Melania și Mama Merg cu Metroul până în Moldova

Dimineața este încă rece, dar, încet-încet, soarele mijește printre frunzele copacilor și încălzește aerul. Altfel respiri acum, te bucuri laolaltă cu ceilalți fără să știi de ce. Mama o ține de mâna stângă, tatăl de dreapta, iar ea a pornit neșovăind prin lume.

Ciudat este că nu se lasă în voia lor, să fie ridicată de ambele mâini și legănată astfel. Nu, merge ea în fața pârinților, ba chiar îi trage după ea.

Și cântă.

– Mai încet, Melania, spune tatăl taciturn. Spune taciturn tatăl. Tot aia.

– Da’ ce cânți tu acolo? o întreabă tot el.

– E… un cântec. M-a învățat bunica.

Poftim, au întrerupt-o și acum a încurcat versurile. Nu aud prea bine ce zice, dar pricep că tocmai a terminat un vers în „-șe” și ezită să îl cânte pe următorul fiindcă nu se mai potrivește. Of, cum era?!

– Mami, cum era mai departe?

Căci mami trebuie să știe.

– „Badea o-ntrebat di șe”.

– Așa, „badea întrebat tișe”! și continuă de unde a rămas.

Tatăl e pe bună dreptate mirat.

– De unde știe…

– A învățat-o mama când a fost astă iarnă la ea. Când am mers să o iau acasă, am găsit-o în curte cântând la nesfârșit cântecul ăsta. La nesfărșit, îți spun. După zece minute îl învățasem și eu și îl cântam împreună. Să vezi când o venit unchiul, i-a spus din prima că o să-l învețe un cântec. El i-a spus că îl știe, că îl cânta împreună cu mama când erau mici. Știi ce i-a zis fata ta? „Da, dar cu mine nu l-ai cântat până acum!” Zi tu dacă nu avea dreptate, dacă replica ei nu avea logică! A cântat bietul om două zile întregi, cât am mai stat acolo. Ce să îi fac dacă avea voce, iar minte nu.

– Mami, hai să mai vorbim ca bunica!

– Da di șe? Șe nu-ț placi la cuvintili noastri?

Și dă-i și râzi…

– Mami! Ba nu, tati, știi ce zicea unchiu’ că mânca seara? Cucuruze! Și devine neinteligibilă de atâta râset și lacrimi și înnecăciuni: auzi, cucuruze… cum să mănânce cu-cu-ru-ze?!… ce e aia…

– Să vezi, îi ține isonul mama vorbind către tată, să vezi când i-a spus unchiul că vrea să o ducă la scrânciob, iar ea s-a speriat când a auzit… nu știa ce e scrânciobul…

Râde cristalin Melania de răsună întreaga stradă. Râde și mama, tatâl zâmbește din scurt, râd și două doamne care trec pe lângă ele. Bineînțeles că râd și eu, pe furiș, să nu fiu văzut.

– Mami, uite metroul! Mergem cu metroul? Te rooooog!

– Da, chiar acolo mergeam!

– Ce bine îmi pare! Mergem până la bunica?

– Melania, mitroiul nu merge până la bunica. Merge doar pe aici, prin oraș.

Ce dezamăgire că nu merge… Cum a zis mami?

– Nu merge mitroiul?

– Nu, Melania. Bunica e în Moldova, departe. Până la ea mergem cu mașina sau cu trinul.

– Aha.

Este dezamăgită fără doar și poate de limitările tehnologice ale vremii în care s-a întâmplat să se nască. Măi oameni buni, măi adulților, la ce bun să faci așa minunăție de mașinărie care să meargă pe sub pământ, iar ea să nu ajungă până la bunica? Este de neînțeles, este ceva… ceva… îți vine să te încrunți, să te bosumfli, nu alta!

– E așa mare Moldova?

– Da, e foarte mare.

– Dar e și frumoasă!

Concluzia aceasta o mai îmbunează. E mândră de ea, cineva trebuia să țină partea țării bunicii, să facă cumva dreptate Moldovei.

– Tati, vii și tu cu noi, da? Să îți arăt și ție mitroiul.

– Melania, tu îți închipui că eu nu am mai mers niciodată cu metroul?

– Daaaa, da’ să vezi cum e cu mine!

