Ce hram porți?

În limba noastră cuvântul „hram” a intrat direct din slavona veche, însemnând casă, templu. Exista și la turci un termen cu formă și înțeles apropiate, cel de acoperământ sau învelitoare. La noi a fost preluat de la început în sensul rămas până în ziua de azi, acela de hram al unei biserici, adică de sfânt, îndeobște, care este luat drept patron spiritual al unei parohii la înființarea ei.

Aruncat astfel în spațiul de cultură autohton, cuvântul acesta cu înțeles atât de simplu și evident a pățit și el ceea ce tot pățesc cele sosite pe la noi. Limba a văzut noțiunea și i-a presimțit nuanțele; a primit un concept zice-se final și i-a înfӑptuit virtualitățile.

Mai întâi, ideea de hram s-a extins asupra sărbătorii din ziua sfântului respectiv. Căci atunci când suntem suficient de mult timp sub vreo oblăduire, înțelegem la un moment dat ce bine este să trăim astfel. Ce bucurie poate însemna prezența perpetuă a unui cămin și cât de firesc este a-l sărbători. Într-atât încât casa în sine, cel care o are spre ocrotire și recunoștința celor care o locuiesc sau se întorc din când în când la ea, se regăsesc în însăși serbarea care le însoțește. Și atunci vom continua să vorbim despre hramul bisericii indicându-l pe cel care, în lume, o protejează de lume, dar de asemenea vom spune uneori că ”mergem la hram”, adică la sărbătoarea din ziua de hram, căutând sub același acoperământ, instinctiv cred, un anumit tip de comuniune care ne lipsește multora din viațӑ.

Într-alt sens, cuvântul a continuat să vorbească despre alte învelișuri în expresii de forma: ce hram are cineva, care îi este hramul. O vreme, întrebând astfel, a existat dorința de a pricepe ce fel de haină poartă omul chestionat, pe cine cunoaște, care îi este „relația” oficialӑ, cu ce se prezintă el în fața lumii. Gândul se uita în continuare la impresia lăsată de cineva, la felul în care era îmbrăcat de atribute mai degrabă exterioare. Apoi, încetul cu încetul, s-a înțeles că și aici este o nevoie de dumerire. Bine, am văzut cum arăți și cu cine te însoțești, dar lămurește-mă: totuși, ce hram ai?

Și iată cum sensul acestor expresii s-a adâncit. Intuiția remarcabilă a acestui neam a sesizat ceva pentru care în alte spații a fost nevoie de un serios efort de gândire filosofic. Forma și fondul se întrepătrund în genere mai mult decât ne place să credem, iar între estetică și etică sunt destule punți cât să vorbim de identitatea lor. De la un punct încolo nu se poate descrie un acoperământ fără a pomeni în același timp pe cele adăpostite. Haina va spune mereu câte ceva despre omul care o poartă, după cum o casă nu poate fi despărțită de intimitatea sa ori de cei care o umplu. Felul în care cineva vorbește, spațiul în care își duce existența, prietenii cu care umblă, lucrurile pe care le face, ocupația sa, toate definesc făptura din spatele lor. Ce hram porți a ajuns să însemne mai mult decât felul în care pare cineva, interogând însuși felul său intim de a fi: ce fel de om este, care îi este rostul. Cӑci, în cele din urmă, experiența directă ne spune că există totuși puține construcții, umane sau de alt fel, care într-un fel arăta pe dinafară și în altul pe dinăuntru.

Stranii lucruri se întâmplă într-o limbă. Vreun cuvânt, dacă hoinӑreşte ceva vreme în lume, va duce inerent cu el ceva din ea. Ceea ce este un lucru bun în clipele în care ne cuprinde nostalgia după vremuri ce au trecut și am vrea să ne lӑmurim câte vreun gând, dar nu mai este nimeni sӑ ne rӑspundӑ. Uneori putem întreba direct cuvintele, fiindcӑ unele poartă în ele povești și urme de vieți trecute (de doamne și domnițe, dar nu numai). Așa s-a întâmplat, cred eu, și cu aparent limitativul “hram”. Limba l-a luat de mână și, lăsându-i nealteratӑ esența pe lângă sfintele locaşuri, a pornit hai-hui cu el prin lumea de aici, zăbovind un timp în sfera exteriorului (acoperământ, meserie, cunoscuți), apoi în cea a evidenţelor comportamentale (cum se poartă cineva) și a ajuns pânӑ la nevoia de a privi intimitatea ultimă a ființei, cum e în sinea ei, ce rost are ea pe lume. I-a plimbat sensurile puţine peste un întreg segment de existență – și nu este decât un singur cuvânt.

