruire de preludii corale îndeosebi pregătite pentru biserica oraşului. Pentru sârgul său era foarte apreciat de cler si de mireni, dar și de urechea fină a muzicienilor zilei.

Însă nici măcar noua sa viață tihnită și bine așezată nu avea să îl scutească de unele răspântii ce apar inevitabil mai ales la o anumită vârstă. Mii de sunete pe care numai el credea că le aude și le pricepe, îi rememorau uneori muzica din nordul Italiei, muzica tinereții sale, expansivă, veselă, plină de nerv, șăgalnică, de nu chiar nerușinată pe alocuri. Deseori scria compoziții care preluau câte vreo linie melodică provenită din această muzică. Atunci simțea în el o tensiune anume, ca și când tocmai ar fi realizat un lucru nepotrivit, aproape rușinos. Fiindcă așa își închipuia Johann, că era sarcina lui și o chestiune de onoare să ferească spațiul sacru al bisericii de bucuriile acestei lumi, că nu se cuvenea să răpească orgăi ori violoncelului nimic din marea solemnitate pentru care existau pe lume. De fapt, nu era sigur de nimic. Ar fi fost peste măsură de recunoscător, așa, numai pentru liniștea sa, dacă cineva i-ar fi arătat că existau căi foarte firești de a aduce împreună voioșia cu sobrietatea cerută de funcția sa. Ar fi vrut să știe, atât.

La toate acestea se gândea Johann, pe când se afla în casa prietenului sӑu, Ambrosius, la nunta fostului sӑu elev, Christoph, alături de fina sa, Juditha, și de fratele lor mai mic, Sebastian, şi pe când stӑtea de vorbӑ cu muzicieni ai timpului, înconjurat de sunetul muzicii calme și serene, acea muzicӑ a contrapunctului limpede, a melodicitӑţii pure şi plinӑ de armonie, și cine poate ști dacă nu cumva era compusă de el însuși.

Știi cum se întâmplӑ uneori sӑ îți atragӑ privirea o mişcare înainte de a înţelege că un lucru anume mişcӑ? Sau cum percepi o atingere mai întâi de a vedea ce anume vine să atingă? Oare ce fibre ale sufletului își întind punțile spre apropieri cu mult înainte ca simţurile noastre sӑ ni le aducӑ înspre conştient?

Înţelese într-un târziu Johann cӑ privirea sa urmӑrea de ceva vreme un bӑieţel blonduţ, cârlionțat şi firav, care se ţinea mai la o parte din calea agitației petrecerii. Sebastian, căci el era, asculta muzica cu ochii pe jumӑtate închişi şi îşi legăna ușor capul de o parte şi de alta. Dar ceea ce fixase privirea lui Johann erau degetele copilului. Acestea alergau peste tot pe deasupra mesei, însӑ, lucru minunat, lui Johann i se pӑrea cӑ mişcarea degeţelelor nu era una întâmplӑtoare, ci că avea un sens deslușit în ea, că acestea umpleau lentoarea timpilor, dublau sau chiar triplau mӑsura ritmului, şi ba alunecau gingaşe în valuri, ba loveau cu îndemânare coarde imaginare, înveselind melodia și îmbogățindu-i gravitatea cu râsete de copil.

Cӑci fiecare mișcare a degetelor ingenue atingea câte o clapӑ a sufletului muzicianului organist, gata a se învrednici să recunoască o mare răscruce a vieții sale și să-i ofere bun popas în sinea sa. În acea seară Johann fu cu adevărat fericit. Cine știe, își spuse cu sclipiri de zâmbet în privire, poate sute de ani mai târziu fi-vor și alții.

 

Johann Pachelbel – Canon in D Major (Violin)

Pierdut şi declarat nul

Uite, iubita, o să îți dau un exemplu de decență. Că tot trăim vremuri în care adevărul se altereazӑ atât de ușor în infinitatea de puncte de vedere ale celor din jur, toate pretinzând, culmea, aceeaşi valoare eticӑ. Oarecând era parcă mai ușor să discerni.

