Poftiți de alegeți!

Sunt cumva descumpănit de felul ridicol în care am încheiat textul precedent. Mi se pare că a fost o alegere complet nefericită să vorbesc despre mine într-un mod care poate fi lesne luat drept arogant (vezi bine, m-am decis Eu să îmi despart drumurile de unii…). Nu am reușit, cred, să explic că vorbesc de cazuri ideale, că mi-aş dori să ştiu când sӑ aleg şi cerebral, nu doar aproape exclusiv prin filtrele subconştientului, emoțiilor ori al pornirilor instinctuale. Mi-am creat practic de unul singur un context negativ pentru rândurile următoare. În fine, cu mea cupla înainte.

Spuneam că felul în care decidem este până la urmă unul restrictiv. Pe lume ne lovim constant de probleme minore, de unele importante şi de altele serioase în cel mai înalt grad. Ferice de cel capabil să discearnă între ele. Într-adevăr, doar cele din a doua categorie presupun actul real unei decizii, pentru că sunt singurele pentru care, în genere, nu ai certitudini. Dacă ai avea, atunci nu ai alege, ci ai merge drept la țintă. Nesiguranța este ceea ce ne face să cădem pe gânduri în fața mai multor opțiuni. Primele probleme sunt atât de oarecare încât nici nu merită preocuparea unei selecții. Ultimile sunt chestiuni în care ştii dinainte că nu ai a alege; nu poți pune în discuție, de exemplu, alternativa la viața unui copil.

Un exemplu de problemă importantă, menită să îți consume zilele, nervii sau minibarul, după felul de a fi al fiecăruia, este acel moment în care trebuie sӑ îți duci propriul copil la şcoală. Chestiunea este atât de complicatӑ şi confuzӑ, încât orice ajutor primit este perceput ca miraculos. Inițial schiţasem câteva rânduri ce se doreau destinate părinților care urmau să intre, cu tot cu copii, în clasa fostei învățătoare a Mariei. În casa Doamnei  cuvintele mele nu şi-au găsit atunci locul; dincolo de subțirimea lor, ar fi putut lesne fi luate drept un omagiu nepotrivit. Le voi lăsa aici în forma aproximativ inițială. Mă gândesc că mereu vor fi părinți aflați în situația de mai sus şi, chiar dacă amănuntele rămân ca întotdeauna intime, totuși poate ceva-ceva util or putea extrage şi de aici.

*

A alege un învățător pentru propriul copil este unul din cele mai dificile momente ca părinte. Criteriile certe nu sunt deloc la îndemână şi, peste toate, te confrunți cu lipsa oricӑrui control real al deciziei. Practic ţi se cere sӑ iei o hotӑrâre de importanţӑ majorӑ, adică sӑ laşi copilul pe mâna unui străin, timp de câţiva ani, zi de zi, fără sӑ cunoşti mai nimic despre persoana respectivӑ şi fără sӑ ai posibilitatea obiectivӑ de a o face apriori. Cu alte cuvinte, nu se pune problema realӑ a unei alegeri, ci rămâi mai degrabă cu senzaţia cӑ viața, lumea sau orice altceva alege pentru tine.

O soluţie de a mai îmblînzi întrucâtva stresul perioadei este de a te informa cât de mult posibil. A cunoaşte ceva despre mediul viitor al copilului (despre şcoala respectivӑ, despre viitorul profesor şamd) îți poate da senzaţia unui minim control, chiar şi atunci când s-ar întâmpla post factum. Dacӑ nu poţi avea criterii ferme, atunci mӑcar ceva oricât de indirect ori secundar. Numai cӑ aici apare o nouӑ problemӑ: de unde te informezi, pe cine întrebi şi de părerea cui ţii cont? Cine sau ce anume poate oferi pӑrticele de imparţialitate? Cӑci imediat ce începi cu întrebările, din lacul necunoaşterii în care te aflai, te trezeşti căzut în puțul impresiilor haotice ale massei neuniforme de pӑrinţi, fiecare dintre ei bine ancorat în convingeri antagonice între ele. Nu existӑ metodӑ mai sigurӑ, cred, de a-ţi amplifica frӑmântarea şi de a descuraja orice lămurire decât aceea de a cӑuta rӑspunsuri în subiectivitatea unor oameni diferiţi unul de altul. Şi atunci ajungi aproape firesc la ideea că din acest punct vei continua cumva pe cont propriu, soluție ce va putea părea la fel de bună ca oricare alta.

