Nevorbe

O mână alunecă domol înspre piept, acolo unde își face deseori culcuș tot greul lumii, cealaltă reazemă de ceva vreme fruntea, doar-doar s-or liniști în matcă ocrotitoare furtunile. Sub îmbrățișarea și căldura mâinilor, oftează adânc, adânc de tot, aerul din piept se disipă în largul lumii, luați-l voi, vi-l dăruiesc, însă oful se îngroapă mai departe către străfundurile sinei, cade întru atâtea căderi, el are drumul lui propriu de la care nu se abate pentru nimeni. Coboară povârnit şi se afundă tot mai mult printre tristeți, deznădejdi, poveri, vlӑguiri, neîmpărtăşiri, înfricoșări, poticniri, umilințe de tot felul, aduceri-aminte, punți prăbușite, întâlnește în drum câte o ceartă sau o tăcere, vreo privire crudă, vreo vorbă rea, vreo uşă închisă, osânda vreunui apropiat, toate-s rămase aici cine ştie de când, iar el pătrunde în mijlocul lor cu sfială, aşa cum trebuie să fie petrecerea în cuprinsul oricărei suferințe, le străbate înfiorat de atingerile lor, ajungând mai încărcat de cât fusese. Și nu e oftat greu decât cel care nu se oprește din prăvălire până când nu atinge miezul acela al tuturor păsurilor din suflet. Dar tot acolo, dacă mila există și ne înconjoară totuși, şi chiar este, dacă este puțină bunătate pe lumea asta, şi chiar de n-ar fi, tot acolo află și un dram de sprijin, o fărâmă de liniște, o firicică de speranță, ascunsă chiar în inima durerii. Încât nu se poate opri să nu se întrebe dacă oare nu în acest loc tihnit și tainic s-a fi născut dintru început oftatul. Nu din mâhnire, care nu îi e proprie, ci din nădejdea cuibărită cumva în suferință, nădejde nenumită pe care o simte totuși intim, personal, dintotdeauna. De parcă nu omul a oftat oftatul, ci oftatul s-a oftat pe sine însuși pentru om.

Nevorbe

Va mai ședea o vreme aici, se potriveşte așa de bine golurilor, uneori nici n-ai zice că este încă. O să treacă, așa de neînduplecat trece totul, numai noi rămânem, deşi, deşi, sperai măcar de astă dată să fie altfel, dar el este saltimbancul acela în fața icoanei Maicii Domnului, altceva decât modestele lui tumbe nu are a oferi. Cine ştie, poate veţi mai ofta o dată alături, fără cuvinte, fără priviri, fără zbateri, adăstând doar, zâmbind propriilor neputințe, ca nişte orfani dacă vrei, care învață a compătimi, a con-pătimi, strângând suferințe-zestre mai întâi. Nu e totuşi de lepӑdat, de câte ori în viață ai mai adormit surâzând, poţi lua din el cât îți trebuie, despică-l de simți nevoia, şi i-ai da inimii tale să se stâmpere de jale. Va mai ședea o vreme aici, ce altă mângâiere să găsesc, spune-mi tu, eu nu mai știu…

Tace şi face

Cineva scria deunӑzi cӑ şi-ar dori sӑ frecventeze cândva un curs despre proverbele românilor. Despre frumuseţea lor simplӑ, despre adâncile şi adâncitele în timp sensuri, despre universalitatea lor. Aş adӑuga totuşi un atribut la acestea, cӑci mi se pare important sӑ ştii la ce te înhami de la început: aş vorbi şi despre totala lor inadecvare la zilele de azi. A unei pӑrţi a lor, cel puţin.

Pentru cӑ, vezi tu, de exemplu azi, spre deosebire de alte timpuri nu demult apuse, ţi se cere sӑ vorbeşti. Sӑ arӑţi vorbind cӑ faci ceva sau cel puţin sӑ arӑţi cӑ vrei sӑ faci (Ce spune Ana de Austria dupӑ o întrevedere cu cardinalul Mazarin, la douӑzeci de ani dupӑ alt cardinal, Richelieu? „Am dispreţuit dragostea unui om care spunea ‚Am fӑcut’ şi am acceptat-o pe cea a unuia care zice ‚Voi face’”. Și care, aş mai menţiona eu, mai era tare guraliv şi prezent la momentul oportun.). Sӑ faci sau nu tot felul de lucruri, dar sӑ ai grijӑ sӑ acoperi mişcarea sau nemişcarea cu vorbe. Sӑ se ştie ce şi cât anume faci, sӑ se afle, sӑ se consemneze. Sӑ fie de domeniul evidenţei. Sӑ sarӑ în ochi, sӑ nu mai existe efortul de a cӑuta urme ale faptelor tale.