Decența în simplitatea ei cea mai nudă poate fi așa:

Să începi prin a te împrieteni cu un om. Să îl simți aproape, la început doar pentru că s-a nimerit să îți fie în preajmă. Sӑ fie unul din puţinii cunoscuți dispus să își treacă din timpul său ca să te asculte, cu atenţie şi interes, vorbind despre lucruri pe care doreai de atâta vreme să le spui și nu prea ai avut cui. Să petreci timp cu el, de sărbători, prin vacanțe ori în zone semisălbatice, acolo unde relațiile dintre bărbați se sedimentează parcă altfel. Sӑ îl vezi uneori bucurându-se împreunӑ cu tine de puținele tale bucurii. Sӑ fie capabil sӑ te ajute când e cazul şi sӑ aibӑ înţelepciunea de a-ți accepta ajutorul atunci când simți nevoia sӑ îl oferi cuiva. Să fii primit cu inima deschisă în casa lui când ție viața nu ți-a dăruit una la fel. Să aibă încredere în tine în cele mai felurite moduri; încredere deplină, înțelegi sper. Nu mult mai este până să îți fie, ori să îi fii, amic în așa fel încât poate ați simți din când în când sprijin unul în prietenia celuilalt, cum se întâmplӑ uneori cu cei care se cunosc din copilărie.

Iar odată intrat în casa lui, sӑ nu uiţi cӑ pӑşeşti printre tӑrii şi vulnerabilitӑţi care nu îți aparţin, sӑ înţelegi cӑ nu se cade sӑ te alӑturi în niciun fel (cu atât mai mult sӑ întreţii) unor situații care au potențialul de a distruge vieți.

Atâta numai. Lucrul acesta înseamnă a fi decent.

Da, poți fi un tip săritor în toată vremea, imaginea ta poate fi una perfectă, din „om de treabă”, „inocent” și „băiat de caracter” nu te poate scoate nimeni. Poți fi toate astea și altele și mai și, dar căzând la examenul decenței, ele nu fac nici cât cel mai fetid miez al celei mai degerate cepe din cea mai putrefiindӑ groapӑ de gunoi.

Faptul în sine, că un astfel de om, unul din cei apreciați ca fiind dintre cei mai buni, ar putea avea asemenea cӑderi, pe mine, dincolo de sentimente mai fruste, mă înfricoșează de-a dreptul. Și mă face să-mi pun întrebări foarte incomode legate de om, la modul general, și de mine însumi în particular.

(Din nefericire astfel de lucruri se iartӑ greu, pentru cӑ ele se leagӑ într-atât de fӑptuitor, încât simţi cӑ ai a-l ierta pe de-a-ntregul, nu numai fapta sa. Și câte alte piedici nu sunt. Dar sӑ nu te mire: așa se întâmplӑ de fiecare datӑ când te hotărăşti sӑ faci ceea ce ştii cӑ se cade a fi făcut.)

Ultimul dar

– Niciunul nu va afla! şi aproape cӑ rӑcnise cӑtre mine cuvintele.

Iar eu încremenisem, peste mӑsurӑ de şocat de câte aflasem. Trupul îmi tremura şi odatӑ cu el întreaga mea fiinţӑ. Cel din faţa mea, pe care îl numeam uneori prietenul meu şi care abia de mai era acela, mӑ privea cu o neşovӑire sӑlbaticӑ în ochi. Nu ştiam ce e de fӑcut ori de spus, nu pricepeam nimic din hotӑrârea lui; eram îngrozit însӑ, aşa cum se întâmplӑ în faţa unui fapt cu neputinţӑ de acceptat şi pe care, din acest motiv, pânӑ în cea din urmӑ clipӑ îl speri imposibil sӑ prindӑ viaţӑ. Vulturul stӑtea lângӑ noi, respirând sacadat cu ciocul întredeschis şi având urme arӑmii pe penele de pe piept, şi ne fixa într-un fel care mӑ înfiora şi mai mult. Ceva foarte adânc în mine îmi spunea cӑ, dacӑ i-ar fi fost posibil, s-ar fi aruncat asupra mea şi m-ar fi sfâşiat într-o clipitӑ.