Voi încerca, deci, sӑ fac douӑ modeste observaţii personale, fӑrӑ pretenţii revelatoare, dar care ar putea domoli întrucâtva neliniştile celor ai căror copii vor fi în următorii ani alături de doamna noastrӑ învӑţӑtoare.

Dacӑ veţi fi frunzӑrit evenimentele din spațiul online al dânsei şi veţi fi avut rӑbdarea sӑ priviţi (încruntați, ca pentru o treabă serioasă) o parte din miile de poze fӑcute în ultimii ani, aţi fi putut observa douӑ lucruri care se repetӑ cu regularitate. Primul este starea generalӑ de bunӑ dispoziţie care transpare din fotografii. Indiferent de locaţia în care au fost surprinşi copiii, pӑrinţii sau bunicii (în sala de clasӑ, la bibliotecӑ, în excursii şi tabere, la muzee şi case memoriale, prin parcuri sau aiurea), lumea este vădit relaxatӑ, zâmbeşte larg sau râde cu poftӑ. A doua observaţie este cӑ nu par a exista “bisericuţe” între copii. Preferinţe or fi şi sunt fireşti, dar respingeri faţӑ de unul sau altul nu se vӑd, dimpotrivӑ. Orice copil a fost surprins în fotografii (iar de multe ori exact despre asta este vorba: nu s-a stat la pozӑ, ci au fost surprinşi) alӑturi de oricare alt coleg din clasӑ. Dacӑ “noii” pӑrinţi sunt exact ca noi şi ca celelalte generaţii de dinaintea noastrӑ, atunci își vor trimite copilul la şcoalӑ nu numai cu bune intenţii şi cu educaţia subînţeleasӑ din anii de acasӑ, ci şi împovӑrat de sfaturi de ultimӑ orӑ, de tare de familie, de indicaţii discutabile legate de lângӑ care copil sӑ stea în bancӑ şi pe care sӑ îl evite, de “seriozitatea” strictӑ de care sӑ dea dovadӑ la ore şi altele asemenea. Apoi, la proximele ocazii, va privi, uimit sau consternat dupӑ caz, fotografii în care copilul pare a se simţi excelent indiferent de companie, fraternizând, la propriu, chiar şi împreună cu colegii “de evitat”.

Dar mӑ opresc aici, deoarece, dacӑ aş înainta, ar trebui sӑ trag nişte concluzii din aceste douӑ observaţii simple şi nu doresc sӑ o fac în numele nimӑnui. Ce doresc sӑ arӑt este cu totul altceva. Pentru niște părinți chinuiți de necesitatea unei alegeri majore, avantajul principal al unei astfel de deschideri profesionale este cӑ permite oricui remarci ca acestea. Că li se oferă cadrul unei alegeri bune, care invită spre ea şi responsabilizează. Cu cât observațiile sunt mai puţin filtrate de impresiile personale ale unora sau altora, cu atât mai bine. Trebuie doar cӑutate, cӑci de existat existӑ.

Anunțuri

Fișă de lectură

Din categoria temelor de vacanță pe care le-a primit mândra de-a lungul timpului, cele de la limba română din ultima vreme se detașeazӑ cu uşurinţӑ prin inadecvarea lor. Mă refer atât la subiectele propriu-zise, cât și la cantitatea lor. Nu sunt conspiraționist de fel, dar mai cӑ mi-o imaginez pe profesoara în chestiune privind, aşa, îndelung la fii-mea, inventariind un set de calitӑţi personale, de nevoi curente şi viitoare, și alegând cu obstinație opusul a ceea ce vede. Cӑ altfel nu reuşesc sӑ îmi explic.