„Tace şi face”. Ce atâta „face”? Ce face? Tace, aia face!

Poftim de te luptӑ în aste vremi cu aşa ceva!

O fi devenit perimat un tip de comportament care altӑdatӑ era însӑşi eleganţa discreţiei, nu ştiu. Ce ştiu însӑ este sӑ încropesc un mic îndreptar a ceea ce e de fӑcut pentru a sfârşi prost în viaţӑ. Poţi începe prin a mângâia un om, cam rar cu vorbe, mӑcar pânӑ în clipa în care respingerile sale devin greu de suportat. Poţi sӑ îi laşi complet pe mânӑ cele ale tale ca sӑ nu resimtӑ lipsuri nefireşti şi nici mӑcar pe cele fireşti. Sӑ îi aşezi în cale lucruri şi persoane de care crezi cӑ are nevoie. Sӑ renunţi la unii oameni apropiaţi de dragul lui şi sӑ îi frecventezi pe alţii din acelaşi motiv. Sӑ îi cerţi tu pe cei dragi ca sӑ nu se certe el cu ei. Sӑ te rogi pentru el (pe ascuns, cum altfel?). Sӑ nu îl vorbeşti niciodatӑ de rӑu; absolut niciodatӑ, cu absolut nimeni, în absolut nicio împrejurare. Sӑ îţi placӑ sӑ îl vezi mulţumit şi râzând, fie şi departe de tine. Sӑ te doarӑ inima când suferӑ, la propriu sӑ te doarӑ. Sӑ stai (sӑ fii în apropierea sa, atât) alӑturi de el chiar şi când nu te suportӑ şi nu ştii efectiv ce sӑ îi spui, cӑci nu toţi suntem înzestraţi cu darul vorbirii calde, şi nici cum sӑ îl alinţi, deoarece purtaţi, şi tu şi el, tot felul de tare, de familie eventual. Și în tot acest timp sӑ te mai preocupe continuu iritӑrile tale, faptul cӑ te simţi jignit de câte o atitudine, cӑ înnebuneşti în faţa îndӑrӑtniciei, cӑ îți îngheaţӑ mâinile şi îți tremurӑ picioarele de mâhnire, cӑ ai pe limbӑ acuzaţii nu afecţiune, cӑ îți uiţi propriile vinovӑţii şi ajungi sӑ nu mai vezi bârna din ochiul tӑu, toate acestea sӑ te îngrozeascӑ cӑ le simţi, cӑ se cuibӑresc în inimӑ, cӑ vin şi altele, cӑ afli şi altele şi cӑ trebuie sӑ lupţi cu toate. Știi cӑ trebuie, de dragul lui. De drag.

 

Îndoiala este o înfumuratӑ

Se trezeşte iarӑşi în clipele incerte ale nopţii, învӑlmӑşit în gânduri care nu îi dau pace. De la un timp senzaţia stranie de a nu fi nemuritor îl viziteazӑ ca un fur, la cele mai neaşteptate ore. Fӑrӑ motiv, îşi tot ţine ochii deschişi spre colţurile întunecate ale camerei de somn. Prima datӑ s-a regӑsit înfricoşat de trezire şi de gândul nud şi aspru. De atunci însӑ se sperie cumva mai aşezat, cu temerile-i vele negre. De nu parcӑ îl încearcӑ chiar o anume voluptate privindu-şi uneori faptele şi nefaptele, ori viitorul care are a se sfârşi devreme în vremi, înainte de vreme.