 

Râsu-plânsu

Mă gândesc uneori la marii nemulțumiți ai lumii. Atât de grotesc de mare este aceastӑ categorie, încât mereu mi-a părut a fi majoritară. Este vorba de cei care sunt veșnic sub impresia că trӑiesc cele mai oropsite vremi din istorie, că înainte era mai bine sau dimpotrivӑ în viitor va fi mai mișto decât astӑzi (momente alese cu precizia rӑtӑcitului), cӑ nimic important nu se întâmplӑ în viaţa lor, pe care, în fond, și-au ratat-o din cauza altora.

Este uşor de demontat o astfel de opinie. Uşor din punct de vedere obiectiv, fireşte, altfel e greu de imaginat cӑ vreunul dintre aceştia te-ar asculta cu adevӑrat. Eu unul aş enumera o parte din lucrurile remarcabile pe care le-am trӑit şi le trӑim în acest prezent şi care pot sta fӑrӑ probleme alӑturi de orice excelsior al istoriei, reale sau imaginate. Unele sunt derizorii ori personale şi poate nu au importanţa obiectivӑ a altora. Finalmente sunt ale noastre numai, însӑ acest lucru nu le face mai puţin extraordinare şi nici mai mult.

O inventariere rapidӑ a unor momente din care sӑ reiasӑ cӑ, într-un fel, am putea vorbi despre privilegiul de a fi trӑit în aceşti ani, ar putea fi aceasta:

Am simţit pe pielea noastrӑ ce înseamnӑ sӑ supravieţuieşti  într-o dictaturӑ din cele mai atroce.

Am trӑit în direct o revoluţie, cu toate pӑcatele ei care or fi fost. Și am fost feriţi de rӑzboi.

L-am vӑzut jucând pe Michael Jordan.

Am fost contemporani cu oameni de foarte rarӑ culturӑ şi ţinutӑ moralӑ.

Am prins atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Trӑim ceva rar în alte pӑrţi, şi anume cӑ am scӑpat şi scӑpӑm sistematic, ca prin urechile acului, de atacurile unor infractori de drept comun asupra instituţiilor statului.

Ne-au luminat vieţile, la propriu, o generaţie de aur a actorilor români.

…şi câte or mai fi. Pentru mine cel puţin.

Undeva, în lista asta, este şi Ioan Gyuri Pascu. Nu vreau sӑ aduc acum în discuţie talentul sӑu uriaş; sunt alţii mai în mӑsurӑ decât mine sӑ o facӑ. Dar aş putea vorbi despre ce mi-a fost acest om, care pӑrea a fi  însoţit de râsete mereu şi oriunde, în timp ce ochii sӑi pӑstrau mereu o umbrӑ numai a lor. Pentru mine a fost singurul actor care, dupӑ Revoluţie cel puţin, m-a fӑcut sӑ râd aproape necondiţionat, la simpla sa apariţie. Aşa, cӑ eram bucuros sӑ îl vӑd. Copil fiind el însuşi, scotea instantaneu la ivealӑ copilul din mine. Sӑ ştii cӑ aduci puţine zâmbete în viaţa cuiva; ce poţi cere mai mult de la un om? Iar nouӑ, celor rӑmaşi stingheri, ce ne mai rӑmâne de fӑcut decât sӑ îi povestim pe aceşti oameni copiilor noştri?

De azi voi privi scenetele lui printre lacrimile de altӑdatӑ ale râsului cel mai tonic amestecate cu cele amare ale prezentului.

Dumnezeu sӑ îl ierte şi sӑ îl odihneascӑ în pace!

Apolodor

În ziua când voi face o cronicӑ a “Cӑrţii cu Apolodor” de Gellu Naum, voi începe poate prin a spune cӑ, pentru mine, este una dintre cele mai frumoase cӑrţi pentru copii scrisӑ de un autor român, dacӑ nu cea mai frumoasӑ. În orice caz invit din toatӑ inima la citirea ei. Personal, prefer ediţia din 1979, cea cu care am crescut şi care, îmi pare, are cel mai inspirat melanj de text şi imagine dintre toate variantele existente. Am rӑsfoit aceastӑ ediţie de nenumӑrate ori şi pânӑ la sfârşitul copilӑriei (şi mulţi ani apoi) am reuşit sӑ o fac practic inutilizabilӑ. Cu mare şansӑ am reuşit apoi sӑ gӑsesc un exemplar în stare bunӑ pe internet, pentru care am plӑtit un preţ exagerat fӑrӑ sӑ mӑ uit la bani de fin connaisseur ce îmi imaginez cӑ eram sau cӑ sunt.