Tema actuală de vacanţӑ este de a pregăti până la începutul şcolii un set de fişe de lecturӑ. Spus altfel nu pare a fi aşa mare brânză. E un număr oarecare de fişe, au învățat la școală cum se fac (nimeni nu își imagineazӑ cӑ ar putea primi aiurea o atare temӑ), și apoi las’ cӑ e bine sӑ mai și citească copiii, nu sӑ stea tot timpul cu ochii în telefon și tabletă. D-aia e vacanță. Și gata, problema și rezolvarea au fost expediate undeva într-un neant indiferent, din care avem a arunca afarӑ bucuria descătușării copilului în vacanță, precum și a noastră de altfel.

Ca o parantezӑ, majoritatea oamenilor are un mod anume de a vorbi despre şcoalӑ. În exprimarea directӑ dumnealor preferă să dea indicaţii („Sӑ scrii! Sӑ citeşti! Sӑ-ți faci tema!”), iar în discuţii să folosească adresӑrile impersonale („Sӑ li se dea teme! Sӑ se ocupe!”). Printre ei sunt puțini cei care se ocupă în mod constant de propriul copil și o fac și bine. De aceea poate vӑd preocuparea ca fiind totuna cu implicarea umӑr la umӑr. Cele câteva minute de indicații neangajante direct, suplinesc în mintea lor timpul aspru și adânc în care au a uita de propria persoanӑ fiind alături de copil, în felul, deseori teribil de incomod, în care îi este de folos acestuia. Se vede treaba cӑ niciunul din ei nu a fӑcut oarecând fişa de lecturӑ a lui Moş Ion Roatӑ.

Revenind, nu numai diavolul se aflӑ în amănunte, uneori și adevărul o face. Unor astfel de persoane, încluzând aici și profesoara respectivă, le-aș spune că n-au idee la ce treabӑ dificilӑ înhӑmӑm copilul. Da, îl înhӑmӑm; n-am folosit întâmplător acest cuvânt. Nu sunt doar niște fişe, ci sosesc într-un număr înfiorӑtor de mare. Nu sunt la alegere, ci, cu tot respectul pentru autorii respectivi, selectate din texte puţin potrivite vârstei și contextelor cotidiene, asta dacӑ le-am compara cu altele posibile. Nu existӑ un model recognoscibil al fişei de lecturӑ; nu numai cӑ diferă pentru diverse genuri (epic, liric etc), dar practic tu, profan al fineţurilor materiei, nu le poţi afla prin caiete o formalizare oarecare. Dacă totuşi doreşti sӑ cauţi, afli cӑ formalizarea este strict în structurӑ: autor, editura, anul apariţiei, număr de pagini, număr de strofe și de versuri, tipul rimei, paşii ideilor principale etc, toate identificate, culmea, în mod expres ca fiind neesențiale pentru a arӑta cӑ ai citit şi înţeles textul. Situația este în aşa fel încât copilul, aflat în vacanţӑ dar desconspirat ca rӑmânând perpetuu elev, priveşte perplex cerinţa fӑrӑ a pricepe ce a făcut de este, pare-se, atât de pedepsit.

Ce pot să fac eu, ca părinte? Practic, nu am cu cine discuta măcar vreo soluţie, cӑ de schimbare nu poate fi vorba. Nu am nici cui sӑ mă descarc. Mӑcar sӑ bălăcăresc sistemul alӑturi de cineva, sӑ mӑ defulez puţin înainte de a mӑ apuca de treabӑ. Aşa cӑ mӑ aşez lângă ea și încerc sӑ o ajut cum mă pricep mai bine. Eventual sӑ îi fac lucrurile interesante, de o fi posibil, sӑ îi povestesc ceva anecdotic legat de temӑ, neapărat sӑ îi dau un ritm în căutări și înţelegeri sau să nu i-l fragmentez atunci când pare a-l avea. Astfel am procedat de-a lungul timpului indiferent cӑ a fost vorba de limba română, matematicӑ, muzicӑ, geografie, istorie, religie, biologie, englezӑ, germanӑ și multe alte materii la care am lucrat împreună (cine râde de cultura generalӑ nu ştie ce spune). Învățăm, povestim și râdem – și facem astea amândoi, fiecare în parte.