Presimţiri surde ale timpului care se va opri cândva îi întorc privirea spre ce a devenit. Nimic nu are cu adevӑrat sens desluşit în aceste gânduri de tӑciune. Ori, mai bine zis, nu îi vine sӑ accepte cӑ viaţa sa, formatӑ din miliarde de clipe şi tot atâtea mӑrunte întâmplӑri şi decizii, l-a adus treptat aici, în acest punct al existenţei. Ideea aceasta nu îi poate intra cum trebuie în cap, de parcӑ se încӑpӑţâneazӑ sӑ tot aştepte o explicaţie mai simplӑ, mai evidentӑ. Sӑ fie un singur şi unic moment al vieţii, ori, fie, doar câteva, puţine, care ar putea lumina printre amintiri. Mici, dar vӑdite faruri mângâietoare. Sӑ le poţi privi şi sӑ spui: ecce adevӑratele fiice ale destinului care te-au împins pânӑ aici, care i-au dat existenţei ritm, mӑsurӑ şi tempo. Datoritӑ lor eşti ceea ce eşti şi nu eşti ceea ce ai putea fi, mai bun sau mai rӑu, mai înţelept, mai bogat şi mai blond decât eşti acum.

Gândurile acestea îl deprimӑ, ceea ce într-un fel şi lui i se pare curios. Deşi vin îmbulzite şi baroce, totuşi mintea lui aleargӑ ici-colo în claritatea adâncului nopţii. De ce atunci, fiind limpezi, le simte tristeţea? Coborârea în strӑfunduri îl duce spre timpul carbonizat deja, acolo unde singure regretele îl privesc insiduos. Probabil cӑ pe aici pe undeva este şi cheia depresiilor sale, poate chiar alӑturi de orgoliul suferinţei. Nu crede cӑ ar fi schimbat ceva din marile sale alegeri de viaţӑ, dar nu se poate gândi cӑ ar fi trebuit (şi ar fi putut) sӑ fi ştiut sӑ le primeascӑ şi sӑ se îngrijeascӑ de ele mai bine. Cӑ, undeva pe parcurs, din nerӑbdare, neatenţie şi renunţӑri, viaţa sa s-a moleşit, s-a pervertit în sensul ei bun.

Dar nu este el acela care şi-a pus singur hotare când şi când, fӑrӑ a avea niciodatӑ pe deplin siguranţa unor alegeri bune? Nu s-a retras pe sine însuşi printre singurӑtӑţile meteorelor sale, plӑcându-i foarte sӑ priveascӑ posibilul unor câmpii ale abundenţei, sӑ se priveascӑ rezistându-le? Sӑ fii numai tu, ca om, capabil de atâtea sentimente şi trӑiri şi emoţii… şi viaţӑ, viaţӑ!… iar tu sӑ te decizi spre renunţӑri şi tristeţi. Principiile sale, reperele absolute ale existenţei, decaloagele lui, cele care l-au abӑtut de atâtea ori de la cӑi urmate de alţii, au fost ele cum trebuie înţelese în fiecare alegere în parte? Zâmbeşte amar vorbindu-şi astfel. Îşi aminteşte de fricile, temerile şi toate laşitӑţile, uitate atât de convenabil, atât de convenabile altӑdatӑ.

Și totuşi nu poate sӑ nu îşi dea seama, orice ar face nu poate alunga blândeţea gândului care îi aratӑ cât de înfumurate sunt şi aceste tristeţi nocturne. Vreunuia aflat în zorii umanitӑţii, departe de atâtea lucruri adunate de prin secole şi lumi, i-ar fi iertatӑ lipsa de înţelepciune a acediei. Știe cӑ alegerile au fost în genere bune, micile alegeri se poate sӑ fi fost regretabile, ar fi putut sӑ fie mai atent la cele din jur, la familiar, familial… şi asta e acum. Viaţa sa, atâta câtӑ este, este în cele din urmӑ o viaţӑ de om. De om. În cea mai insignifiantӑ secundӑ a sa, are o plenitudine care transcende întreg Universul chiar. Nu este şi aceasta tot o pervertire a existenţei, sӑ îşi ducӑ nopţile regretând ce a fost rӑu şi ce n-a fost sӑ fie? Ce petrecere proastӑ a timpului de veghe!

Bine, şi atunci…?!

Indoiala este o infumurata