Ce hram porti

Anunțuri

Deznӑdejdi

Draga mea, nu are niciun rost să te frămânți de pe acum. Nu încerca să te opui inevitabilului, este absolut inutil să o faci. Nu te amăgi că ai putea preveni în vreun fel aceste lucruri, fiindcă nu pot fi prevenite de nimic pe lumea asta. Să nu îți închipui că numărul lor se va micşora odată cu trecerea anilor. Uneori se vor înmulți chiar și vor avea consecințe mult mai grave. Fiecare om trece prin exact aceleași momente, trebuie sӑ înţelegi cӑ fac parte din firescul acestei lumi. Ceea ce ne diferențiază este modul în care le facem față. Pregătește-te prin urmare pentru clipele din viață în care va trebui să supraviețuiești urmărilor propriilor erori și nu îți pierde acum inutil energia de care vei avea mare nevoie atunci.

De crezi că educația primită, bunul-simț și autocontrolul îți vor putea fi bune amulete, te înșeli. Va fi necesar să te împaci cu gândul că greșelile de acest fel sunt inerente și că multe dintre ele te vor afecta enorm. La început nu vei putea spune de ce vor părea foarte diferite de alte situații similare. Tot minciuni, tot furt, tot înșelat, tot vorbe grele, mitocănii ori indecențe vor fi toate. Câteodată mult mai puțin de atât, va fi suficientă o vorbă negândită sau doar un simplu gest. Dar în acel moment va mai exista ceva anume, un criteriu ascuns, o variabilă greu de anticipat și de înțeles, și ea va fi cea care-ți va întoarce lumea pe dos. Vei descoperi surprinsӑ cât de uşor te pot cutremura o privire rănitӑ, nişte reproșuri tăcute sau câte un cuvânt al deziluziei. Însă te vei încovoia cu adevărat atunci când vei simți profund remușcările faptei tale. Va pӑrea uneori imposibil de reparat ceva din ce ai facut și vei afla că mai mereu va fi afectat cineva apropiat. Vei simți cumva că fapta aceasta e mai urâtă decât altele, că de data asta ai depășit o limită pe care nu o credeai posibilă. Ceva se va prăbuși înlăuntrul tău și va lasă urmări, fii sigură de asta. Aşa vei recunoaşte greşelile despre care vorbesc, dupӑ cât de apӑsӑtoare vei gӑsi viaţa în urma lor.

Un timp vei merge cu privirea în pământ. Vei vorbi puțin și monosilabic. Vei îndura o greutate sisifică în piept și uneori vei respira tare adânc. Vei fi pradă ușoară pentru rușine, tristețe și dezamăgire de sine. Vei zace la propriu în varii stări de deznădejde din care vei ieși doar pentru a te certa cu lumea întreagă. În puținele momente de luciditate te vor ispiti inutile mantre încurajatoare: că ești sănătoasă, că ai unde locui, că familia e lângă tine șamd. O să mai suferi o vreme înainte de a te simți mai bine. Vei trăi toate acestea, vei vedea.

Nu sunt multe de făcut în atari cazuri, dar atâtea câte sunt va trebui neapărat să le faci. Va trebui să recunoști (față de tine însăți în primul rând) că ai greșit, vei merge și îți vei cere iertare de vei mai avea cui, vei incerca să clarifici lucrurile și eventual să le repari, deși rareori se mai pot repara, dar tu trebuie să crezi că va fi încă posibil, apoi vei învăța din ce s-a întâmplat. Alt mod de a trece cu bine peste aceste momente grele nu știu să existe.

Haide, curaj. Lumea nu se va sfârși, doar va deveni o vreme mai cenuşie.

Deznadejdi

Ține-ţi gura, copile!

Sunt câteva situaţii în care poţi evalua cu destulӑ exactitate caracterul unui om. În general, acestea sunt momentele în care respectivul reaţioneazӑ instinctiv, fӑrӑ ca supra-eul sӑ apuce sӑ intervinӑ cu modul lui civilizat atât de cuminte imaginat de cӑtre bӑtrânul Freud. Aici, in reacţiile primare, în reflexe şi comportamente pavloviene stӑ, zice-se, adevӑrata fire a unui om. Țipӑm la nervi, râdem schimonosiţi, înfulecӑm şi plescӑim, ne panicӑm la cel mai mic pericol, transpirӑm abundent, ne înroşim în apropierea unora, ne fâstâcim, ne scӑrpinӑm pe te miri unde, cӑscӑm blazaţi, slobozim sudalme şi aşa mai departe. Avem o paletӑ largӑ de asemenea exteriorizӑri de care nu suntem foarte conştienţi şi, dacӑ cineva ne-ar pune ulterior faţӑ în faţӑ cu ea, cred cӑ ne-am simţi tare ruşinaţi, sau cel puţin aşa s-ar cӑdea.

Ca individ ce tocmai ai realizat pericolul unor astfel de demascӑri ale propriului sine, probabil cӑ ai de ales mai departe între douӑ moduri de a ţi le corija: fie încerci sӑ le corectezi pur şi simplu, fie înveţi sӑ le ascunzi mai bine. Sincer, oricât de superioarӑ etic şi logic mi s-ar pӑrea prima variantӑ, nu cred cӑ este posibilӑ în toate situaţiile. Rӑmâne deci sӑ accepţi cӑ unele manifestӑri va trebui sӑ le tӑinuieşti cum poţi şi cӑ pentru ele nu existӑ altӑ variantӑ. Eventual, poţi încerca sӑ îți restrângi terapeutic defectele strict în spaţiul ferit al propriului cӑmin.