Pastelurile lui Alecsandri. Nu-i vorbӑ, sunt frumușele, limba e plăcută, atmosfera așijderea. Dar zece fişe de lecturӑ, în condițiile în care ne așteaptă alți autori, fiecare cu fișele lui separat?! Toate cu descrierea sensurilor (în mod concis!), cu extragerea de epitete, personificӑri, comparaţii, repetiţii, metafore și imagini artistice (vizuale, auditive, olfactive şi alte -tive), și cu impresii la final! Iar eu vreau sӑ fie impresiile ei personale, este singura condiţie pe care o impun mie şi ei. Spune-mi, Maria, ce ai înțeles tu? Ce ți-a plӑcut mai mult? Cum te-ai simţit citind? Ce zici de cutare personaj? Ți-aduci aminte cӑ am vӑzut și noi un apus ca acela? Mai ştii cum e lacul dimineaţa, cum se ridicӑ aburi din el? Crezi cӑ este similar, ți se pare ceva diferit? Tu ce îți aduci aminte?

Ori, dacă scopul meu acesta este, ca ea sӑ citeascӑ totuşi cu atenţie, sӑ caute a afla ceva interesant și sӑ înveţe a exprima ce simte, atunci apucӑ-te, dragӑ tatӑ, și citește mai întâi tu pastelurile, toate pastelurile, ca sӑ reuşiţi apoi împreunӑ sӑ alegeţi pe cele mai potrivite pentru ea, dar sӑ fie ca și când a ales singurӑ.

Perseverenţa dă roade întotdeauna, căci așa descoperim “Vânătorul”, unde se descrie o dimineață pe care o trăiește un vânător plecat din vreme la ale sale. Natura este veselă și sprințară, soarele, câmpia, valurile de aer toate blânde, și răcoarea dimineții, și florile, și pâraiele cristaline. De atâta frumusețe în jur se molipsește și personajul, care, plin de mulțumire, adastă la umbra unui plop. Ceea ce este neașteptat în poezie e că orice este omul acesta, numai vânător nu. Natura l-a îmblânzit complet, l-a dezvrăjit. Într-atât încât animalele se apropie cu curaj de el, ba chiar râd de arma lui. Sfârșim fișa prin a-i vorbi eu despre dezvrăjirea lucrurilor, numai puțin cât să priceapă ce înseamnă și să o recunoască când se va mai întâlni cu ea.

Sau “Cucoarele”, păsările care se întorc din țările calde. Vin din locuri minunate unde ar mai fi putut să întârzie peste an, din Africa Nilului și a marelui Pustiu, din India exotică cu jungle pline de animale, din Cașemir și Ceylan. Și totuşi ele se întorc, iar, atunci când ajung, sunt fericite. Cât ne-am chinuit să găsim metaforele prin celelalte versuri, ori iată, iubita, cum poezia asta este ea însăși o metaforă a călătorului. Nu îmi povesteai cum abia așteptai să pleci în vreo tabără, cum te apuca dorul de casă în prima zi indiferent unde te aflai, cum uitai apoi de el fiind cu prietenii și descoperind locurile de acolo și cât de bucuroasă te trezeai iarăși când ajungeai înapoi acasă? Nu îți povesteam și eu exact aceleași lucruri din copilăria mea? Suntem niște cucoare amândoi, iubita.

Mă disperă uneori felul în care lăsăm școala să ne acapareze viețile, a ei și ale noastre. Fișe de lectură, culegeri întregi de exerciții, geografii și geologii, mișcările scoarței, biologia frunzei plantei, anii războaielor peloponesiace, intensitatea sunetului în terță și cuartă, rima împerecheată, terminațiile verbelor neregulate, der-die-das-uri la diferite cazuri, materiale de pregătit, teme peste teme, referate peste referate, formӑ multӑ şi puţinӑ folosinţӑ. Iar eu mă încăpățânez să îi fac viața cât mai ușoară printre constrângerile nefirești care însoțesc toate acestea. Și să o ajut să învețe ceea ce cred eu (atât cât îmi este dat spre a discerne) că este esențial, frumos și util.