Poate cӑ pasul meu înapoi a fost cel care l-a mai înmuiat puţin. Înţelesei cӑ, dincolo de voinţa sa de acum nebuneascӑ, numai o spaimӑ nefireascӑ îl aținea în calea mea şi îl determinase sӑ pronunţe acele cuvinte. Dar ce îl fӑcuse sӑ se înspӑimânte într-atât pe el, cel care ne învӑţase sӑ strigӑm cӑtre cer cu pumnul ridicat? Unde era bunul şi blândul meu prieten, al nostru, al tuturor?

– Iartӑ-mӑ, te rog, îmi spuse într-un târziu, prӑbuşindu-se. Iartӑ-mӑ, dragul meu! Nu mai ştiu cum sӑ îți vorbesc, nu mai ştiu sӑ o fac. Oare nu trebuia eu sӑ cunosc cӑ aşa va ajunge? Nu asta e firea lor? Am dorit sӑ vӑ fie însoţitor cel pe care îl credeam cel mai nobil dintre animale, dar cât m-am înşelat! Azi speranţele-mi sunt fum. Și cred cӑ l-am pierdut şi pe el odatӑ cu ele, nu ştiu. Dar deunӑzi, vӑzându-l cu câtӑ cruzime se aruncӑ asupra semenilor sӑi şi cum le scoate ficatul şi cum le bea sângele şi cum… Pe fraţii şi pe surorile lui! Tu ştii ce privelişte a fost, tu ştii ce orori a trebuit eu sӑ privesc? Și ce viitor mi s-a înfӑţişat? Eu, pe care voi m-aţi numit salvatorul vostru, cel pe care l-aţi iubit cândva şi cӑruia i-aţi dӑruit atâtea… eu… eu nu mai pot rămâne. Nu mai pot!… nu mai pot, îmi este cu neputinţӑ sӑ mai fiu aici… am stat alӑturi de voi în cӑderile voastre, cu atât mai mult locul meu este acum lângӑ el în prӑbuşirea lui… cum sӑ vadӑ lumea ce a devenit cel pe care l-am crescut de mic cu mâna mea şi l-am protejat şi l-am adus în mijlocul vostru, iar acum sӑ ucidӑ fӑrӑ vreun sens, unul dupӑ altul o sӑ îi distrugӑ pe cei dragi ori pe cei necunoscuţi, fӑrӑ sӑ aleagӑ în vreun fel între ei, şi abia ӑsta este lucrul cel mai groaznic… iar sӑ-l gonesc nu mӑ pot îndura, cӑci poate trӑi doar alӑturi de mine, libertatea lui va însemna şi sfârşitul sӑu, deşi el încӑ nu o ştie, şi pe urmӑ la fel de nesuportat îmi este presimţirea cӑ își va afla osânda în sӑgeata unuia dintre voi, voi, care v-aţi omorî şi zeii…

Vorbea clӑtinând din cap şi tărăgănind la nesfârşit, ca într-o mantrӑ, cuvinte pe care abia i le desluşeam. Poate pentru cӑ mӑ simţeam pierdut la rândul meu şi mӑ nӑruiam odatӑ cu el.

– Dacӑ sânge este ce vrea, mӑcar nu va fi de om! Sӑ îmi rupӑ mie în fâșii ficatul şi durerea pe care o simt în piept. Ce mi-e mie moartea?! Chiar mâine vom pleca dintre voi. Mӑ voi duce pe cel mai înalt vârf din cel mai îndepӑrtat munte, acolo unde sӑ nu ne ştie şi sӑ nu ne afle nimeni. Lor nu le spune nimic. Ba nu, spune-le mai bine aşa. E ultimul meu dar pentru ei. Zi-le cӑ Prometeu fost-a prins de o coloană de piatră, stârnit fiind împotrivă-i vultur cu aripi întinse care să-i rupă cu pliscul nemuritorii rărunchi, dar tot ce-i sfâșie ziua apriga pasăre iarăși întreg peste noapte renaște. Aşa sӑ le spui. Sӑ cunoascӑ ei cӑ totul este voinţӑ divinӑ. Vor accepta firea lucrurilor şi nu vor mai cӑuta cӑtre mine niciunul dintre ei. Nici cӑtre mine, nici cӑtre bietul şi nefericitul de el.

ultimul-dar