Numai cӑ acolo dai de altӑ “pacoste”: copiii. Care îmbinӑ machiavelic abilitatea de a învӑţa orice cu lipsa oricӑrui discernӑmânt de a şti când sӑ împӑrtӑşeascӑ din cunoştinţele dobândite şi când sӑ le pӑstreze pentru ei. Dacӑ vreodatӑ ai avut senzaţia cӑ îţi poţi stӑpâni fie şi parţial pornirile deoarece le porţi la propriu cu tine, succes în a le stӑpâni pe cele împrumutate altora! Și iatӑ cum te trezeşti cӑ nici în propria casӑ cӑ nu mai poţi fi în siguranţӑ alӑturi de patimi şi idiosincrazii personale, ba dimpotrivӑ. Este una din legile firii aceasta cӑ viaţa unui pӑrinte stӑ mereu pusӑ sub semnul implacabil al dӑrii în vileag de cӑtre propriile progenituri.

Și astfel ajung şi la seriozitatea mea ca pӑrinte. În primele zile de şcoalӑ, observasem la Maria o anumitӑ depӑrtare faţӑ de colegii de clasӑ. Nu cӑ lua distanţӑ faţӑ de ei, ci mai degrabӑ cӑ îi era mai greu sӑ gӑseascӑ apropieri, probabil din cauza unei timiditӑţi anume. A fost o perioadӑ în care, dincolo de faptul cӑ o încurajam sӑ relaţioneze mai mult, nu prea ştiam ce altceva sӑ fac. Apoi, mi-a trecut prin minte cӑ poate a folosi un limbaj ceva mai liber la adresa colegilor s-ar putea sӑ o ajute, paradoxal, sӑ îi simtӑ mai apropiaţi, mai familiari. Aceste discuţii s-au întâmplat rar, erau mai degrabӑ nevinovate şi petrecute neapӑrat sub porunca straşnicӑ de a nu pomeni altcuiva ce prostii o învaţӑ propriul tatӑ. Vorbim, râdem, dar numai în incintӑ. Spre suprinderea mea, modul meu “pedagogic” de a trata necazul fetei a pӑrut sӑ funcţioneze (deşi am avut mereu rezerva cӑ mediul în care învӑţa era oricum unul care ar fi permis rezolvarea de la sine a problemei, dacӑ nu cumva doar el a fӑcut-o).

A trecut apoi o vreme de la aceste mici neplӑceri, timp în care viaţa ei în interiorul clasei se ducea acum în termeni absolut normali. Într-una din zile am condus-o ca de obicei la orele de curs, activitate pe care o preluasem eu conform unor proceduri intern-familiale impuse. În curtea şcolii ne-am întâlnit cu o parte din colegii ei care se îndreptau şi ei grӑbiţi spre intrarea în clӑdirea şcolii. Printre ei, o fatӑ cu care fӑcuse şi grӑdiniţa şi cu care ne cunoşteam ceva mai bine. Deodatӑ îmi aud mândra cӑ râde cu cel mai natural râs al ei şi îi zice foarte sonor celeilalte:

– Tu ştii cum îți spune ție tati? Rӑ-du-leas-ca!

Și instantaneu au izbucnit amândouӑ în râs, în timp ce eu rӑmӑsesem înlemnit, incapabil sӑ mai spun ceva, privind în gol cӑtre dezastrul viitoarelor convocӑri la instanţele de judecatӑ ale clasei. Și imediat gândul celӑlalt, adevӑrat coşmar, mai groaznic decât însuşi pendulul lui Poe: dacӑ începe sӑ povesteascӑ şi despre celelalte lucruri? Cӑci este evident cӑ nu mӑ mӑrginisem sӑ o învӑţ doar nişte apelative. Nu, eu, pӑrintele responsabil, sobru, cuminte, civilizat, aşa cum lӑsam impresia, eram acum de-a dreptul şantajabil. Cu dorinţa de a intra atunci, în acel moment, direct în pӑmânt, am gӑsit totuşi puterea de a ridica ochii şi de a privi în jur, gata sӑ înfrunt cele mai aprige acuzaţii. Doar cӑ, spre lauda proniei cereşti, nimeni nu pӑrea cӑ auzise ceva. Peste tot am vӑzut numai pӑrinţi absenţi şi încordaţi în acelaşi timp, trebӑluind cu capul în bӑrbie şi cu suspect de mare grijӑ prin marea de copii veseli şi guralivi şi foarte puţin interesaţi de ce se întâmplӑ în proximitate.

Și m-am gândit cӑ poate cӑ se ascundeau şi ei ca mine, ştiu şi eu…