Ce altceva pot să fac eu, ca părinte?!

Fisa de lectura

Probleme fӑrӑ soluţie

Spre deosebire de perioada pe care am petrecut-o eu în şcoala generalӑ, ea a fost mult mai obişnuitӑ cu concursurile extraşcolare.  Pe la începutul clasei a treia deja participarea la acestea devenise un fapt comun. Cred cӑ, în ceea ce mӑ priveşte, aveam cumva speranţa cӑ va lua contact şi cu altceva decât cu micul vocabular şi operaţiile de tip aritmetic. Altfel, mi se pӑrea destul de curios faptul cӑ, practic, nu avea emoţii. Nu acelaşi lucru mi se întâmpla mie în clasa a patra, când eram trimis de doamna învӑţӑtoare Delcea la prima mea “olimpiadӑ” şi tremuram necontrolat în bancӑ în aşteptarea subiectelor. De fapt, ce vorbesc eu de olimpiadele din generalӑ: emoţii am trӑit la fiecare examen sau extemporal mai important, începând cu prima lucrare de la “Desen” din clasa întâi şi terminând cu prezentarea lucrӑrii de licenţӑ.

Îmi aduc aminte în mod particular de un astfel de concurs de matematicӑ al ei. În primele douӑ etape ale acestuia subiectele au pӑrut destul de variate, însӑ conforme cu programa şi încӑ accesibile. Mӑ refer în mod special la capacitatea de înţelegere a enunţurilor a unor elevi de vârsta ei, care sӑ se fi dovedit în timp a fi cel puţin “buni la matematicӑ”. Fusese la momentul respectiv unul din motivele pentru care îi apreciasem pe organizatorii respectivi. Mi se pӑrea cӑ gӑsisem, iatӑ, oameni care înţeleg binefacerile unui enunţ clar şi pe înţelesul participanţilor, fӑrӑ de care orice test îşi pierde practic din sens.

De fapt, cӑzusem deja într-o capcanӑ cât se poate de comunӑ. În primele faze ale concursului scopul nu era altul decât fie atraşi cât mai mulţi copii, în special din considerente de câştigare a unui anume renume al competiţiei respective. Nu se poate neglija însӑ nici partea financiarӑ, cӑci în unele cazuri exista o taxӑ de înscriere nu întotdeauna modicӑ. Atmosfera a fost una cât se poate de englezeascӑ şi elegantӑ, pânӑ la etapa la care mӑ refer. Dintr-o datӑ s-a trecut la un nivel de dificultate foarte înalt, astfel încât sӑrmanii copii s-au trezit cu probleme incredibil de dificile, cu enunţuri alambicate formulate într-un vocabular nu chiar la îndemână şi cu idei poziţionate în cu totul altӑ arie a matematicii decât erau obişnuiţi. Subiectele pӑreau gândite de un melanj de genii cu indivizi total inadecvaţi cerinţei respective, şi nu cred cӑ trebuie sӑ mai specific pe care parte îmi pӑruse atunci a cӑdea accentul.

Iatӑ o listӑ sumarӑ de astfel de enunţuri pe care le-am notat la momentul respectiv. E drept cӑ astӑzi nu mai ştiu cât de elocvente sunt aceste exemple, însӑ în epocӑ eram destul de intrigat. Erau subiecte pentru vârsta de 8 ani, cum ar veni.

