Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Anunțuri