Cartea cu Apolodor

Reciteam, deci, împreunӑ de câteva zile “Cartea cu Apolodor”.  Reacţia mândrei o gӑseam fireascӑ şi nu ar trebui sӑ mire: nu își mai amintea prea bine de pinguin, deşi cumva i se pӑreau cunoscute versurile şi poate şi stilul desenelor. Eu, în schimb, îmi aduceam perfect aminte de momentele de acum câţiva ani când începusem sӑ deschid cartea pentru prima oarӑ împreunӑ. Odatӑ cu aceste momente evoluam şi eu din perspectiva de cititor pentru ea. Era nevoie nu numai de a citi clar şi rӑspicat, având mereu grijӑ sӑ nu îmi fie ascunsӑ faţa în spatele cӑrţii (cum învӑţasem cândva de la Ovidiu Oana-pârâu), ori de a împrumuta voci şi atitudini pentru fiecare personaj în parte, ci şi de a folosi exact acelaşi ton şi aceeaşi intonaţie la fiecare nouӑ citire, fiind imediat amendat în caz cӑ schimbam ceva din “interpretare”. În atare ocazii mӑ rӑzvrӑteam şi eu şi îmi justificam variaţiunile prin faptul cӑ, fiind paginile atât de şifonate, pânӑ şi bietele animale s-au încurcat între ele. Prin urmare, era perfect plauzibil ca ariciul sӑ îi aducӑ mure lui Apolodor  şi ursul un buchet de ace, ceea ce nӑştea alte grozave proteste din partea ei.

Dincolo de banalitӑţi de genul “îmbinat plӑcutul cu utilul”, lecturile acestea împreunӑ aveau dimensiuni şi mai ludice de atât. Îmi amintesc cum o încurajam sӑ repete dupӑ mine sau sӑ mӑ completeze pe mӑsurӑ ce începea sӑ reţinӑ versurile (căci avea oarecari dificultӑţi de vorbire, iar eu, doctor în parenting, nu mai aveam răbdare cu ele) şi cât de mult ajungeam sӑ râdem în timpul acestui proces. Poate cӑ astfel se explicӑ, mӑcar în parte, gustul pe care l-a prins pentru cӑrţi, precum şi faptul cӑ şi astӑzi mӑ cheamӑ deseori sӑ stau, doar aşa, cu ea în camerӑ cât timp citeşte.

Sӑ ne amintim aşadar, cât suntem încӑ tineri.

Eu: La circ, în Târgul Moşilor / Pe gheaţa unui rӑcitor / Stӑtea voios şi zâmbitor / Un pinguin din Labrador / Cum se numea? (şi o privesc… întrebӑtor)

Ea: Apeieie (adicӑ Apolodor)

Eu: Și ce fӑcea?

Ea: Cânta la col.

Eu: La ce??? şi mӑ hlizeam cu faţa în pernӑ; dar şi ea, mai zgomotos, sӑrind peste mine cu capul pe spate şi burta în sus.

 

Apoi, despre semafor:

Eu: Totul este ca-ntr-un joc / Roşu spune…(pauzӑ şi întrebat din priviri)

Ea: ‘Tai pe ‘oc! comandӑ cu fermitate, având mâna întinsӑ şi palma deschisӑ cӑtre exterior.

Eu: Pata galbenӑ rotundӑ / Ce poate sӑ spunӑ, deci?

Ea: Mai ataptӑ o tecundӑ, spune temporizând cu aceeaşi mânuță elanul de adineaori.

Eu: Dar cea verde?

Ea: Poți ‘a teci! şi “te mӑturӑ de aici” cu binecunoscutul gest universal.

 

Ori în fața unui desen cam abstract care însoţea versurile din paginӑ:

Eu: Era o casӑ mare, mare… Care casӑ? mӑ prefӑceam eu cӑ nu înţeleg nimic din imaginea fӑrӑ nici-o noimӑ. Asta e casӑ? ziceam nedumerit, dar citeam mai departe: Cu geamurile ferecate

Ea: Cale geamulilii? se mira şi ea.

Eu: Cu uşa prinsӑ în zӑvoare.

Ea: Cale uşӑ?

Eu: Cu sonerii automate.

Ea: Cale so-ne-li-i-li-li?

Eu: Și lângӑ uşӑ, pe burlan

Ea: CALE UȘĂ? se umfla de indignare. CALE BULAN?

De atâta râs nu mai puteam sӑ continui, deşi era a nu ştiu câta oarӑ când citeam acea strofӑ. Iar ea nu avea pic de milӑ.

Ea: Tati, încӑ o datӑ!

 

Și era extraordinar de fericitӑ pentru cӑ citeam împreunӑ…