  1. Se dau numerele de la 1 la 2011. Se zice ca se face o “magie” atunci cand scazi oricare doua numere si le inlocuiesti cu diferenta lor. Cate “magii” trebuie facute pana cand obtii un singur numar in sir? Ce fel de numar este: par sau impar? Dar daca sirul este de la 1 la 2009?
  1. In scoala sunt trei clase de a 3-a, fiecare cu 25 de copii. Fiecare copil are 26 de prieteni in celelalte doua clase. Cate astfel de perechi de prieteni sunt?
  1. Se dau primele 1000 de numere. Cum se pot alege 10 numere dintre ele astfel incat toate celalalte sa poata fi scrise ca suma dintre aceste 10 numere?
  1. In cate feluri poate fi vopsit un gard cu 5 scanduri folosind 3 culori, astfel incat 2 scanduri alaturate sa nu aiba aceeasi culoare din cele 3 si sa fie folosite toate?
  1. Pe 7 flori se afla 7 albinute, cate una pe o floare. Ele stau 5 minute dupa care doua albinute se muta simultan pe flori alaturate, una intr-un sens, cealalta in sens opus, unde iar stau 5 minute, apoi iar se muta doua albinute samd. Cat dureaza ca sa se stranga toate albinutele pe o singura floare? Cat dureaza sa se poate ajunge in situatia in care albinutele au ajuns fiecare pe floarea opusa (albina 7 pe floarea 1, albina 6 pe floarea 2… albina 1 pe floarea 7)? Aceeasi intrebare cu conditia ca in fiecare clipa pe fiecare floare sa fie o albinuta.

Poate cӑ nu stricӑ sӑ amintesc şi explicaţiile mele quasiironice către biata fii-mea: “Problema 3 este din algebra booleanӑ, iar ultimul subiect se abordeazӑ ca o problemӑ clasicӑ de sortare.”

“Perla coroanei” a fost însӑ o problemӑ cu locuri de parcare în jurul unor clӑdiri. Atât de sucite mi s-au pӑrut enunţul şi logica rezolvӑrii, încât m-au determinat atunci sӑ scriu organizatorilor. Nu ştiu ce mӑ aşteptam sӑ se întâmple, dar îmi spuneam cӑ mӑcar le dau un feedback din perspectiva unui pӑrinte. Mi-a rӑspuns atunci o doamnӑ profesoarӑ de rang foarte înalt, care m-a luat cam de sus. Aproape textual, mi-a vorbit de anii care poate cӑ au trecut de la terminarea liceului şi care duc inerent la estomparea cunoştinţelor elementare de matematicӑ. În aceste condiţii, e de înţeles cӑ problemele or pӑrea grele (mie, ca adult), doar cӑ pentru clasa a treia nu sunt. Sӑ o cred pe cuvânt. Aproape cӑ am pufnit în râs la un asemenea rӑspuns. I-am scris din nou precizându-i cӑ, cel puţin în ceea ce priveşte contextul curent şi pe mine personal, doresc sӑ o asigur cӑ nu a nimerit-o. Cӑ mi s-ar pӑrea nu-ştiu-cum sӑ trebuiascӑ sӑ îmi dovedesc spusele, dar, la nevoie, sunt dispus sӑ o fac. Și cӑ o rog respectuos, revenind la întrebarea nerӑspunsӑ, sӑ îmi explice motivaţia alegerii unor asemenea subiecte pentru copii cӑrora li s-a sugerat o cu totul altӑ pregӑtire. Bineînţeles, numai dacӑ cunoaşte sӑ existe vreun astfel de argument obiectiv. Mesajul doamnei profesoare a venit apoi pe un ton ceva mai conciliant, fӑrӑ sӑ aducӑ vreo clarificare, dupӑ cum era de aşteptat, dar conţinând promisiuni pentru un viitor în care sӑ facem lucrurile şi mai bine. Lucrurile au rӑmas în coadӑ de peşte, deşi în mod clar numai aşa nu erau: organizatorii bifaserӑ o nouӑ fazӑ de concurs, iar majoritatea copiilor erau eliminaţi.

Bineînţeles cӑ am continuat sӑ mergem la astfel de competiţii, urmând poate acelaşi gând pentru care, în alte vremi, se ieşea din propriul sat în lumea largӑ. Numai cӑ Mariei i-a fost o vreme destul de greu sӑ își gӑseascӑ entuziasmul originar. Nu a pӑrut deloc un lucru simplu sӑ afle alte motivaţii care sӑ o ajute sӑ mai uite de “nedreptatea” suferitӑ, dar de asta are fata pӑrinţi.

Maria - Probleme fara solutie